Full text of "Sfantul Irineu al Lyonului, Contra ereziilor, vol. 2 (2009)"

See other formats

Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu al Lyonului

Aflarea şi respingerea falsei
cunoaşteri

Contra ereziilor

Volumul 2

Teologie pentru azi

Bucureşti

2007

Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu al Lyonului

Aflarea şi respingerea falsei
cunoaşteri

Contra ereziilor

Traducere din limba engleză, introducere şi note de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Teologie pentru azi

Bucureşti

2007

Traducerea s-a făcut din limba engleză, după ediţia
Irenaeus, Against Heresies, din colecţia The Ante-Nicene
Fathers. The Writings of the Fathers down to A.D. 325,
edited by the Rev. Alexander Roberts, D. D., and James
Donaldson, L.L.D., editorii americani retipărind ediţia de la
Edinburgh, Volumul 1, p. 640-1175. Am avut la dispoziţie
ediţia computerizată a Sage Software Albany, Oregon, 1996.

Cartea a IlI-a
Prefaţă

Iar dacă, dragul meu prieten, mi-ai cerut să fac lumină
în cazul învăţăturilor lui Valentin, care sunt ascunse sub o
întreagă imagistică, ţi-am arătat diversele lor păreri şi am
compus un tratat de respingere a lor, unde am încercat să-ţi
explic că învăţăturile lui răsar din Simon [Magul], tatăl
tuturor ereticilor [Simone, patre omnium haereticorum] .

Şi ţi-am prezentat atât învăţăturile lor, cât şi modul de
unde s-au inspirat, creând argumente împotriva acestora.

Prin urmare, ca să înţelegi ce vor acei oameni, ţi-am
expus părerile lor cu de-amănuntul şi ţi-am trimit o carte, în
care am cuprins opiniile lor, ţi-am prezentat obiceiurile lor,
şi caracterul vieţii pe care o duc.

în a doua carte, am aruncat la pământ şi am zdrobit
învăţăturile lor perverse, şi pe acestea le-ai putut înţelege şi
vedea cu ochii tăi.

Dar în aceasta, în a treia carte, voi aduce dovezi din
Scripturi în aşa fel, încât să nu rămână nimic [nediscutat] din
ceea ce mi-ai cerut.

[Dar vei primi] şi mai mult decât ceea ce mi-ai cerut.
Căci vei primi de la mine combaterea şi învingerea tuturor
acelora, care într-un mod sau altul, învaţă numai minciuni.

Pentru că dragostea de Dumnezeu te face bogat şi
mărinimos, încât să dai şi mai mult decât ceea ce ţi s-a cerut.

Astfel, te chem să cugeti la lucrurile pe care ţi le-am
trimis în primele două cărţi şi să ei tot ceea ce se referă la
aceia, căci vei găsi o îmbelşugată respingere a tuturor
ereticilor.

Şi prin aceasta să te arăţi cu totul credincios şi în stare
să rezişti acelora, apărând numai credinţa adevărată şi de
viaţă-făcătoare (sola vera ac vivifica fide ; only true and
life-givingfaith), pe care Biserica a primit-o de la Apostoli şi

1 Vom nota cu Lat. 2, p. X, sursa: Sancti Irenaei, Episcopi Lugdunensis, Libros
quinque adversus haereses, edidit W. Wigan Harvey, Tom. II, Typis Academicis,
Cantabrigie, M. DCCC. LVIII, 571p. Textul ultimelor trei cărţi ale tratatului s-a
păstrat, în mare parte, în limba latină, de aceea voi folosi prescurtarea Lat. 2. Aici
avem Lat. 2, p. 1.

2 Ibidem.

o împărtăşeşte fiilor ei (quam ab Apostolis Ecclesia
percepit, et distribuit filiis suiş ) .

Pentru că Domnul a dat tuturor Apostolilor puterea
Evangheliei, prin care noi am cunoscut adevărul, adică
învăţătura despre Fiul lui Dumnezeu.

Şi după cum ne-a spus Domnul: „Cel care vă urăşte pe
voi, pe Mine mă urăşte şi cel care vă dispreţuieşte pe voi,
Mă dispreţuieşte pe Mine şi pe Cel care M-a trimis pe Mine"
(Le. 10, 16).

3 Ibidem.

4 Credinţa apostolică a Bisericii, credinţa nefalsificată reprezintă adevărul, care ne
umple de adevărata viaţă. Tocmai de aceea mărturisirea de credinţă a unei Dogmatici
Ortodoxe nu trebuie să falsifice adevărul de dragul compromisurilor de tot felul şi a
înţelegerilor intelectualiste sau pietiste, ci să arate că adevărul e sfinţenia vieţii, că
numai adevărul mântuieşte şi că adevărul trebuie sădit în viaţa noastră prin asceză şi
pe el trebuie să îl apărăm până la sânge.

Capitolul 1

Apostolii nu au început să predice Evanghelia şi nu s-
au mutat în alt loc, până nu au primit darurile şi puterea
Sfântului Duh. Ei au predicat un singur Dumnezeu, Care a
făcut cerul şi pământul.

1. Noi nu am învăţat de la nimeni altcineva o altă
lucrare a mântuirii, în afara celor pe care Evanghelia ni le-a
adus, şi pe care Apostolii le-au proprovăduit un timp, iar mai
apoi, prin voinţa lui Dumnezeu, ni le-au scris nouă în
Scripturi (per Dei voluntatem in Scripturis nobis
tradiderunt) , ca temelie şi stâlp a adevărului nostru.

Şi e de prisos să spunem, că înainte de a predica ei
aveau „cunoaşterea desăvârşită" {perfectam agnitionem) , la
care tot se referă aceia, care ce se îngâmfă cu cele ale
Apostolilor.

Căci după ce Domnul nostru a înviat din morţi,
Apostolii au fost umpluţi cu putere de sus, când Sfântul Duh
S-a pogorât peste ei şi i-a umplut de darurile Sale şi le-a dat
desăvârşita cunoaştere.

Şi numai după aceea ei s-au dus până la marginile
pământului şi au predicat învăţătura plină de veselie [a
Evangheliei] şi lucrurile bune pe care ni le-a dat nouă
Dumnezeu şi a vestit pacea cerească oamenilor, pe care toţi
le-am primit prin Evanghelia lui Dumnezeu.

Matei a scris Evanghelia adresându-se evreilor, şi a
scris-o în limba lor 8 , pe când Petru şi Pavel au predicat la
Roma şi cu toţii au zidit Biserica.

După plecarea lor 9 , Marcu, ucenicul şi comentatorul
lui Petru (Mdp/coc o fiaOriTrjt; /cai cpfiriucuTrjt; IJerpov) , ne-
a lăsat nouă [în Evanghelia sa], ceea ce a predicat Petru. Pe

5 Adevărul creştin e deplin apostolic. Biserica nu s-a condus după apocrife şi nici nu
s-a condus după învăţături eretice, ci după învăţătura Sfinţilor Apostoli, pe care
Biserica a păstrat-o cu sfinţenie, nealterată.

6 Lat. 2, p. 2.

7 Ibidem.

8 Adică prima dată Evanghelia Sfântului Matei a fost scrisă în limba ebraică apoi a
fost tradusă în greacă.

9 Din Ierusalim.

10 Lat. 2, p. 4-5.

când Luca, însoţitorul lui Pavel (Aov/câc o aKoXovOoc;
ITavAov) 11 , a scris în Evanghelia sa ceea ce predica acesta 12 .

După ei, Ioan, Ucenicul Domnului, cel care s-a
rezemat de pieptul Său, a scris şi el Evanghelia pe care a
predicat-o în Asia, la Efes.

2. Cu toţii ne-au spus că există doar un singur
Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, Cel pe care ni
L-au vestit Legea şi Prorocii; şi un singur Hristos, Fiul lui
Dumnezeu.

Iar cine nu e de acord cu aceste adevăruri, acela
dispreţuieşte pe prietenii Domnului (participes Domini) 13 şi
implicit, pe Hristos, pe însuşi Domnul.

Şi cel care face aceasta dipsreţuieşte de asemenea pe
Tatăl şi se condamnă de la sine, luptându-se împotriva
mântuirii sale, după cum fac ereticii (haereticii) 14 '.

"Lat. 2, p. 6.

12 Adică Sfântul Pavel.

13 Lat. 2, p. 6.

14 Ibidem.

Capitolul al 2-lea

Ereticii nu urmează nici Scriptura şi nici Tradiţia

1. Căci atunci când ei sunt acuzaţi de Scripturi, ei se
întorc şi contestă Scripturile, lucru care nu e corect şi nu au
nicio autoritate să o facă, şi prin aceasta arată că sunt
ambigui şi că adevărul nu şi-1 extrag din ele 15 , pentru că nu
ştiu Tradiţia {nesciant Traditionem) .

Iar dacă pretind că adevărul nu ni s-a transmis nouă
prin documente scrise (per literas traditam) 11 , ci prin viu

1 &

grai (per vivam vocem) , atunci le spune Pavel:

„Noi spunem înţelepciunea celor care sunt desăvârşiţi
şi nu înţelepciunea acestei lumi" (I Cor. 2, 6).

Dar aceştia îşi revendică înţelepciunea din tot felul de
ficţiuni (fîctionem) 19 inventate de către ei. Căci după părerea
lor, exista un adevăr în timpul lui Valentin, altul în timpul
lui Marcion, altul în timpul lui Cerint şi altul în timpul lui
Vasilide sau alţii ca ei, care n-au spus nimic despre
mântuire.

Şi fiecare dintre ei au fost nişte oameni perverşi, care
au răstălmăcit adevărul şi nu s-au ruşinat să predice aceaste
minciuni.

2. Iar când noi ne referim la Tradiţia provenită de la

Apostoli (Traditionem, que est ab Apostolis) şi pe care am
păstrat-o prin succesiunea prezbiterilor 21 (successiones

Presbyterorum) , în Biserici, ei obiectează împotriva
Tradiţiei, şi spun, nu numai că sunt mai înţelepţi decât
prezbiterii, ci şi decât Apostolii, din cauză că ei descoperă
„adevărul" fără răstălmăciri.

Căci spun că Apostolii au amestecat lucrurile Legii cu
cuvintele Domnului şi că nu numai Apostolii, dar şi Domnul
însuşi, au vorbit de Demiurg şi de locul de mijloc, de

5 Din Scripturi.

6 Lat. 2, p. 7.

7 Ibidem.

8 Ibidem.

9 Ibidem.

20 Ibidem.

21 A ierarhiei sacramentale.

22 Lat. 2, p. 7. Se referă aici la episcopi şi nu la preoţi.

Plenitudine, cât şi de ei înşişi, care sunt fără greş, fără pată,
desăvârşişi şi au cunoaşterea tainelor ascunse.

Dar aceasta e o mare blasfemie împotriva Creatorului,
izvorâtă din cea mai mare neruşinare! Dar ajung să spună
aceasta, pentru că ei nu consimt nici Scripturii şi nici
Tradiţiei.

3. Aceştia sunt adversarii de care noi ne ocupăm,
dragul meu prieten. Şi ne străduim să scoatem la lumină
aceşti şerpi alunecoşi {serpentum lubrici) 13 , care vor să ne
scape.

Şi pentru aceasta noi trebuie să combatem fiecare
învăţătură a lor, dacă e cu putinţă, şi să le tăiem orice putinţă
de scăpare, şi astfel să-i putem aduce pe ei la adevăr.

Căci nu e uşor unui suflet, care este în înşelare (ab
errore) 24 să se pocăiască, deşi nu este imposibil să scape de
înşelare, când adevărul îi este arătat cu de-amănuntul.

23 Idem, p. 8.

24 Ibidem.

Capitolul al 3-lea

O respingere a ereticilor, prin aceea că în toate
Bisericile s-a ţinut succesiunea episcopilor

1 . însă în aceasta constă puterea tuturor, că în fiecare
Biserică (şi oricine doreşte, poate să vadă acest lucru), este
cercetată în mod limpede Tradiţia Apostolilor 25
(Traditionem Apostolorum) , pe care au lăsat-o întregii
lumi 27 .

Iar noi suntem în stare să preţuim aceasta, prin faptul
că Apostolii au hotărât episcopi în Biserici (Apostolis
instituti sunt Episcopi in Ecclesiis) şi aceasta demonstrează
succesiunea învăţăturilor lor până la noi.

Şi aceia 29 nu cunosc şi nici nu gândesc ceva, din cele
pe care le delirează ereticii.

Căci, dacă Apostolii ar fi cunoscut nişte „taine

ori

ascunse" (recondita mysteria) , pe care ei le-ar fi împărtăşit
numai celor „desăvârşiţi", în detrimentul celorlalţi, ei s-ar fi
arătat învăţând alte lucruri, decât cele pe care le mărturiseau
în Biserici.

Iar dacă ei doreau, ca unii să fie desăvârşiţi în toate
lucrurile şi să-i lase pe aceştia ca succesori ai lor, i-ar fi lăsat
în locul lor să conducă.

Şi dacă aceşti oameni şi-ar fi luat într-un mod cinstit
demnităţile lor ar fi fost un lucru bun pentru Biserică. Insă
dacă ar fi procedat altfel, ar fi căzut în mare nenorocire.

25 Ceea ce ne-au lăsat Sfinţii Apostoli.

26 Lat. 2, p. 8.

21 Puterea creştinilor e aceea că ei au adevărul nefalsificat primit de la Sfinţii

Apostoli prin succesiunea episcopilor. Din cuvintele Sfântului Irineu se vede foarte

clar, că succesiunea apostolică nu e numai o succesiune a harului, ci a harului şi a

credinţei celei adevărate.

Episcopii, urmaşii Apostolilor nu au fost nişte oameni, care au schimbat credinţa,

care au dat o altă întorsătură credinţei ortodoxe, ci ei au mărturisit-o deplin, au

transmis-o, în mod curat, posterităţii.

Cei care s-au dovedit eretici, au fost depuşi, condamnaţi, anatematizaţi, excluşi din

rândul celor care vestesc adevărul şi transmit harul lui Dumnezeu. Episcopii care au

transmis adevărul deplin au fost cei care au trăit ca nişte oameni Sfinţi. Sfinţii ierarhi

au fost cei care au apărat Biserica de fărădelegea schimonosirii credinţei ortodoxe.

28 Lat. 2, p. 8.

29 Episcopii.

30 Lat. 2, p. 8.

2. Şi tocmai de aceea e foarte greu, în cazul unora ca
aceştia 31 , să preţuiască succesiunea existentă în toate
Bisericile.

Căci noi punem acest lucru , în faţa tuturor celor
ameţiţi, fără părere de sine şi slavă deşartă şi fără vreo orbire
sau părere perversă şi spunem, că adunările lor nu au niciun
fundament canonic.

Pentru că noi, după cum am spus, putem arăta că
Tradiţia noastră vine de la Apostoli şi că este a celei mai
mari, a celei mai vechi şi universal cunoscută dintre Biserici,
care a fost fondată şi rânduită la Roma de doi dintre cei mai
străluciţi Apostoli: de Petru şi Pavel .

Căci astfel a fost predicată credinţa oamenilor şi ea a
venit până la noi prin succesiunea episcopilor (per
successiones Episcoporum) .

Fiindcă e un lucru necesar, ca fiecare Biserică să
consimtă cu această Biserică , şi să-i dea întâietate, pentru
aceea că, credinţa de pretutindeni, şi la fel şi Tradiţia
apostolică a fost păstrată de aceea, prin oamenii ei
credincioşi şi răspândită pretutindeni 36 .

3. Astfel, Fericiţii Apostoli (ol Ma/capioi
'AirooToÂOL) r ' ', care au fundat şi zidit această Biserică, au dat
pe mâinile lui Lin (Aivco) 38 slujirea episcopală (vr)i> vfjQ

> ~ , / 39x40*

emoKowrjt; AeiTovpYica> ) .

31 A ereticilor.

32 Succesiunea credinţei şi a harului, prin episcopi, de la Apostoli.

33 Acest pasaj, probabil, se constituie într-un argument, folosit în mod pervers, pentru
a „fundamenta" infailibilitatea papală. Insă argumentul Sfântului Irineu era un
argument pentru un public occidental, care auzise, mai degrabă, de patriarhul Romei,
decât de patriarhul Ierusalimului.

Roma era un reper sigur pentru un ortodox din Galia, cum şi pentru noi, Sfântul

Ştefan cel Mare este un reper al romanităţii. Dacă vrei să vorbeşti pe înţelesul

auditoriului trebuie să îi dai repere cunoscute.

Sfântul Irineu asta face aici: dă un reper cunoscut, irefutabil, despre cei care

promovează Ortodoxia: patriarhii Romei. însă el nu spune aici că Roma e înaintea

Ierusalimului sau a Antiohiei, unde se propovăduise, mai devreme, credinţa

ortodoxă.

34 Lat. 2, p. 9.

35 A Romei

36 Acum să nu uităm, că acest „pretutindeni", în secolul al II-lea, nu însemna că de la
Roma s-a evanghelizat întreaga lume, ci acest „pretutindeni" reprezintă teritoriile
învecinate cu ea.

Paragraful care urmează dovedeşte că Roma era privită ca pivot al Occidentului, de
unde se răspândea credinţa ortodoxă şi că episcopii ei Sfinţi nu ocupau întreaga lume
cunoscută atunci, adică nu era întreaga lume sub jurisdicţia lor (era străină de ei
grandomania papalităţii de astăzi), ci numai partea occidentală şi nici aceea deplin.

37 Lat. 2, p. 10.

38 Ibidem.

39 Ibidem.

Şi despre acest Lin, Pavel face referire în Epistola
către Timotei (II Tim. 4, 21).

Lui i-a succedat Anaclet ('AveyKXr\xoQ; Anacletus) 42 .
Iar acestuia i-a urmat al treilea după Apostoli, adică
episcopul Clement (KAr|jj/n<;; Clemens) 43 .

Acest om 44 , care a văzut pe Fericiţii Apostoli şi a
vorbit cu ei, s-ar putea spune că a avut învăţătura Apostolilor
(to /crjpuyjua vcou • 'Aitootoâcoi>) A5 în urechile sale şi Tradiţiile
lor înaintea ochilor săi.

Niciunul dintre ei nu au păstrat decât pe cele pe care
le-au primit de la Apostoli. In timpul lui Clement nu mici au
fost neînţelegerile create de fraţii din Corint.

Biserica Romei a trimis imediat o puternică scrisoare
corintenilor {iKaucomTrju ypacprju volt; KopluOlolc,
potentissimas literas Corinthiis 46 ) 41 , sfătuindu-i pe ei să fie
în pace, să se întărească în credinţa lor, mărturisind Tradiţia
pe care o pimiseră de curând de la Apostoli şi să vorbească
despre un singur Dumnezeu, Atotputernic, Făcătorul cerului
şi al pământului, Creator al omului, Care a pornit potopul şi
1-a chemat pe Avraam, Care a scos pe popor din Egipt, Care
a vorbit cu Moise, Care a dat Legea, Care a trimis pe Proroci
şi Care a pregătit focul pentru Satana şi îngerii lui (Qui
ignem praeparavit diabolo et angelis ejus) .

Şi din această scrisoare, pe care o poate citi oricine,
noi putem învăţa, că El, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos,
a fost predicat în Biserici.

Şi vor putea înţelege că Tradiţia apostolică a Bisericii,
prezentă în această epistolă este mai veche decât cea falsă,
propagată de aceşti oameni, care vorbesc despre existenţa

40 Şi aici, Sfântul Irineu îi numeşte pe cei doi Apostoli, pe Petru şi pe Pavel drept
fondatorii Bisericii romane şi nu numai pe Sfântul Petru. Fundamntul petrin al
Bisericii de la Roma e o ficţiune de adormit copiii.

41 în ed. BOR 1988, avem „Linos".

42 Lat. 2, p. 10.

43 Ibidem.

44 Sfântul Clement Romanul.

45 Lat. 2, p. 10.

46 Ibidem.

47 în română o avem în ediţiile:

1. Sfântului Clement Romanul, Epistola către Corinteni trad., note şi indici de Pr.
D.fumitru] Fecioru, în Scrierile Părinţilor Apostolici, apud. PSB1, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1979, p. 46-79.

2. Clement Romanul, Epistola Bisericii din Roma către Biserica din Corint (Roma,
69 sau 96-98), în Diac. Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei. Canonul apostolic al
primelor secole, voi. I, Ed. Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 395-421.

48 Lat. 2, p. 11.

unui alt Dumnezeu, mai presus decât Creatorul şi Făcătorul
tuturor lucrurilor care există.

Iar acestui Clement i-a urmat Evarist (EuapeoToc;;
Euaristus) 49 . Lui Evarist i-a urmat Alexandru ('AAi£av5poc;;
Alexander) 50 .

Apoi, al 6-lea de la Apostoli a fost Sixt (Eixjtoc;;
Sixtus) 51 şi după el Telesfor (Teleodpopoc;; Telesphorus) 52 ,
care a fost şi un slăvit Mucenic (kvbo&c, 'Enaprupriaev) 53 .

A urmat apoi Higin CYylvoc,; Hyginus) 54 . După el,
Pius (ITiot;; Pius) 55 . Şi după acesta, Anicet ( 'AviKrrrog;
Anicetus) 56 .

După aceea lui Anicet i-a urmat Soter (Scotripoc;,
Soter) 57 , Eleuteriu ('EÂeuGepoc;; Eleutherius) 58 , cel de acum,
este al 12-lea de la Apostoli, care moşteneşte episcopatul.

în această ordine (m£a; ordinatione) 59 , prin
succesiune, Tradiţia bisericească a Apostolilor şi predica
adevărului au avenit până la noi.

Şi aceasta e plină de dovezi, cum că există numai o
singură credinţă de viaţă-făcătoare {vivifwatricem Jîdem) 60 ,
care a fost păstrată de Biserică, de la Apostoli până astăzi, şi
prin care am primit adevărul.

4. Iar Policarp (IIoÂuKap-iToc;; Polycarpus) 61 , nu numai
că a fost învăţat de către Apostoli şi a vorbit cu mulţi dintre
cei care L-au văzut pe Hristos, ci acesta, prin Apostolii din
Asia, a fost pus episcop al Bisericii din Smirna.

Pe acesta eu l-am văzut în adolescenţa mea (ev xr\
-npcoTri rpcov riXiida; in prima nostra aetate ; in my early
youth).

Acesta a trăit mulţi ani, şi când a ajuns la bătrâneţe,
prin cea mai săvită şi mai nobilă suferinţă, cea a
martirajului, s-a despărţit de viaţă, având întotdeauna în

49 Ibidem.

50 Ibidem.

51 Ibidem.

52 Ibidem.

53 Ibidem.

54 Ibidem.

55 Ibidem.

56 Ibidem.

57 Ibidem.

58 Ibidem.

59 Ibidem.

60 Idem, p. 12.

61 Ibidem.

62 Ibidem.

minte lucrurile învăţate de la Apostoli şi pe care le-a dat
Bisericii şi care sunt cu totul adevărate.

Şi aceste lucruri sunt mărturisite de către toate
Bisericile Asiei, şi de oamenii care i-au succedat lui
Policarp 63 până astăzi - un om cu mai multă putere şi cu mai
multă temeinicie a mărturisii adevărului decât Valentin,
Marcion şi decât toţi ereticii.

Acesta, venind la Roma în vremea lui Anicet, a întors
mulţi eretici la Biserica lui Dumnezeu, propovăduind ceea
ce el primise, adică adevărul Apostolilor, anume, pe cel pe
care îl are Biserica.

Şi sunt mulţi care au auzit de la el, că Ioan, Apostolul
Domnului, mergând la baia din Efes şi întâlnindu-1 pe
Cerint 64 acolo, a fugit din baie 65 fără să se spele, spunând:

„Să plecăm cât mai repede, pentru că baia se va
prăbuşi, pentru că Cerint, duşmanul adevărului, este în ea".

Iar Policarp i-a spus lui Marcion, când s-a întâlnit cu
el odată, şi acela i-a zis: „Nu mă cunoşti?, „Te cunosc: eşti
primul-născut al Satanei!" {tbu ttpcototokov tov Uaraucr,
primogenitum Satanae) .

Atâta repulsie aveau Apostolii şi ucenicii lor şi astfel
le vorbeau celor care pervertiseră adevărul!

Căci şi Pavel a zis: „Pe un om eretic, după prima şi a
doua mustrare, depărtează-te de el; cunoscând că acesta este
un om stricat şi păcătos, care se condamnă pe el însuşi!"
(Tit. 3, 10-11).

Şi există o puternică epistolă a lui Policarp scrisă
Filipenilor 67 , pe care toţi o pot citi, şi cei care se îngrijesc de
mântuirea lor pot învăţa tăria credinţei lui şi predicarea
adevărului.

Căci în Biserica din Efes, fondată / întemeiată de către
Pavel, a rămas Ioan mult timp, până în vremea lui Traian, şi
a mărturisit adevărul Tradiţiei Apostolilor.

63 De episcopii Smirnei.

64 Pe reticul Cerint.

65 Dintr-o baie publică a oraşului Efes.

66 Lat. 2, p. 14.

7 Pe care o găsim în română în ediţia: Sfântul Policarp al Smirnei, Epistola către
Filipeni, trad., note şi indici de Pr. D.fumitru] Fecioru, în Scrierile Părinţilor
Apostolici, apud. PSbI, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 208-214.

Capitolul al 4-lea

Adevărul nu este în altă parte decât în Biserica
universală, singura depozitară a învăţăturii apostolice.
Ereziile sunt recente şi nu au origini apostolice.

1 . Şi noi avem aceste dovezi şi nu e necesar să căutăm
adevărul de la alţii, care, mai degrabă, ar căuta ei adevărul în
Biserică.

Fiindcă Apostolii, ca un om bogat, care îşi
depozitează banii într-o bancă, a lăsat acelora [ai Bisericii]
lucrurile adevărului şi oricine doreşte, poate bea din ea 68 apa
vieţii.

Pentru că ea este intrarea în viaţă 69 , pe când toţi

ceilalţi sunt hoţi şi tâlhari (fures et latrones) .

Şi din această cauză noi cerem acestor oameni lipsiţi /

7 1

goi , să perceapă cu cea mai mare osteneală lucrurile
Bisericii şi să se situeze în Tradiţia adevărului.

- Şi cum pot face aceasta?

- Nu pot crede ei, referitor la diferite chestiuni mai
mult sau mai puţin importante, ca şi noi, că trebuie să ne
întoarcem la Bisericile cele mai vechi, pe care Apostolii le-
au învăţat şi să învăţăm ceea ce este clar şi adevărat cu
privire la problema ridicată?

- Şi cum ne-am fi pronunţat, dacă Apostolii nu ne-au
fi scris [nimic]?

- N-ar fi trebuit, ca în acest caz, să urmăm Tradiţiei,
pe care o avem în Biserici? 72

68 Din comoara de adevăr şi de har a Bisericii.

69 Biserica este poarta prin care intrăm în viaţa veşnică.

70 Lat. 2, p. 15.

71 De adevăr. Ereticii sunt cei care sunt goi de adevăr.

72 Chiar dacă nu am fi avut nimic scris de la Sfinţii Apostoli am fi avut mărturia
succesională a Bisericii. Fiecare generaţie ar fi lăsat următoarei Tradiţiile vii ale
Bisericii. Ar fi lăsat duhul rugăciunii şi al slujbelor, atenţia la cuvintele lui
Dumnezeu, modul cum se fac toate în Biserică, etosul de viaţă al credincioşilor.

Şi noi transmitem fiilor noştri duhul rugăciunii şi al staturii noastre duhovniceşti. Cei
care ard de râvna mântuirii o transmit şi altora, care îi văd şi care îi simt, care trăiesc
pe lângă ei. Dar dacă noi suntem trândavi, dacă suntem leneşi şi înceţi în a face voia
lui Dumnezeu, această stare se imprimă şi în cei care stau pe lângă noi.
Preotul unei comunităţi e cel care îi inspiră pe credincioşi. Dacă el e plin de râvnă
vor fi şi mulţi dintre ei. E foarte important pe cine ai în faţa ta, după cine te ghidezi,
pe cine ai înaintea ta, pe cine ai cunoscut în această viaţă ca slujitori ai lui
Dumnezeu.

2. Căci multe naţiuni barbare (gentes barbarorum) 13 ,
care au crezut în Hristos, au consimţit acesteia 74 , având
mântuirea scrisă în inimile lor de către Duhul, fără cărţi şi
cerneală, şi acelea au păstrat cu mare grijă Tradiţia cea
veche, crezând într-unui Dumnezeu, Creatorul cerului şi al
pământului şi al tuturor lucrurilor din ele şi în aceea că
Hristos Iisus, este Fiul lui Dumnezeu.

Şi au crezut că Acesta, datorită dragostei Sale celei
prea mari pentru creaţia Sa, a binevoit a Se naşte din
Fecioară şi a pătimit sub Ponţiu Pilat, şi a înviat, şi S-a
înălţat întru slavă, întru care va şi veni, El, Mântuitorul celor
care se vor mântui şi Judecătorul celor care vor fi judecaţi, şi
Care va trimite în focul cel veşnic pe cei care au schimbat
adevărul şi au dispreţuit pe Tatăl Său şi venirea Lui.

Toţi aceştia, fără să aibă cărţi (sine literis) , fiind
barbari şi străini de vorbirea noastră, au crezut această
credinţă. Dar pentru că au ţinut credinţa, au avut viaţa, şi din
cauza credinţei au devenit înţelepţi.

Şi au plăcut lui Dumnezeu, Care le-a dat să vorbească
în toate cu dreptate, curăţie şi înţelepciune. Şi dacă s-ar duce
cineva să predice acestor oameni invenţii eretice (haereticis
adinventa) 76 , vorbindu-le pe limba lor, ei şi-ar astupa
imediat urechile şi ar fugi departe de aceştia, pentru că nu ar

77 7R

suporta să audă asemenea blasfemii (blasphemum ) .

Căci ei au Tradiţia cea veche a Apostolilor (veterem

Apostolorum Traditionem) , şi nu îndură să conceapă vreo
altă învăţătură, predicată de astfel de învăţători, care nu
cunosc învăţătura care a fost predicată întotdeauna.

3. Pentru că înaintea lui Valentin nu existau
valentinienii. Nici înaintea lui Marcion nu existau
mar cioniţii.

Şi, pe scurt, nu exista niciunul din poporul acesta cu
minte vicleană şi niciunul, care să inventeze perversităţile
lor.

73 Lat. 2, p. 16.

74 Tradiţiei apostolice.

75 Lat. 2, p. 16.

76 Ibidem.

77 Idem, p. 17.

78 Sfântul Irineu vorbeşte despre creştinii care nu vorbeau limba latină sau greacă.
Aceia erau barbarii. Şi aceşti foşti barbari s-au arătat oameni stabili în credinţa
ortodoxă, deşi nu au aveau cărţi.

Degeaba avem cărţi, dacă nu avem o viaţă creştină autentică. Dar tot la fel de rău e
dacă avem râvnă mai multă decât cunoaştere şi experienţă duhovnicească. Ambele
sunt două extreme periculoase.

79 Lat. 2, p. 17.

Căci Valentin a venit la Roma în vremea lui Higin ,
şi-a spus învăţătura sub Pius şi a trăit până sub Anicet.

De asemenea Cerdon, predecesorul lui Marcion, şi-a
făcut apariţia tot în vremea lui Higin, care a fost al nouălea
episcop [al Romei].

Acesta venea frecvent la Biserică şi mărturisea
public [credinţa creştină], dar rămânea mai departe [eretic],
învăţând [erezia] în taină, chiar dacă se arăta mărturisind
public credinţa.

Dar nu s-a întâmplat asta până la sfârşit, pentru că a
fost găsit ca unul care perverteşte credinţa şi a fost
excomunicat din rândul fraţilor.

Apoi, Marcion a fost cel care i-a urmat acestuia şi el a
vorbit sub Anicet, care a fost al zecelea episcop [al Romei].

Cei care se numesc gnostici, şi care au reieşit din
Menandru, sunt ucenicii lui Simon [Magul], după cum am
arătat.

Şi fiecare dintre ei sunt părinţi fondatori şi mari preoţi
ai învăţăturii pe care au creat-o. Iar marcienn şi-au
exprimat erezia mai târziu, ea durând în perioada de mijloc a
Bisericii.

Papa Higin / Higinus, amintit anterior.

81 Ereticul Cerdon.

82 După numele ereticului vrăjitor Marcu, de care s-a vorbit în I, cap. 13-15, cf ed.
noastre: Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu al Lyonului, Aflarea şi respingerea falsei
cunoaşteri sau Contra ereziilor, voi. 1, trad. din lb. engl., introd. şi note de Pr. Dr.
Dorin Octavian Picioruş, ed. online Teologie pentru azi, Bucureşti, 2007, p. 78-98.

Capitolul al 5-lea

Hristos şi Apostolii Săi au predicat fără vreo
înşelătorie, minciună sau ipocrizie pe unul Dumnezeu, pe
Tatăl, pe Creatorul tuturor lucrurilor. Ei nu au ajustat în
învăţătura lor lucrurile pe care le-au auzit

1. Dar Tradiţia Apostolilor a fost în Biserică şi a fost
mereu a noastră. Şi dacă ne întoarcem spre dovezile
furnizate de către Scripturi, spre cele scrise de Apostoli în
Evanghelie, în acelea avem învăţătura despre Dumnezeu, şi
acestea ne arată că tot ce a spus Domnul nostru Iisus Hristos
este adevărat (In. 14, 6) şi nicio minciună nu este în El (In.
8, 46).

Căci şi David a zis, prorocind naşterea Sa din
Fecioară şi învierea Sa din morţi: „Adevărul din pământ a
ieşit" (Ps. 84, 12) 83 .

La fel, Apostolii, fiind Ucenicii Adevărului (Discipuli
Veritatis) , s-au arătat mai presus decât orice minciună.

Căci minciuna nu are nicio legătură cu adevărul, după
cum nici întunericul nu are nimic de-a face cu lumina,
pentru că unul pe altul se alungă.

De aceea, Domnul nostru, fiind Adevărul, nu a spus
nicio minciună. Şi El ştia că este dintre cei de jos [după
trup], dar nu şi-a pierdut niciodată cunoaşterea Sa ca
Dumnezeu, căci este Dumnezeul tuturor, împăratul ceresc.

Şi, de asemenea, ştia că Tatăl Său, nu era o persoană
imperfectă ci una desăvârşită, şi nici nu era un animal, şi că
nici El şi nici Tatăl nu au fost în Plenitudine.

La fel, nici Ucenicii Săi nu au făcut nicio menţiune
despre un alt Dumnezeu sau despre un alt Domn, în afară de
El, Cel care este adevăratul Dumnezeu şi Domn al tuturor.

Dar aceşti sofişti mincinoşi (vanissimi sophistae) ,
spun că Apostolii au vorbit cu un aer ipocrit şi au învăţat

83 în această situaţie „pământul" având două accepţii: Fecioara Prea Curată şi
Mormântul Domnului.

Icoana Naşterii Domnului prezintă Peştera ca pe un Mormânt. Peştera e viitorul
Mormânt. Scutecele Sale arată ca giulgiul morţii.

Iar pântecele Fecioarei, cel purtător de lumină şi mai desfătat decât cerurile stă
împreună cu Mormântul cel de viaţă făcător şi plin de lumină al Domnului.

84 Lat. 2,p. 18.

85 Idem, p. 19.

după capacitatea lor de înţelegere, şi că ei ne-au dat
răspunsuri numai la întrebările pe care ei şi le-au pus.

Ei spun că aceia au fabulat ca nişte orbi, lucruri pentru
orbi, pe măsura orbirii lor şi că ne-au spus diferite prostii
după măsura prostiei lor, şi minciuni pe măsura înţelegerii
lor puţine.

Şi aceştia 86 , spun ei, şi-au imaginat că Demiurgul este
singurul Dumnezeu, şi pe acela l-au predicat.

însă ei 87 , care au capacitatea de a cuprinde pe Tatăl
cel nenumit, au vorbit de tainele de negrăit prin parabole şi
enigme.

Dar mai spun şi că Domnul şi Apostolii nu au învăţat
toate lucrurile adevărului, ci au vorbit ipocrit şi din ce au
înţeles fiecare şi pe măsura lor.

2. Şi astfel, dacă credem aceste lucruri, înseamnă că

nu ne-au adus vindecarea şi nici nu ne-au dat viaţa ci, mai
degrabă, ne-au afundat într-o boală şi mai mare şi într-o mai
mare neştiinţă.

Şi, din această cauză, am găsi mai mult adevăr în
Lege, care arată fiecăruia păcatul, prin care omul cade în
orbire şi rătăcire.

Insă Apostolii, dimpotrivă, nu au hirotonit pe
apostaţi, au spus lucrurile pe care le-au văzut celor care nu
le-au văzut, au întărit pe cei slabi, nu au vorbit după moda
vremii lor, ci în acod cu adevărul revelat / descoperit.

Căci nu vorbeau în numele lor, atunci când sfătuiau pe
cei orbi sau pe cei care căzuseră în prăpastia fără fund [a
păcatului] şi mergeau pe căile lor primejdioase, ci pe toţi îi
învăţau să meargă drept, pentru ca să fie în siguranţă.

Căci un medic, care se îngrijeşte să însănătoşească pe
un om bolnav, nu îi prescrie o reţetă conformă cu boala pe
care o are şi medicamentul de care are nevoie?

Căci Domnul a venit ca un Medic [la noi], după cum
El însuşi a mărturisit: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor,
ci cei care sunt bolnavi. Căci n-am venit să chem pe cei
drepţi la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi" (Mc. 2, 17; Le. 5, 31-
32).

Şi cine sunt atunci cei care, din oameni bolnavi, devin
oameni puternici sau păcătoşii, care se pocăiesc?

Apostolii.

87 Ereticii.

88 Domnul şi Sfinţii Apostoli.
Literal: nu au înaintat în grad.

Şi cine trebuie să meargă pe această cale? Sau,
dimpotrivă, cine trebuie să facă această mare schimbare în
viaţa lor şi să se lepede de viaţa de mai înainte, prin care ei
deveniseră nişte oameni slabi şi cu multe păcate?

Căci neştiinţa e mama tuturor lucrurilor, care ne duc
departe de înţelepciune. Insă Domnul a dat cunoaşterea
Ucenicilor Săi, prin aceea că El i-a vindecat pe cei suferinzi
şi i-a întors înapoi pe cei păcătoşi.

El nu le-a vorbit despre înţelesurile vechi ale
cuvintelor şi nici nu le-a răspuns lor pe măsura celor care II
întrebau, ci potrivit învăţăturii care duce la mântuire, fără
nicio ipocrizie şi fără să măgulească pe cineva.

3. Şi putem vedea acest lucru foarte clar din cuvintele
Domnului, când Se revelează celor care se tăiau împrejur 90 ca
Fiu al lui Dumnezeu, spunând că El este Hristosul Cel prezis
de Proroci (Mc. 14, 62), că El redă libertatea oamenilor şi le
dă să moştenească nestricăciunea (In. 20, 31).

Iar Apostolii au învăţat pe păgâni, că trebuie să se
lepede de lucrurile deşarte şi de pietre 91 (F. Ap. 14, 14 sq),
pe care ei şi le imaginau ca fiind dumnezei, şi să slujească
adevăratului Dumnezeu, Care a creat tot neamul omenesc, şi
să creadă că El i-a creat, i-a făcut să crească şi să se
întărească şi să trăiască pe pământ.

Şi i-a învăţat să privească spre Fiul Său, Iisus Hristos,
Care ne-a răscumpărat pe noi din neştiinţă / cădere cu
sângele Său, pentru ca să ne sfinţească prin el; spre Cel care
a coborât din cer, de la Tatăl Puterilor cereşti, şi va veni
iarăşi să judece pe toţi şi să dea libertatea bunătăţii lui
Dumnezeu acelora, care au ţinut poruncile Sale.

Căci El a venit în timpurile din urmă, ca piatra din
capul unghiului (Ps. 117, 22; Mt. 21, 42; Mc. 12, 10; Le. 20,
17; F. Ap. 4, 1 1 ; I Pt. 2, 4, 6-8), ca să ne unească pe toţi întru
Sine, adică să unească pe cei de departe şi pe cei de aproape
(Efes. 2, 17), pe cei tăiaţi împrejur şi pe cei netăiaţi împrejur,
ca să se mărească Iafet şi să locuiască el întru cele ale lui
Sem 92 (Fac. 9, 27).

90 Evreilor.

91 De idolii lor din piatră.

92 Potrivit profeţiei de la Fac. 9, 27: „Să înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să se
sălăşluiască acesta în corturile lui Sem".

Capitolul al 6-lea

Sfântul Duh, în toate cărţile Vechiului Testament nu a
făcut vreo menţiune despre un alt Dumnezeu sau despre un
alt Domn, ci L-a vestit pe Cel care este adevăratul
Dumnezeu.

1. Aşadar, nici Domnul, nici Sfântul Duh, nici
Apostolii, n-au vorbit despre alt Dumnezeu, ci au spus cu
toţii că nu există alt Dumnezeu, decât numai adevăratul
Dumnezeu.

Nici nu au numit pe altcineva Domn, decât pe
Dumnezeu şi Tatăl cel peste toate, şi pe Fiul Său, Care a
primit domnia de la Tatăl cel peste toate, după cum stă scris:

„A zis Domnul Domnului meu, şezi de-a dreapta Mea,
până ce voi pune pe toţi vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor
Tale" (Ps. 109, 1; Mt. 22, 44; Mc. 12, 36; Le. 20, 42; F. Ap.
2,34-35;Evr. 1,13).

Aici Scripturile ne vorbesc despre Tatăl, Care Se
adesează Fiului. El dă Acestuia moştenirea păgânilor şi Ii
supune Lui pe toţi duşmanii Săi.

Căci Tatăl este Dumnezeul cel adevărat şi Fiul este
Domnul cel adevărat iar Duhul Sfânt a dat amândurora
numele de Domn.

Şi atunci când se referă la distrugerea Sodomei,
Scriptura zice:

„Atunci Domnul a plouat peste Sodoma şi Gomora
foc şi pucioasă de la Domnul din cer" (Fac. 19, 24).

Şi de aici reiese că Fiul este Cel care a vorbit cu
Avraam (Fac. 18, 22, 33), ca Cel care avea puterea să judece
pe sodomiţi pentru răutăţile lor.

Şi în textul următor se spune acelaşi adevăr:

„Scaunul Tău, Dumnezeule, este pentru vecii vecilor,
sceptrul împărăţiei Tale este sceptru de dreptate. Căci Tu ai
iubit dreptatea şi ai urât fărădelegea. Pentru aceasta
Dumnezeu Te-a uns pe Tine cu untdelemnul Său" (Ps. 44, 8-

9).

Şi Sfântul Duh a arătat că ambele nume sunt ale lui
Dumnezeu, căci Cel care este uns este Fiul Său şi El este
Cel Care-L unge, adică Tatăl.

Şi iarăşi: „Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor
şi a judecat în mijlocul dumnezeilor" (Ps. 81, 1).

Căci prin „Dumnezeu" de aici se referă la Tatăl şi la
Fiul iar „dumnezeii" nu sunt altcineva decât cei care au
primit înfierea 93 .

Şi aceştia sunt cei ai Bisericii. Căci Biserica e
adunarea lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu, adică Fiul, a
strâns-o 94 întru Sine.

Şi tot la fel auzim spunându-se: „Dumnezeul
dumnezeilor, Domnul a vorbit şi a chemat pământul" (Ps.
49, 1).

Cine este acest Dumnezeu? Este Cel care a zis:
„Domnezeu va veni în mod evident pentru toţi, Dumnezeul
nostru, şi nu va tăcea" (Ps. 49, 3), adică Fiul.

Căci Fiul S-a arătat ca om, când a zis: „Eu Mă voi
arăta în mod evident, pentru cei care nu Mă caută pe
Mine"(Is. 65, 1).

Şi despre ce dumnezei vorbeşte El, atunci când zice:
„Eu am zis, voi dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Prea
înalt" (Ps. 81, 6; In. 10, 34)? Căci, fără îndoială, a vorbit
despre cei care au doândit darul „înfierii, şi care strigă:
Avva! Părinte!" (Rom. 8, 15).

2. Şi după cum am spus deja, nimeni altcineva nu este
numit ca Dumnezeu sau ca Domn, decât Cel care este
Dumnezeul şi Domnul tuturor şi Care i-a spus lui Moise:
„Eu sunt cel ce Sunt. Aşa să le spui fiilor lui Israel: < Cel ce
este, m-a trimis la voi!>" (leş. 3, 14).

Iar Fiul Său, Iisus Hristos, Domnul nostru, îi face pe
toţi cei care cred întru numele Său, fii ai lui Dumnezeu.

93 Toţi creştinii botezaţi.

94 Să ne aducem aminte anaforaua liturgică din vechime, care vorbea de cei care se
strâng din toate neamurile, după cum boabele de grâu se strâng după multe dealuri şi
formează o singură pâine.

Şi aici mă refer la pasajul din Didahia IX. 4, pe care îl găsim în română în ediţiile:

1. *** învăţătură a celor doisprezece Apostoli, trad., note şi indici de Pr. D.fumitru]
Fecioru, în Scrierile Părinţilor Apostolici, apud. PSB1, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1979, p. 29 şi

2. *** Didahia celor Doisprece Apostoli (Siria occidentală, cea 50 sau 90-100 d.
Hr.) în Diac. Ioan I, Ică jr., Canonul Ortodoxiei. Canonul apostolic al primelor
secole, voi. I, Ed. Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 569.

în ed. Fecioru avem următoarea traducere a textulului: „După cum această pâine
frântă era împrăştiată pe munţi şi fiind adunată a ajuns una, tot aşa să se adunne
Biserica Ta de la marginile lumii în împăraţi Ta", pe când în ed. Ică jr., acelaşi text e
tradus aproape identic şi se găseşte în forma următoare: „Aşa cum această frângere
era risipită pe munţi şi, adunată, s-a făcut una, aşa să se adune şi Biserica Ta de la
marginile pământului în împărăţia Ta".

Şi iarăşi, când Fiul a vorbit lui Moise, El i-a spus: „M-
am coborât să eliberez / să slavez / să mântuiesc acest
popor" (leş. 3, 8).

Fiindcă El este Cel care S-a pogorât pentru a mântui
pe om. Căci Dumnezeu a mărturisit, prin Fiul, că El este în
Tatăl şi Tatăl este întru Sine (In. 14, 10-11).

Şi Tatăl poartă mărturia Fiului iar Fiul vesteşte pe
Tatăl. Căci şi Isaia spune: „De asemenea sunt martor că am
spus despre Domnul Dumnezeu şi despre Fiul pe care L-am
ales, ca voi să cunoaşteţi şi să credeţi şi să înţelegeţi că Eu
sunt" (îs. 55, 5).

3. Căci atunci când Scripturile folosesc cuvântul
„dumnezei" nu întotdeauna se referă la zei, după cum am
spus adineauri.

Insă „dumnezeii", în accepţia normală, desemnează pe
zei. Ca în cuvintele acestea ale lui David: „Dumnezeii
neamurilor sunt idoli ai demonilor" (Ps. 95, 5 ) şi „Voi să nu
urmaţi alţi dumnezei" (Ps. 15, 4).

Şi când a spus: „dumnezeii neamurilor", a arătat că
păgânii nu cunosc pe adevăratul Dumnezeu, şi când a vorbit
despre „alţi dumnezei", el a vorbit despre aceşti dumnezei
[păgâni].

Şi referindu-se la aceştia el a spus, că ei sunt „idoli ai
demonilor" (idola doemoniorum) 95 .

Căci Isaia spune: „< Lasă-i să fie ameţiţi, toţi cei care
spun blasfemii despre Dumnezeu şi care se ocupă cu lucruri
de nimic>", căci aşa zice Domnul" (îs. 44, 9).

El scoate pe „dumnezei" din context, şi foloseşte
numai cuvântul cu pricina, ca să putem înţelege despre ce
vorbeşte.

Ieremia spune şi el: „Dumnezeii, care n-au făcut cerul
şi pământul, vor pieri de pe pământul de sub cer" (Ier. 10,
11). Şi pentru că arată distrugerea lor, el arată că nu sunt
dumnezei adevăraţi.

Ilie, de asemenea, când erau toţi adunaţi pe Muntele
Cârmei, dorind să-i facă să se întoarcă de la idolatrie, le-a
spus lor: „Până când veţi fi împărţiţi între două gânduri?
Dacă Domnul e Dumnezeu, urmaţi-I Lui!" (III Reg. 18, 21).

Şi iarăşi, vorbindu-le despre jertă, el le spune preoţilor
idolatri: „Voi veţi chema numele dumnezeilor voştri, iar eu

95 Lat. 2,p. 23.

am să chem numele Domnului Dumnezeu; şi Domnul care
va răspunde cu foc, Acela este Dumnezeu" (III Reg. 18, 24).

Şi din aceste cuvinte ale Proorocului se arată, că
dumnezeii cu care se lăudau acei oameni nu erau dumnezei
adevăraţi.

Şi le spune lor că Dumnezeul în care el crede este
adevăratul Dumnezeu, după cum L-a şi chemat:

„Domnul Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui
Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov, ascultă-mă pe mine acum, şi
fă ca tot poporul acesta să cunoască că Tu eşti Dumnezeul
lui Israel" (III Reg. 18,36).

4. Şi cel care cheamă pe Domnul Dumnezeul lui
Avraam, pe Dumnezeul lui Isaac şi pe Dumnezeul lui Iacov
şi Israel, acela cheamă pe Tatăl Domnului nostru Iisus
Hristos, pe Dumnezeul, Care din multa Sa iubire de oameni
a venit la noi şi ne-a făcut să-L cunoaştem pe Cel care a
făcut cerul şi pământul, pe Cel care stăpâneşte toate, pe Cel
care este singurul Dumnezeu adevărat, mai presus de Care
nu există alt Dumnezeu.

Şi El ne-a dat nouă, prin Domnul nostru Iisus Hristos,
puterea Sfântului Duh. Şi dă, Doamne, şi celui care citeşte
această carte, să Te cunoască pe Tine, să cunoască că Tu eşti
singurul Dumnezeu, şi să se întărească întru Tine, şi să se
ferească de eretici, de dumnezei [străini] şi de tot felul de
învăţături pline de necredinţă!

5. Căci şi Apostolul a zis: „slujeaţi cândva pe cei care
nu erau dumnezei, dar acum cunoaşteţi pe Dumnezeu sau
sunteţi, mai degrabă, cunoscuţi de către Dumnezeu" (Gal. 4,
8-9).

Şi prin aceasta a separat pe cei care nu sunt dumnezei
de Cel care este Dumnezeu. Şi iarăşi, când a vorbit despre
Antihrist, el a spus: că este „cel care se opune şi se arată pe
sine a fi mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau se
cinsteşte cu închinare" (II Tes. 2, 4).

Şi prin aceasta el a scos afară pe dumnezei, adică pe
cei care nu sunt cunoscuţi ca Dumnezeu, adică pe idoli. Căci
Tatăl tuturor Se numeşte Dumnezeu şi este Dumnezeu, pe
când Antihristul se laudă că este, dar nu este mai presus de
El şi nici nu este deasupra lucrurilor bune.

Căci şi Pavel a spus că acest lucru e adevărat, atunci
când a zis:

„Noi cunoaştem că idolul nu este nimic şi că nu există
alt Dumnezeu decât unul singur. Fiindcă nu există alţi

dumnezei, fie în cer sau pe pământ. Ci noi cunoaştem numai
un singur Dumnezeu, Tatăl, întru Care s-au făcut toate
lucrurile şi noi întru El, şi numai un singur Domn Iisus
Hristos, prin Care sunt toate lucrurile, şi noi prin El" (I Cor.
8,4-6).

Şi el a făcut din nou distincţie şi separaţie între cei
care sunt numiţi „dumnezei", dar care nu sunt dumnezei, şi
Dumnezeu Tatăl, prin Care sunt toate lucrurile şi, în acelaşi
timp, un singur Domn Iisus Hristos.

Şi prin cuvintele „fie în cer sau pe pământ", el nu ne-a
vorbit despre prima lume, cum învaţă aceştia, ci înţelesul
cuvintelor sale sunt ca cele ale lui Moise, când a zis:

„Să nu-ţi faci vreo înfăţişare a lui Dumnezeu, fie a
lucrurilor care sunt în cer, fie a celor de pe pământ sau a
celor din apele de sub pământ" (leş. 20, 4).

Şi el explică ce înseamnă lucrurile din cer, atunci când
spune: „când priveşti către cer, şi vezi soarele, şi luna, şi
stelele, şi toată podoaba cerului, să nu cazi în păcat,
închinându-te şi slujind lor" (Deut. 4, 19).

Şi Moise însuşi, fiind un om al lui Dumnezeu, a părut
un dumnezeu pentru Faraon (leş 7, 1). Dar el nu a primit
acest nume, de „Domn", nici nu a fost numit de către Proroci
„Dumnezeu", ci Duhul [Sfânt] a spus: „Moise" a fost
„conducător credincios şi slujitor al Domnului" (Iosua 1, 1).

Capitolul al 7-lea

Răspuns la o obiecţie bazată pe cuvintele de la II Cor.
4, 4. Sfântul Pavel folosea adesea cuvintele şi frazele fără
înşiruirea lor gramaticală strictă.

1. Şi ei spun că Pavel a spus în mod clar în a doua
Epistolă către Corinteni, prin cuvintele: „în care Dumnezeul
lumii acesteia a orbit minţile celor care nu cred" (II Cor. 4,
4), că există un Dumnezeu al lumii şi deasupra lui există
altul, mai presus de orice începătorii şi Puteri.

însă noi nu-i dispreţuim, dacă ei, cei care se cred mai
presus de orice taină a lui Dumnezeu, nu ştiu să-1 citească pe
Pavel.

Căci cineva, care citeşte acest pasaj al lui Pavel, după
cum am să arăt imediat, va ştii să analizeze fiecare parte a
versetului.

Căci „în care Dumnezeul", va trebui înţeles aparte de
context şi apoi trebuie să citim restul zicerii: „a orbit minţile
celor care nu cred". Numai aşa putem înţelege adevăratul
sens al expresiei.

Şi când vom citi, trebuie să înţelgem: „Dumnezeu a
orbit minţile necredincioşilor acestei lumi". Şi am să arăt ce
înseamnă să separăm această frază, pentru a o înţelege.

Căci Pavel nu a zis, „Dumnezeul acestui lumi", ca şi
când ar fi vorbit despre un altul mai presus de El. Ci el a
mărturisit pe Dumnezeu ca adevăratul Dumnezeu.

Şi el a zis: „necredincioşii acestei lumi", fiindcă ei nu
vor moşteni veacul ce va să fie al nestricăciunii.

Şi am să arăt cum Pavel atunci, când a spus că
Dumnezeu a orbit minţile celor care nu cred, s-a referit la
acest lucru: ca noi să nu luăm textul după sensul lui real, ci
mult mai larg.

2. Căci şi în alte multe locuri [ale epistolelor sale] noi
putem găsi, cum Apostolul foloseşte des traspunerile 96 ,
conform cu modul său năvalnic de a vorbi şi cu mişcarea

năvalnică a Duhului, Care era în el .

96 Schimbările de ritm, de tonalitate ale discursului, frazele complexe şi fără o
cursivitate continuă, sensurile multiple, metaforice şi tipice.

97 Mişcările duhovniceşti interioare sunt mişcări pline de har, sunt mişcări pline de
năvalnică ardoare şi dragoste de Dumnezeu. Şi Duhul Sfânt e Cel care stârneşte

Un exemplu de acest fel găsim în Epistola către
Galateni, unde spune:

„Deci, ce sunt faptele Legii? Căci ea 98 a fost adăugată
până vine Urmaşul, Cel care a fost promis. Căci ea a fost
dată prin îngeri, în mâna unui Mijlocitor" (Gal. 3, 19).

Adevărata ordine a cuvintelor însă este aceasta: „Deci,
ce sunt faptele Legii? Căci ea a fost dată prin îngeri, în mâna
unui Mijlocitor. Căci a fost adăugată până vine Urmaşul, Cel
care a fost promis"

Căci omul se întreabă iar Duhul este Cel care dă
răspunsul".

Şi iarăşi, în a doua Epistolă către Tesaloniceni, când
vorbeşte despre Antihrist, el spune:

„Şi atunci se va arăta cel viclean, pe care Domnul
Iisus Hristos îl va ucide cu Duhul gurii Sale, şi-1 va distruge
cu venirea slavei Sale. Căci venirea aceluia se face prin
lucrarea Satanei, însoţit de tot felul de puteri, semne şi
minuni mincinoase" (II Tes. 2, 8-9).

Dar adevăratul curs al vorbirii sale este acesta:

„Şi atunci se va arăta cel viclean, a cărui venire se
face prin lucrarea Satanei, însoţit de tot felul de puteri,

această iubire sfântă în noi şi ne face să fremătăm de dragoste, de curaj, de

îndrăzneală sfântă.

Când vorbim despre chinurile Sfinţilor, despre tăria lor în munci, în chinuri, nu

vorbim decât despre această năvalnică ardoare dumnezeiască, pe care Duhul lui

Dumnezeu o stârneşte în noi şi care ne face în stare să suportăm toate.

Orice discuţie despre un pogorământ duhovnicesc al unui Sfânt şi orice iniţiativă

duhovnicească majoră e însoţită de această năvălire a dragostei în inima noastră.

Fără încredinţarea lui Dumnezeu din inima noastră, nu putem să facem lucruri

stabile, care rămân.

Oamenii duhovniceşti sunt călăuziţi permanent de această mişcare a Duhului în ei

înşişi, care îi călăuzeşte atât la bucurie cât şi la necaz, atât în ispită cât şi în primejdie

şi durere.

Sfântul Pavel scria şi vorbea repede, cu entuziasm, cu avânt dumnezeiesc. Cei care

sunt purtaţi de Duhul se văd imediat, pentru că nu precupeţesc timpul să facă lucrul

cel bun, ştiu că e puţin timp la dispoziţie şi trebuie să ne mântuim cu toţii şi pentru

aceasta e plin de dragoste în a arăta tuturor drumul mântuirii.

Fără Duhul lui Dumnezeu nu există o adevărată grijă de oameni şi o slujire a lor.

Cine crede că poate să ajute pe oameni fără să fie mişcat de Duhul lui Dumnezeu se

înşală. Dumnezeu este Cel care ne inpiră, Cel care ne călăuzeşte, Cel care ne arde în

inimă ca un soare strălucitor şi ne face să grăim, întru El, cuvintele vieţii veşnice.

Fericiţi sunt cei care au pe oamenii lui Dumnezeu lângă ei şi îi ascultă! Ei vor

moştenii viaţa veşnică împreună cu aceia.

98 Legea Vechiului Testament.

99 Omul, Pavel, se întreabă şi Duhul Sfânt era Cel care răspundea şi ajuta să se dea
un răspuns. Omul şi Duhul Sfânt au creat Scriptura. Scriptura nu a apărut numai cu
aportul lui Dumnezeu, ci şi cu aportul omului. De aceea, ca să o înţelegi, omul
trebuie să-şi dea toată silinţa în a se pregăti pentru a o înţelege, dar trebuie să aştepte
mişcarea Duhului în inima sa, Cel care a umplut pe scriitorul Sfânt şi 1-a inspirat şi
Care poate să ne facă şi pe noi plini de adevărul ei.

semne şi minuni mincinoase. Pe acesta Domnul Iisus îl va
ucide cu Duhul gurii Sale, şi-1 va distruge cu venirea slavei
Sale".

Căci el nu vorbeşte despre venirea Domnului, care va
urma lucrării Satanei, ci despre acel om viclean, pe care noi
îl numim „Antihrist".

Şi astfel, dacă nu suntem atenţi ca să citim în mod
corect textul şi dacă nu analizăm părţile versetelor, nu numai
că vom ajunge la multe dificultăţi, dar atunci când citim
putem înţelege tot felul de blasfemii, cum ar fi cea de aici,
că venirea Domnului va avea loc în timpul lucrării Satanei.

Aşa că, în pasajul de mai sus, cu care am început,
trebuie să analizăm bine termenii când citim şi să urmăm
ceea ce a vrut el să spună.

Astfel vom citi în acest pasaj, că „Dumnezeul acestei
lumi" este Dumnezeul cel adevărat şi că aici se spune, cum
că necredincioşii şi orbii acestei lumi nu vor moştenii viaţa
veşnică ce va veni.

Capitolul al 8-lea

Răspunsul la obiecţia iscată de cuvintele lui Hristos
de la Mt. 6, 24. Numai Dumnezeu este numit, cu adevărat,
„Dumnezeu" şi „Domn", pentru că El este fără de început
şi fără de sfârşit.

1. Dar calomniile acestor oameni nu sunt susţinute
nici de Proroci şi nici de Apostoli. Căci ei nu L-au numit pe
El decât cu numele de „Dumnezeu" sau de „Domn", fiindcă
El este singurul şi adevăratul Dumnezeu.

Şi aşa stau lucrurile şi în ceea ce îl priveşte pe
Domnul, Care a spus: „daţi lui Cezar cele ce sunt ale lui
Cezar şi lui Dumnezeu, pe cele care sunt ale lui Dumnezeu"
(Mc. 12, 17).

Căci El a numit pe Cezar ca Cezar 100 şi pe Dumnezeu
ca Dumnezeu.

în acelaşi fel a spus şi cuvintele: „Nu poţi să slujeşti la
doi stăpâni" (Mt. 6, 24). Şi El tălmăceşte apoi: „nu poţi să
slujeşti şi lui Dumnezeu şi lui mamona" (Ibidem.).

Şi se înţelege de la sine că Dumnezeu este Dumnezeu
iar mamona este altceva, diferit de Dumnezeu. Şi nu îl
numeşte pe mamona „Domn", când El spune: „Nu poţi să
slijeşti la doi stăpâni", ci El învaţă prin aceasta pe Ucenicii
Săi ca să slujească lui Dumnezeu şi să nu se supună
mamonei şi să fie sluga acesteia.

Pentru că El a spus: „cel ce face păcatul este rob al
păcatului" (In. 8, 34). Iar prin cuvintele acestea: „robi ai
păcatului", arată pe cei care păcătuiesc.

Şi nu numeşte, desigur, păcatul drept „Dumnezeu",
după cum numele de „mamona", ca „rob al lui mamona", nu
fac din mamona un „Dumnezeu".

Căci „mamona", după limba evreilor, care e folosită şi
de samariteni, înseamnă „un om avar", care doreşte să aibă
mai mult decât trebuie să aibă.

Şi evreii numesc „mamuel" lăcomia (gulosum) 101
[gâtulului], căci gâtul (gula) 102 este întotdeauna nesătul.

100 Adică, ca împărat al Romei.

101 T at ? n 98

1 Lat. 2, p. 28
102 Ibidem.

De aceea, după cele două semnificaţii ale cuvântului,
ni se indică că nu putem să slujim şi lui Dumnezeu şi lui
mamona.

2. Iar atunci când El spune că răul este puternic, nu îl
absolutizează, ci spune asta în comparaţie cu noi.

Căci Domnul S-a arătat în toate ca fiind un om
puternic, atunci când a spus, că „nu poate [cineva] să
jefuiască de bunuri pe un om puternic, dacă nu îl leagă mai
întâi pe acesta şi apoi îi pradă casa" (Mt. 12, 29).

Căci noi am fost vasele şi casa acestui „om
puternic" 103 , pe când eram în rătăcire. Şi el făcea cu noi ce
dorea, pentru că duhul cel vicelan locuia în noi.

Dar el nu e puternic în comparaţie cu Dumnezeu,
Care 1-a legat pe el şi i-a prădat casa . Căci pe cei care erau
[odinioară] uneltele lui, el îi mişca ca să se depărteze de
Dumnezeu.

Dar Dumnezeu i-a răpit de la el, i-a luat cu Sine. Iar
Ieremia spune: „ Domnul a mântuit pe Iacov şi 1-a răpit pe el
din mâna celui mai puternic ca el" (Ier. 31, 10-11).

Şi El nu vorbeşte adesea de cel ce răpeşte şi fură
bunurile omului ci, mai ales, de cel puternic, de omul
puternic, care a fost învins.

Căci acela 105 s-a supus Lui, Celui care a luat cele ale
sale, pentru că el le furase, tocmai de aceia i s-au răpit la loc.

Dar el nu se compară nici cu robul lui, după cum nu se
compară nici cu Domnul. Căci el nu a creat niciun lucru din
cele pe care le stăpânea, pentru ca să fie comparat cu
Cuvântul lui Dumnezeu, prin Care s-au făcut toate lucrurile,
şi care este Domnul nostru Iisus Hristos.

3. Şi toate lucrurile, fie îngeri, fie Arhangheli, fie
Tronuri sau Domnii, au fost create de către Cel ce este

103 A diavolului.

104 Printre diferitele numiri ale lui Dumnezeu, iată că Dumnezeu este şi Jefuitorul
diavolului, Cel care 1-a prădat pe diavol, după cum spun multe cântări liturgice. El
este Furul de inimi. El este Cel care ne fură mintea şi inima şi ni le umple de dor.

El e Medicul care ne tămăduieşte, El e Stăpânul, El este Exorcizatorul, El este

Liturghisitorul, Arhiereul prin excelenţă, El e Predicatorul, dar şi Stârvul (Mt. 24, 28)

unde se adună vulturii.

El e Vierme pentru noi, după cum interpreta unul dintre Sfinţii Părinţi, cuvintele:

„sunt vierme şi nu om" (Ps. 21, 6). El e Cel flagelat, Cel condamnat pentru noi, Cel

mort pentru noi. El este Cel care iradiază lumină divină din trupul Său. El este

Judecătorul lumii.

Diversele numiri ale lui Dumnezeu arată multiplele relaţii ale lui Dumnezeu cu omul.

El este Cel care vindecă pe om şi este Medicul lui, El este Cel care creşte pe om şi

este Pătintele lui, El este Cel care mântuieşte pe om şi este Mântuitorul lui.

105 Diavolul.

Dumnezeul tuturor, prin Cuvântul Său, după cum a spus
Ioan 106 .

Pentru că atunci când el spune, că Cuvântul lui
Dumnezeu a fost în Tatăl, el a adăugat: „Toate lucrurile prin
El s-au făcut şi nimic nu s-a făcut fără El, din ce s-a făcut"
(In. 1,3).

Iar David, când a enumerat pe lăudătorii Săi, a numit
[între lucrurile create] toate lucrurile pe care şi eu le-am
numit, adică şi pe toate Puterile cereşti, şi a spus: „El a
poruncit şi s-au zidit; El a zis şi s-au făcut" (Ps. 32, 9).

Şi cum a poruncit El? Fără îndoială prin Cuvântul,
după cum spune tot acesta, „prin Care a stabilit cerurile şi
toată puterea lor, prin Duhul gurii Sale" (Ps. 32, 6).

Insă El a făcut toate lucrurile în mod liber şi după cum
I-a plăcut, după cum tot David zice:

„Căci Dumnezeul nostru este în cer şi pe pământ, căci
El a făcut toate lucrurile, după cum i-a plăcut" (Ps. 113, 11).

Dar lucrurile pe care El le-a stabilit / le-a întemeiat
sunt distincte de Cel care le-a întemeiat, căci ele au fost
făcut de Cel care le-a făcut pe ele 107 .

Căci numai El este necreat, fără început şi fără sfârşit,
şi nu e lipsit de nimic. El îşi este suficient Sieşi, dar a dăruit
tuturor lucrurilor existenţă. Şi toate lucrurile au fost făcute
prin El şi aşa au primit un început.

însă toate lucrurile, care au un început, sunt pasibile
de a se strica şi ele rămân atâta cât consideră Cel care le-a
creat.

Şi e necesar să facem o diferenţă între ele, pentru cei
care nu prea pot discerne aceste lucruri.

Căci El a făcut toate lucrurile, înpreună cu Cuvântul
Său, şi de aceea e numit „Dumnezeu" şi „Domn". Dar
lucrurile nu se pot numi astfel, nici nu pot avea nume, care
se cuvin numai Creatorului.

106 Puterile cereşti sunt create de către Tatăl prin Fiul. Nicio creatură nu a preexistat
lui Dumnezeu, ci toate sunt creaţii ale Sale.

107 Creatura nu se confundă cu Ziditorul ei. Prin această distincţie Sfântul Irineu
elimină din calcul orice idee de prelungire a creaturii din fiinţa Divinităţii, adică
orice unitate de esenţă a creaturii cu Dumnezeu.

în sistemele eretice discutate, ca şi în lumea păgână nu se făcea distincţie radicală
între Dumnezeu şi creaţia Sa şi tocmai de aceea discursul lor e ambiguu. însă în
Biserica lui Dumnezeu, creatura e creatură şi nu are prelungire de fiinţă cu
Divinitatea, ci apare la porunca Sa, din nimic.

Capitolul al 9-lea

Unul şi acelaşi Dumnezeu, Creatorul cerului şi al
pământului, este Cel vestit de Proroci şi de Evanghelii.
Dovezi din Evanghelia Sfântului Matei

Şi am să demonstrez aici în mod foarte clar, că nici
unul dintre Proroci sau Apostoli sau Domnul nostru Hristos,
nu au cunoscut alt Dumnezeu şi Domn, decât pe Domnul şi
Dumnezul cel adevărat.

Atât Prorocii cât şi Apostolii au mărturisit pe Tatăl şi
pe Fiul, dar nu au spus nimic de un alt Dumnezeu şi nici nu
au propovăduit un alt Domn.

Iar Domnul însuşi a spus Apostolilor Săi, că Tatăl este
singurul Dumnezeu şi Domn, şi că numai El este Dumnezeul
şi Stăpânul tuturor. Iar acest lucru arată, [dacă el a fost
consemnat în Evanghelii], că Ucenicii Săi au mărturisit
adevărul.

Apostolul Matei cunoaşte că există numai un singur
Dumnezeu, Cel care i-a dat făgăduinţa lui Avraam, că
urmaşii săi vor fi ca stelele cerului (Fac. 15, 5).

Şi El, prin Fiul Său, Iisus Hristos, ne cheamă pe noi
să-L cunoaştem pe El, Cel care îşi găseşte lăudători şi din
pietre (Mat. 3, 9; Le. 3, 8), şi îi face pe cei care nu erau un
popor să fie un popor şi pe cea neiubită o face iubită (Os. 2,
25; Rom. 9, 25).

Şi aşa spunea Ioan 108 , când pregătea calea Domnului.
Căci le spunea celor care se lăudau că sunt urmaşii lui
Avraam după trup, dar aveau mintea vopsită şi cernită de
rele, să se pocăiască şi să se întoarcă de la relele lor,
zicându-le:

„Popor de vipere, cine v-a spus că o să scăpaţi de
mânia ce va să vină? Face-ţi roade vrednice de pocăinţă! Şi
să nu vă spuneţi întru voi: <Noi avem tată pe Avraam>. Căci
eu vă spun vouă, că Dumnezeu poate face să iasă din aceste
pietre pe fiii lui Avraam" (Mt. 3,7-9).

Şi, prin acestea, El le predica pocăinţa pentru
fărădelegile lor, însă nu le vorbea de alt Dumnezeu, mai
presus decât Cel care i-a făgăduit lui Avraam.

108 Sfântul Ioan Botezătorul.

Şi Hristos le-a spus, după cum spune şi Matei şi Luca:
„Acesta este, despre care Domnul a spus prin Prorocul:
<Glasul celui ce strigă în pustie, pregătiţi calea Domnului,
drepte faceţi cărările Domnului nostru>. Fiecare vale se va
umple şi fiecare munte şi deal se vor micşora. Iar cele
curbate se vor face drepte şi cele grosolane se vor face
netede şi tot trupul va vedea mântuirea Domnului" (Le. 3, 4-
6; Mt. 3, 3).

Fiindcă este un singur Dumnezeu, Tatăl Domnului
nostru, Cel care a promis şi Care a vorbit prin Proroci, după
cum a spus şi El însuşi.

Iar mântuirea Sa aceasta este: Cuvântul Său. Căci
pentru aceasta S-a făcut văzut de către toţi în trup şi S-a
întrupat Cuvântul, pentru ca să se arate tututor cine e
împăratul a toate.

Fiindcă e necesar ca toţi cei judecaţi să vadă pe
Judecătorul şi să cunoască pe Cel care îi va judeca. Iar cei
care sunt ai Săi, să meargă întru slava Lui, pe care o vor
cunoaşte aceia, care au primit darul slavei 109 .

2. Iar Matei, când a grăit îngerul, a spus: „ îngerul
Domnului i-a apărut lui Iosif în vis" (Mt. 2, 13).

Şi Domnul a spus mai departe: „Aceasta s-a făcut ca
să se împlinească ce s-a spus de Domnul prin Prorocul: <Din
Egipt L-am chemat pe Fiul Meu> "(Mt. 2, 15 // Os. 1 1, 1).

Şi găsim aici: „ Iată, o Fecioară va lua în pântece şi va
naşte un Fiu, şi numele său va fi Emanuel, care se traduce:
<Dumnezeu cu noi>" (Mt. 1, 23 // îs. 7, 14).

Căci şi David a spus asemenea despre El, că este
Emanuel şi despre Fecioară: „Nu-Ţi întoarce faţa Ta de la
Unsul Tău. Căci Domnul a spus adevărul lui David, şi nu-1
va lepăda: <Din rodul pântecelui tău voi pune pe scaunul
tău>"(Ps. 131,10-11).

Şi iarăşi: „în Iudeea este cunoscut Dumnezeu, locul
Său este în pace şi El locuieşte în Sion" (Ps. 75, 1-2).

însă este unul şi acelaşi Dumnezeu, Cel care este
propovăduit de Proroci şi Cel care e vestit de Evanghelii.

Iar Fiul Său, Cel ce s-a născut ca un rod al trupului lui
David, adică din Fecioara, Cea din casa lui David, este
Emanuel.

109 Autorul nostru aduce întruparea Domnului în sprijinul manifestării Sale
eshatologice. S-a întrupat Cuvântul, spune el, pentru ca oamenii să vadă cum arată
Judecătorul lor. Una dintre motivaţiile întrupării, după Sfântul Irineu, este şi aceea de
a revela persoana Judecătorului lumii. Şi astfel întruparea are atingere cu eshatologia,
pentru că Cel ce S-a întrupat va fi şi Judecătorul lumii.

Despre Acesta Valaam a profeţit: „O stea va răsări din
Iacov şi un conducător va răsări din Israel" (Num. 24, 17).

Iar Matei spune că Magii, care au venit din răsărit
(Magos ab Oriente) , au spus:

„Noi am văzut steaua Lui în răsărit şi am venit ca să
ne închinăm Lui" (Mt. 2, 2).

Şi astfel, au fost trimişi de stea în casa lui Iacov, la
Emanuel, şi Ei L-au văzut şi l-au adus daruri şi I s-au
închinat Lui (Mt. 2, 11).

Şi i-au adus smirnă, fiindcă va muri şi va fi îngropat
ca un om; aur, fiindcă El este împăratul, „a Cărui împărăţie
nu va avea sfârşit" şi tămâie, fiindcă El este Dumnezeu,
Care „S-a făcut cunoscut în Iudeea" (Mc. 3, 7) şi „a vorbit
celor care nu îl căutau" (In. 1, IO) 111 .

3. Şi când vorbeşte despre Botezul Său, Matei spune:
„cerurile s-au deschis, şi El a văzut pe Duhul lui Dumnezeu,
ca un porumbel, venind peste El şi o voce din ceruri a zis:
<Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit>"
(Mt. 3, 16-17).

Iar atunci nu a coborât Hristos peste Iisus 112 , nici nu a
fost Hristos unul şi Iisus altul, ci Cuvântul lui Dumnezeu,
Care este Mântuitorul tuturor şi Stăpânul cerului şi al
pământului este Iisus, după cum am spus.

Căci El a luat trup şi a fost uns de către Duhul, Care
vine de la Tatăl şi a devenit Iisus Hristos.

Căci Isaia a spus: „O Mlădiţă va ieşi din rădăcina lui
lesei şi un Lăstar din rădăcina sa. Iar Duhul Domnului Se va
odihni peste El, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul
sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al evlaviei, şi duhul
fricii de Dumnezeu îl vor umple pe El. Şi nu va judeca după
slava [omului], nici nu va respinge pe cineva după vorbe
[auzite de la alţii], ci El va judeca pe cei săraci întru dreptate
şi va respinge pe cei trufaşi de pe pământ" (îs. 11, 1-4).

Şi iarăşi, Isaia a vestit şi altă dată ungerea Sa, şi
pentru ce a fost uns, când a zis:

„Duhul Domnului este peste Mine, căci Domnul M-a
uns pe Mine. Şi El M-a trimis să predic Evanghelia
săracilor, să vindec pe cei zdrobiţi la inimă, să
propovăduiesc celor închişi libertatea, să dau vedere orbilor

110 Lat. 2, p. 32.

111 Avem aşadar aici înţelegerea / tâlcuirea Sfântului Irineu vizavi de cele trei daruri
ale Magilor aduse Domnului.

112 Cum spuneau ereticii.

şi să anunţ anul bineplăcut Domnului şi ziua răzbunării, şi să
mângâi pe cei care jelesc" (îs. 61, 1-3).

Căci Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om din
rădăcina lui lesei şi fiu al lui Avraam, în acord cu acestea. Şi
peste El S-a odihnit Duhul lui Dumnezeu, care L-a uns pe El
ca să propovăduiască săracilor Evanghelia.

Insă mai presus de toate El era Dumnezeu şi nu a
judecat după slava omului 113 , nici nu a respins pe cineva
după zvonuri.

Căci „El nu avea nevoie să arate cuiva că e om, pentru
că El era cunoscut ca un om". Şi El a chemat pe toţi cei care
jelesc / plâng şi a dat iertarea păcatelor celor care erau în
închisoarea păcatelor lor, şi i-a dezrobit pe ei din lanţuri,
după cum a zis Solomon: „Fiecare va fi legat cu funiile
păcatelor sale" (Pilde 5, 22).

Căci Duhul Domnului S-a pogorât peste El, adică
Duhul care promisese Prorocilor că II va unge şi prin aceasta
noi am primit, din belşug, ungerea Sa, prin care suntem
mântuiţi.

Acestea toate le spune Matei (Matthaeus) 114 .

113 După poziţia socială a omului.

114 Lat. 2,p. 33.

Capitolul al 10-lea

Alte dovezi din Evangheliile lui Marcu şi Luca

1. De asemenea şi Luca (Lucas) , fiind urmaş şi
uncenic al Apostolilor, referindu-se la Zaharia şi Elisabeta,
din care, după făgăduinţă, s-a născut Ioan, a spus:

„Şi ei erau Drepţi înaintea lui Dumnezeu, urmând în
toate poruncile Lui şi fără să calce învăţăturile Sale" (Le. 1,

6).

Iar despre Zaharia a spus:

„Şi când au venit zilele, ca el să-şi exercite slujba sa
arhierească înaintea lui Dumnezeu, la rândul său, după
obiceiul arhiereilor, ca să aprindă tămâie, el a venit să aducă
jertfe, intrând în templul Domnului" (Le. 1, 8-9).

Acolo, acestuia, i s-a arătat îngerul Gavriil (Angelus
Gabriel) 116 , care stă cu putere în slava Domnului, a Celui
simplu şi absolut şi a mărturisit că una şi aceeaşi persoană
este Dumnezeu şi Domnul, El, Care a ales Ierusalimul şi 1-a
instituit cu preoţie.

117

Şi el nu cunoaşte alt dumnezeu deasupra Lui. Iar
dacă ar fi ştiut despre un Dumnezeu mai desăvârşit decât
Dumnezeu şi Domnul, cu siguranţă că ne-ar fi spus.

Şi nici nu cunoaşte niciun fruct al defectului, ci numai
pe Dumnezeu şi Domnul.

Şi acela a vorbit despre Ioan şi a zis:

„Şi el va fi mare în ochii Domnului şi mulţi dintre fiii
lui Israel se vor întoarce prin el către Domnul şi
Dumnezezeul lor. Şi el va merge înaintea Lui, cu duhul şi
puterea lui Ilie şi va pregăti poporul pentru Domnul" (Le. 1,
15-17).

Căci cum altfel ar pregăti el poporul, dacă nu ar fi
mare în ochii Domnului? Căci adevărat este ceea ce El a
spus despre Ioan, că este „cel mai mare între Proroci" şi că
„între cei născuţi din femeie, nimeni nu este mai mare decât
Ioan Botezătorul" (Le. 7, 28).

Fiindcă el a pregătit venirea Domnului, avertizând
despre ea pe cei care îl urmau şi le-a predicat lor pocăinţa,

115 Ibidem.

116 Idem, p. 34.

117 Sfântul Arhanghel Gavriil.

pentru ca să primească iertarea păcatelor de la Domnul,
atunci când va veni şi să I se alăture Lui, ei, cei care erau
străini din cauza păcatelor şi a fărădelegilor.

Căci şi David a zis: „înstrăinam- s-au păcătoşii din
pântece, s-au rătăcit de la naşterea lor" (Ps. 57, 3).

Şi din cauza aceasta, el îi întoarce pe ei la Domnul, îi
pregăteşte, având duhul şi puterea lui Ilie (in spiritu et
virtute Heliae) 118 , ca să-i facă popor desăvârşit al Domnului
(Domino populum perfectum) U9 .

2. Şi iarăşi, cu referire la înger, el 120 spune:

„Şi în acea vreme a fost trimis îngerul Gavriil de la
Dumnezeu, ca să spună Fecioarei: <Nu te teme, Mărie!
Pentru că ai găsit har la Dumnezeu>" (Le. 1, 26, 30).

Şi el a spus despre Domnul:

„El va fi mare şi Fiului Celui Preaînalt Se va chema,
şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul tatălui Său David.
Şi El va stăpâni peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui
nu va avea sfârşit" (Le. 1, 32-33).

Căci cine altcineva poate domni neîntreupt peste casa
Iu Iacov, dacă nu Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul
Domnului Celui Prea înalt, Care a promis prin Lege şi
Proroci că va mântui lumea în trup?

Şi cine putea să Se facă Fiul omului, pentru ca omul

191

să se facă fiul lui Dumnezeu?

Iar Măria se bucură de cele spuse Ei, şi vorbeşte cu
acele cuvinte, pe care Profetul le spusese despre Biserică:

„Măreşte suflete al meu pe Domnul şi s-a bucurat
duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Pentru că a
ridicat pe fiul Său Israel şi Şi-a adus aminte de mila Lui, pe
care El a grăit-o către părinţii noştri, lui Avraam şi seminţiei
lui până în veac" (Le. 1, 46, 54-55).

Din aceste versete ale Scripturii reiese că Dumnezeu a
vorbit Părinţilor. Căci El este Cel care, prin Moise, a instituit
legea curăţirii şi a dat Legea, prin care noi cunoaştem ce a
vorbit El Părinţilor.

118 Lat. 2, p. 34.
119 Ibidem.

120 Sfântul Luca.

121 Marele adevăr transformat în celebra formulă: „Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul
omului, pentru ca omul să devină fiul lui Dumnezeu". Iată că aparţine Sfântului
Irineu de Lyon şi ea a fost reluată în decursul timpului de mai mulţi Părinţi. însă ne
putem întreba şi faptul, dacă nu cumva ea este o moştenire a Tradiţiei, doar preluată
de către Sfântul Irineu.

Acelaşi Dumnezeu, după marea Sa bunătate, fiind plin
de dragoste faţă de noi, a făcut ca mila Sa, „a Răsăritului
celui de sus să se reverse peste noi şi să strălucească celor
care stăteau în întuneric şi în umbra morţii, şi să îndrepte
picioarele lor în calea păcii" (Le. 1, 78-79).

Căci şi Zaharia, recăpătându-şi vorbirea, pe care o
pierduse din cauza necredinţei, s-a umplut de Duhul şi a
binecuvântat pe Dumnezeu într-un mod nou (Le. 1, 67-79).

Fiindcă toate lucrurile au intrat într-o nouă eră, căci
Cuvântul vine în trup, pentru ca să aducă pe om lui
Dumnezeu, care se depărtase de Dumnezeu.

Şi astfel oamenii au început să slăvească pe
Dumnezeu într-un nou mod, dar nu era un alt Dumnezeu, ci,
cu adevărat, „un singur Dumnezeu, care îndreaptă pe cei
tăiaţi împrejur prin credinţă, şi pe cei netăiaţi împrejur tot
prin credinţă" (Gal. 5, 6).

Şi Zaharia profeţeşte, zicând:

„Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a
cercetat şi a mântuit pe poporul Său şi a ridicat cornul
mântuirii pentru noi, în casa slujitorului Său David. Căci
aceasta a spus prin gura Sfinţilor Săi Proroci, care au fost de
la începutul lumii.

El ne-a mântuit de vrăjmaşii noştri şi din mâna celor
care ne urau pe noi. Şi ne-a arătat mila făgăduită Părinţilor
noştri şi şi-a adus aminte de Sfântul Său Legământ şi de
jurământul pe care 1-a făcut Părintelui nostru Avraam. Şi ne-
a dat nouă ca să ne izbăvim din mâna vrăjmaşilor noştri, şi
să-i slujim Lui fără teamă, trăind în sfinţenie şi dreptate
înaintea Sa, în toate zile vieţii noastre" (Le. 1, 68-75).

Iar către Ioan a zis: „Iar tu, pruncule, Proroc al Celui
Prea înalt te vei chema, pentru că vei merge înaintea feţei
Domnului şi vei pregăti căile Sale. Şi vei da cunoştinţa
mântuirii poporului Său, ca să li se ierte păcatele" (Le. 1, 76-
77).

Căci cunoştinţa mântuirii este cea pe care le-a vestit-o
lor, adică pe Fiul lui Dumnezeu, despre care Ioan a zis:

„Iată, Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică / curmă
păcatul lumii. Acesta este Cel despre care am zis, vine după
mine un Om, care a fost mai înaintea mea, din cauză că mai
înaintea mea era. Şi din plinătatea Sa noi toţi am primit"
(In. 1,29-30; In. 1,15-16).

Insă această cunoştinţă a mântuirii nu stă în lucrarea
unui alt Dumnezeu, nici a altui Tată, nici a Adâncului, nici a

unei Plenitudini formată din 30 de eoni, nici a unei Mame
din Ogdoada de jos, ci cunoştinţa mântuirii ne-a dat-o Fiul
lui Dumnezeu, şi ea este mântuirea sau salvarea /
răscumpărarea adusă nouă de Mântuitorul / Salvatorul /
Răscumpărătorul nostru.

Şi e Mântuitorul / Salvatorul / Răscumpărătorul nostru
într-adevăr, după cum s-a zis: „Am aşteptat mântuirea Ta,
Doamne" (Le. 2, 30).

Şi iarăşi, despre Mântuitorul s-a spus: „Am văzut pe
Dumnezeu, Mântuitorul meu, căci Mi-am pus nădejdea în
El" (Ps. 61,2).

Iar despre faptul că ne-a adus nouă mântuirea s-a zis:
„Dumnezeu a făcut cunoscută mântuirea Sa în ochii
păgânilor" (F. Ap. 11, 18).

Şi El este Mântuitorul, pentru că este Fiul şi Cuvântul
lui Dumnezeu.

Căci în cuvintele de vestire, îngerul spune că
mântuirea se face prin Mântuitorul, spunând: „Vi S-a născut
Mântuitor după înfăţişarea voastră, Hristos Domnul" (Le. 2,
11).

Căci mântuirea se face prin trup, pentru că „Cuvântul
S-a făcut trup şi a locuit între noi" (In. 1, 14). Pe această
cunoştinţă a mântuirii o vesteşte Ioan celor care se pocăiesc
şi cred în Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii.

3. Şi îngerul Domnului le vesteşte păstorilor cuvinte
de bucurie: „S-a născut în casa lui David, Mântuitorul, Care
este Hristos Domnul" (Le. 2, 11).

„Şi atunci a apărut o mulţime de oaste cerească, care
lăuda pe Dumnezeu şi zicea: < Slavă întru cei de sus, lui
Dumneze, şi pe pământ pace, între oameni bună-voire >"
(Le. 2, 13-14).

însă cei care se numesc în mod fals „gnostici" spun că
îngerii de aici vin din Ogdoadă şi dezvăluie, în acest mod,
coborârea lui Hristos. Şi iarăşi păcătuiesc când spun, că
Hristos şi Mântuitorul vin din cer şi că nu S-au născut şi că,
după botezul fără motiv al lui Iisus, Hristosul Plenitudinii a
venit peste Iisus iertătorul, ca un porumbel.

Căci, după ei, urmează că îngerii din Ogdoadă au
minţit, atunci când au spus:

„Vi s-a născut astăzi Mântuitorul, Care este Hristos
Domnul, în cetatea lui David" (Le. 2, 1 1).

Căci dacă Cel care S-a născut nu a fost nici Hristos şi
nici Mântuitorul, atunci trebuia să se dispenseze de Iisus,

care era din lumea de jos, a Demiurgului, şi să nu mai
coboare, după 30 de ani, peste El, după cum spun ei.

Atunci, de ce îngerii au mai adăugat şi cuvintele: „în
cetatea lui David", dacă nu au vestit lucrurile de bucurie, pe
care Dumnezeu le-a plinit şi pe care le promisese lui David,
cum că Urmaşul din trupul lui va fi împăratul cel veşnic?

Iar dacă Demiurgul a făcut tot universul făgăduit lui
David, acesta 122 a spus: „Ajutorul meu este de la Domnul,
Cel care a făcut cerul şi pământul" (Ps. 120, 2). Şi iarăşi: „în
mâna Lui sunt marginile pământului şi ale Lui sunt
înălţimile munţilor. Căci El însuşi le-a făcut şi mâinile Sale
au creat pământul. Veniţi şi închinaţi-vă şi slujiţi-I Lui şi
plângeţi în faţa Domnului, Care va făcut pe voi, pentru că El
este Domnul Dumnezeul nostru" (Ps. 94, 4-6).

Iar Sfântul Duh a spus lui David toate pe care le-a
auzit, împotriva celor care dipsreţuiesc pe Cel care ne-a
creat şi Care este numai Dumnezeu.

Căci el a spus de mai înainte acestea: vedeţi să nu
greşiţi, căci lângă Acesta sau mai presus de El nu este alt
Dumnezeu, pe care voi să-1 fi plăsmuit cu mâinile, ci trebuie
să ne arătăm credincioşi şi recunoscători către Cel care ne-a
creat, ne-a crescut şi ne-a hrănit pe noi.

Căci ce se va întâmpla cu cei care spun astfel de
blasfemii împotriva Creatorului lor? Ceea ce au spus îngerii
este adevărul.

Căci atunci când ei au spus: „Slavă întru cei de sus,
lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună-voire",
prin aceste cuvinte ei au slăvit pe Cel care este Creatorul
celor înalte, adică a Puterilor cereşti şi pe Creatorul
pământului.

Căci El a trimis lucrul mâinilor Sale, adică pe oameni,
ca să-L slăvească pe Mântuitorul lor ceresc.

De aceea adaugă Luca:

„Şi s-au întors păstorii slăvind pe Dumnezeu, pentru
toate câte văzuseră şi auziseră şi pentru cele spuse lor" (Le.
2,20).

Pentru că păstorii israeliteni nu au slăvit pe alt
Dumnezeu, ci pe Cel care a vestit Legea şi Prorocii, pe Cel
care a făcut toate lucrurile şi Care era slăvit de către îngeri.

Dar dacă îngerii ar fi venit din Ogdoadă şi ar fi slăvit
pe alt dumnezeu, altul decât Cel adorat de păstori, atunci

122 Sfântul David.

îngerii din Ogdoadă nu ar fi fost în adevăr, ci ar fi căzut în
păcat.

4. Şi, mai departe, Luca face referire la Domnul:

„Şi când s-au împlinit zilele curăţirii lor, ei L-au adus
la Ierusalim, şi L-au pus înaintea Domnului, după cum e
scris în Legea Domnului: <tot cel de parte bărbătească, care
deschide pântecele, se va numi Sfântul Domnului>. Şi pentru
aceasta ei au adus jertfă, după cum e scris în Legea
Domnului, adică o pereche de turturele sau doi pui de
porumbel" (Le. 2, 22-24).

Dar El însuşi era Domnul, Care ne mântuieşte pe noi.

Iar Simeon a binecuvântat pe Dumnezeu zicând:
„Acum slobozeşte pe robul Tău în pace, căci văzură ochii
mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor
poporarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slava
poporului Tău Israel" (Le. 2, 29-32).

Iar „Ana Prorocită" (Le. 2, 36), de asemenea, L-a
lăudat şi ea pe Dumnezeu, când L-a văzut pe Hristos" şi
„vorbea despre El, tuturor celor care aşteptau mântuirea lui
Israel" (Le. 2, 38).

Din toate cazurile citate reiese numai un singur
Dumnezeu, Care le arată oamenilor libertatea şi Noul
Legământ, pe care l-a adus Fiul Său.

5. Dar şi Marcu, tălmăcitorul şi urmaşul lui Petru

1 9^

(Marcus, interpres et sectator Petri) şi-a început
Evanghelia cu cuvintele:

„începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu. Căci precum spun proorociile: < Iată, Eu trimit
pe îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea
Ta>; <Glasul celui ce strigă în pustie, pregătiţi calea
Domnului, drepte faceţi cărările înaintea Domnului nostru>"
(Mc. 1, 1-3).

El tălmăceşte în mod clar în Evanghelia sa cuvintele
Sfinţilor Proroci şi îl mărturiseşte pe Acela, pe care Prorocii
II numesc Dumnezeu şi Domn.

El este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care a

1 94. A

făgăduit pentru El , că are să-i trimită un înger înaintea
feţei Sale, adică pe Ioan, care a strigat în pustiu, „cu duhul şi
puterea lui Ilie" (Le. 1, 17): „pregătiţi calea Domnului,
drepte faceţi cărările înaintea Domnului nostru" (Mc. 1, 3).

123 Lat. 2, p. 39.

124 Pentru Hristos.

Căci niciunul dintre Proroci nu au vestit pe mama lui
Dumnezeu, ci cu toţii au mărturisit pe Dumnezeu. Şi putem
arăta multe astfel de dovezi. Căci Tatăl are multe numiri,
după cum am arătat în cartea precedentă.

Iar mai departe am să arăt acelaşi lucru pe baza
Profeţilor.

Concluzia Evangheliei lui Marcu însă este aceasta:

„Şi după ce Domnul Iisus le-a vorbit lor, S-a ridicat la
cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu" (Mc. 16, 19).

Prin aceasta a confirmat ceea ce spusese Prorocul:
„Zis-a Domnul Domnului Meu: <Şezi de-a dreapta Mea,
până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale
>" (Ps. 109, 1).

Căci Dumnezeu şi Tatăl este unul şi acelaşi. El a fost
vestit de Proroci şi despre El S-a scris adevărul în
Evanghelii.

Căci noi, creştinii, Ii slujim şi II iubim din toată inima,
pe Făcătorul cerului şi al pământului şi al tuturor lucrurilor
din ele.

Capitolul al 11-lea

Alte dovezi scoase din Evanghelia Sfântului Ioan.
Evangheliile sunt patru la număr, nu mai multe sau mai
puţine. Raţiunea mistică / tainică a Evangheliilor

1. Ioan, Ucenicul Domnului {Johannes, Domini
Discipulus) 125 , a predicat această credinţă şi a vrut, prin
Evanghelia propovăduită de către el, să înlăture greşelile lui
Cerint, pe care acela le-a împrăştiat printre oameni, cât şi pe
ale acelora, care se numeau „nicolaiţi" şi care mărturiseau
„cunoaşterea" cea falsă 126 .

Pe ei a vrut să-i convingă, că există numai un singur
Dumnezeu, Care a făcut toate lucrurile prin Fiul Său (In. 1,
3) şi nu cum spun ei, că unul e Creatorul, dar Tatăl
Domnului este altul, şi că Fiul Creatorului a fost unul, dar
Hristos, Care vine de sus este altul, (lucru imposibil însă), şi
acesta a coborât peste Iisus, peste Fiul Creatorului şi acesta
s-a ridicat iarăşi în Plenitudinea Sa; şi că Unul născut a fost
de la început, dar Cuvântul este adevăratul fiu al Unului
născut; şi că această creare a noastră nu aparţine lui
Dumnezeu, ci unei puteri situate sub El, şi care nu aparţine
comuniunii cu lucrurile nevăzute şi inefabile.

De aceea Ucenicul Domnului a dorit să pună capăt
tuturor acestor învăţături şi să stabilească regula adevărului
(regulam veritatis) 127 în Biserică şi anume, că există un
singur Dumnezeu Atotputernic, Care a făcut toate lucrurile
prin Cuvântul Său, atât pe cele văzute cât şi pe cele
nevăzute, arătând, în acelaşi timp, că prin Cuvântul, prin
Acesta, Dumnezeu a făcut creaţia.

Şi El le-a dat mântuirea oamenilor creaţi de către El,
după cum Ioan a tălmăcit învăţătura Sa în Evanghelie:

„întru început era Cuvântul şi Cuvântul era cu
Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru
început cu Dumnezeu.

Toate lucrurile prin El s-au făcut şi nimic nu S-a făcut
fără El din ce s-a făcut.

125 Lat. 2, p. 40.

126 Astfel, Sfântul Ioan a urmărit scopuri apologetice în Evanghelia sa, combătându-i
pe cei ai lui Cerint şi pe nicolaiţi.

127 Lat. 2,p. 41.

Căci [toate] s-au făcut [prin El], [pentru că] întru El
era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina străluceşte
în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o pe ea" (In. 1, 1-5).

Şi el spune: „toate lucrurile au fost făcute prin El". Şi
în acestea „toate" este inclusă şi crearea noastră. Căci noi nu
credem ca acei oameni că, prin „toate lucrurile", Ioan s-a
referit la cele din Plenitudine.

Iar dacă Plenitudina lor le conţine pe acestea, adică şi
crearea noastră, acest lucru nu e posibil, după cum am arătat
în cartea precedentă.

Căci dacă ei sunt în afara Plenitudinii, lucru care nu ar
fi posibil, din ceea ce spun ei, atunci Plenitudinea nu conţine
„toate lucrurile". Dar, conform lor, întreaga creaţie nu este
în afara Plenitudinii.

2. Dar Ioan se situează dincolo de controversa lor,
când spune:

„El era în această lume, şi lumea prin El s-a făcut, dar
lumea nu L-a cunoscut. El întru ale Sale a venit, dar ai Săi
nu L-au primit" (In. 1, 10-11).

Dar, după cele spuse de Marcion şi de ai săi, lumea nu
a fost creată prin El, iar El nu a venit întru ale Sale, ci în ale
altora.

Iar după gnostici, lumea aceasta a fost făcută prin
îngeri şi nu prin Cuvântul lui Dumnezeu. Iar după Valentin
şi ai săi, lumea nu a fost făcută prin El, ci prin Demiurgul.

Iar Mântuitorul, spun ei, a fost făcut asemenea cu
lucrurile de deasupra iar Demiurgul nu a făcut decât să
desăvârşească lucrarea creaţiei.

Pentru că ei spun, că El, Domnul şi Creatorul a avut
planul / ideea creaţiei, prin care aceia, care au făcut lumea,
au putut să o creeze, dar ea a fost produsă din Mamă.

Dar Evanghelia spune clar, că lumea a fost făcut prin
Cuvântul, Care a fost dintru început cu Dumnezeu şi că toate
lucrurile au fost făcute prin El, despre care Ioan a zis: „S-a
făcut trup şi S-a sălăşluit între noi" (In. 1, 14).

3. însă, după aceia, Cuvântul nu S-a făcut trup, nici
Hristos, nici Mântuitor al nostru, ci El a fost produsul unirii
tuturor eonilor.

Dar ei spun aceasta, pentru că ar fi dorit ca Cuvântul
şi Hristos să nu vină nicicând în lume şi să nu Se facă
niciodată om, şi să nu sufere, ci numai să coboare ca un
porumbel peste Iisus iertătorul, să declare un Tată
necunoscut şi să intre iarăşi în Plenitudine.

Căci atunci, când unii vorbesc despre acest Iisus
iertătorul (dispensational Jesus), nu spun că El S-a întrupat
şi că a suferit, ci spun că a trecut prin Măria ca apa printr-un
canal {quasi aquam per tubum) .

însă alţii aleg să spună, că el este Fiul Demiurgului,
care a coborât peste Iisus iertătorul. Iar alţii spun, că Iisus a
fost născut de Iosif şi Măria şi că Hristos, care a coborât
peste El, a fost fără trup şi nepătimitor.

Şi, conform părerilor acestor eretici, niciunul nu
mărturiseşte că Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup.

Iar dacă cineva va vrea să cerceteze toate sistemele
acelora atunci va găsi, că Cuvântul lui Dumnezeu nu apare
în niciunul dintre ele, decât ca neîntrupat şi nepătimitor,
pentru că e Hristos de deasupra 129 .

Există şi unii care II consideră un om transfigurat, dar
nici aceia nu spun că El S-a născut sau că S-a făcut trup, pe
când alţii spun, că El nu Şi-a asumat o formă umană ci, sub
formă de porumbel, a coborât peste Iisus, Care S-a născut
din Măria.

împotriva tuturor acestor mărturisiri false, Ucenicul
Domnului a spus: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit
între noi" (In. 1, 14).

4. Şi noi putem întreba: de ce Dumnezeu S-a făcut
trup? Prevăzând asta, el ne învaţă, spunându-ne: „Fost-a om
trimis de la Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. El nu era
Lumina, ci a venit ca să mărturisească despre Lumină" (In.
1,6,8).

Şi pentru ce s-a grăbit Ioan să mărturisească despre
Dumnezeu, că este Lumina trimisă în această lume? Pentru
că aşa era El, după cum îngerul Gavriil anunţase în cuvintele
de bucurie de la naşterea Sa.

Dumnezeu, Care făgăduise prin Proroci, că va trimite
pe îngerul Său înaintea feţei Fiului Său, ca să pregătească
calea Sa, 1-a trimis pe acela, pe cel care mărturiseşte despre
Lumină, având duhul şi puterea lui Ilie.

Şi pentru ce a avut Dumnezeu pe Ilie, ca slujitor şi
Proroc? Pentru ca să mărturisească pe Cel care a făcut cerul
şi pământul.

128 Idem, p. 42.

129 Cu alte cuvinte, niciun sistem eretic nu vorbea şi nu vorbeşte despre adevăratul
Dumnezeu, despre Hristos cel adevărat, Dumnezeu şi om în acelaşi timp, ci fiecare
neagă ori dumnezeirea ori umanitatea ori o parte din ele ori pe toate la un loc.
Ereticii din vremea Sfântului Irineu practicau o soteriologie non-incarnaţionistă, care
nu aveau în ea pe Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Iar Ioan, când vorbeşte despre Creatorul lumii, cum
poate să nu mărturisească despre Lumină, Care a venit din
cele de negrăit şi nevăzute?

Căci toţi ereticii au susţinut că Demiurgul a fost un
ignorant al Puterii de deasupra lui, şi de această mărturie s-a
legat Ioan.

Căci atunci când Domnul a mărturisit despre el: „că e
cel mai mare dintre Proroci", a vrut să spună că toţi Prorocii
au mărturisit venirea Luminii Tatălui şi au dorit să vadă pe
Cel pe care ei L-au predicat [dar nu L-au văzut în trup].

Insă Ioan a anunţat venirea Lui, ca şi ceilalţi, dar L-a
şi văzut pe Cel care a venit şi L-a arătat pe El, şi a îndemnat
pe mulţi să creadă în El, adică a fost şi Proroc şi Apostol al

c - 130

Sau .

Şi el e mai mult decât un Proroc, pentru că „mai întâi
[sunt] Apostolii, apoi Prorocii" (I Cor. 12, 28). Dar şi unii şi
alţii sunt ai lui Dumnezeu.

5. Căci vinul, pe care via l-a făcut cu ajutorul lui
Dumnezeu şi care a fost consumat prima dată, a fost bun.
Niciunul dintre cei ce l-au băut nu l-au găsit altfel şi Domnul
a spus la fel.

Dar vinul cel mai bun a fost cel pe care Cuvântul l-a
făcut din apă, în acea zi, şi pe care l-au băut cei chemaţi la
nuntă (In. 2, 10).

Şi, deşi Domnul avea puterea de a înmulţi vinul la
acea masă, fără să aibă nevoie de vreun lucru creat şi să
înmulţească hrana celor care erau flămânzi [în pustiu], El nu
a făcut acest lucru.

Ci a luat pâinile pe care le-a rodit pământul, a
mulţumit (In. 6, 11) şi, ca şi în cazul preschimbării apei în
vin, El a poftit pe toţi cei care erau la masă şi a dat să bea
celor invitaţi la nuntă (In. 2, 8,10).

Prin aceasta a arătat, că Dumnezeu, Care a făcut cerul
şi pământul şi a poruncit ca el să rodească, Care a
împrejmuit apele şi a făcut să izvorască apă, a trimis
omenirii în zilele cele din urmă, prin Fiul Său,
binecuvântarea pâinii şi darul paharului 131 , prin care Cel
necuprins Se cuprinde de către noi iar Cel nevăzut Se face

130 Sfântul Irineu demonstrează superioritatea prorociei Sfântului Ioan Botezătorul,
prin aceea că El L-a vestit pe Hristos, dar L-a şi indicat în trup, ca pe Cel întrupat,
fiind şi Proroc şi Apostol al Domnului. In aceasta constă superioritatea sa, că el L-a
intuit pe Dumnezeul întrupat şi nu L-a văzut numai de departe.

131 Sfânta împărtăşanie.

nouă văzut. Iar El nu este deasupra Tatălui, ci există în
sânul Său.

6. Căci a zis Ioan:

„Nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu, numai Unul-
Născut Fiu al lui Dumnezeu, Care este în sânul Tatălui,
Acela L-a făcut cunoscut" (In. 1, 18).

Pentru că El, Fiul, Care este în sânul Său, declară
tuturor că Tatăl este nevăzut. Căci noi cunoaştem despre El
ceea ce ne-a revelat Fiul despre El, iar Tatăl ne dă, prin Fiul,
ca să II cunoaştem pe Fiul Său, la toţi cei care II iubim pe
El 132 .

Iar despre Natanael, pentru că şi-a dat seama că II va
recunoaşte pe El, Ioan, spune ceea ce Domnul a zis despre
acela: „iată, cu adevărat, un israelitean, în care nu este
vicleşug" (In. 1,47).

Căci israeliteanul a recunoscut pe împăratul Său şi a
strigat către El: „învăţătorule, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu
eşti împăratul lui Israel! "(In. 49).

De asemenea, Petru a înţeles că Hristos este Fiul
Dumnezeului Celui Viu, atunci când Domnul a spus:

„Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am
binevoit. Voi pune Duhul Meu peste El şi El va arăta
judecata neamurilor. El nu Se va certa, nici nu va striga, nici
nu va fi auzit de vreun om că îşi ridică vocea pe străzi.
Trestia nu o va frânge, nici feştila fumegândă nu o va stinge,
până nu va trimite spre judecată orice luptă. Şi întru numele
Său vor crede neamurile" (Mt. 12, 18-21).

7. Astfel, acestea sunt ideile principale ale
Evangheliei: că există numai un singur Dumnezeu, Făcătorul
acestui univers.

El a fost vestit de către Proroci şi despre Care Moise a

1 "^

vorbit în Lege. Acestea spun despre Tatăl Domnului
nostru Iisus Hristos şi nu cunosc vreun alt Dumnezeu sau
Tată în afara Lui.

Ele sunt mai presus de celelalte „evanghelii" 134 , pe
care ereticii le au şi din care citează, şi în care şi-au stabilit o
învăţătură aparte.

Căci ebioniţii, care folosesc numai Evanghelia după
Matei, sunt confuzi în multe, făcând tot felul de supoziţii
false despre Domnul.

132 Pe Tatăl.

133 Sfintele Evanghelii.

134 Apocrife.

Iar Marcion a mutilat Evanghelia după Luca şi a scos
toate acele versete, ca un blasfemiator, care vorbeau numai
despre un singur Dumnezeu.

Iar cei care au separat pe Iisus de Hristos şi au spus că
Hristos a rămas nepătimitor, dar că Iisus a suferit, au
preferinţă pentru Evanghelia după Marcu, din care, dacă ar
citi cu dragoste şi-ar putea îndrepta erorile lor.

Iar cei care urmează lui Valentin, folosesc din plin
Evanghelia după Ioan, vrând să arate prin ea unirile lor. Dar
ei se dovedesc prin aceasta în cea mai mare greşeală faţă de
Evanghelie, după cum am arătat în prima carte.

Astfel, adversarii noştri se folosesc de mărturia
noastră şi îşi prelucrează pe baza ei cărţile lor, însă dovezile

i or

noastre scoase din ele sunt adevărate cu totul.

8. Şi nu pot fi Evangheliile mai multe sau mai puţine
decât sunt. Pentru că patru sunt punctele cardinale ale lumii
în care trăim, sunt patru vânturi, iar Biserica este împrăştiată
pe întreg pământul iar „stâlp şi temelie" (I Tim. 3, 15) a
Bisericii sunt Evangheliile şi Duhul vieţii.

Şi sunt deplini numai cei patru stâlpi, întru care se
respiră nestricăciunea (xr\v â(f)0apai.av) de către toţi, şi
care însufleţesc pe oameni cu suflare de viaţă 137 .

Şi din această cauză, Cuvântul şi Făcătorul tuturor,
Cel care sade pe heruvimi şi ţine toate lucrurile, S-a arătat ca
om, şi ne-a dat Evanghelia în patru cărţi, dar toate numai
printr-un singur Duh.

Căci David a zis despre arătarea Sa: „ Cel care sade pe
heruvimi, [Acela] a strălucit tuturor" (Ps. 98, 1; ) 138 .

Căci Heruvimii s-au arătat având patru feţe şi feţele
lor sunt chipurile iconomiei mântuirii Fiului lui Dumnezeu.

Şi Scriptura spune: „Prima fiinţă era asemenea leului"
(Iez. 1, 10), închipuind lucrarea Sa directă, puterea Sa
conducătoare şi împărătească .

A doua fiinţă era asemenea unui viţel, închipuind
jertfa Sa şi slujirea Sa arhierească.

„A treia avea faţa unui om", pentru a descrie venirea
Sa ca om.

135 Din Sfintele Evanghelii.

136 Lat. 2, p. 47.

137 Evangheliile lui Dumnezeu, cele patru, sunt cele în care se respiră nemurirea lui
Dumnezeu, spune autorul nostru.

138 Expresia: „Care sade pe heruvimi" însă apare şi în: I Reg. 4, 4 şi II Reg. 6, 2.

139 în ediţia 1988, se începe cu faţa omului şi apoi cu fiara cu faţă de leu. La fel
găsim şi în LXX. Sfântul Irineu are o altă variantă textuală.

„A patra era asemenea unui vultur în zbor", arătând
darul Duhului, Care acoperă Biserica cu aripile Sale.

Şi în acord cu aceste lucruri, astfel au fost statornicite
Evangheliile de către Hristos Iisus.

Căci cea după Ioan vorbeşte despre naşterea Sa întru
slavă, despre naşterea Sa din Tatăl, declarând:

„întru început a fost Cuvântul şi Cuvântul era cu
Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul" (In. 1, 1). Şi de
asemenea: „toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a
făcut din ce s-a făcut" (In. 1, 3).

Din aceste raţiuni, Evanghelia este plină de mărturii,
care să ateste dumnezeirea persoanei Sale.

Cea după Luca însă, care se referă la slujirea Sa
ahierească, începe cu Zaharia, care aduce jertfă lui
Dumnezeu.

Aici citim despre viţelul cel îngrăşat, care a fost
junghiat la întoarcerea fiului celui mai tânăr (Le. 15, 23).

Matei vorbeşte despre naşterea Sa ca om, spunând:
„Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui
Avraam" (Mt. 1, 1) şi: „naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost"
(Mt. 1, 18).

Pentru acest motiv, [Evanghelia lui Matei] este
Evanghelia omenităţii Sale şi în întreagă această Evanghelie
se vede umilinţa şi supunerea Sa ca om.

Cea a lui Marcu începe cu referirea la Sfântul Duh,
Care a coborât peste Proroci, zicând: „începutul Evangheliei
lui Iisus Hristos, precum este scris în profeţia lui Isaia" (Mc.
1, 1-2). Acest lucru arată întrariparea acestei Evanghelii. Şi,
din acest motiv, şi există aici o adunare şi o trecere în revistă
a evenimentelor cu caracter profetic.

Căci Cuvântul lui Dumnezeu foloseşte aici cuvintele
Patriarhilor ante-mozaici, pentru a arăta dumnezeirea şi
slava Sa şi pentru cei de sub Lege El instituie slujirea
preoţească şi liturgică. Şi pentru că S-a făcut om pentru noi,
El a trimis darul Preasfântului Duh peste tot pământul,
acoperindu-ne pe noi cu aripile Sale (oKendCcov rj/Ltâc talc;
'Eccvtov irtepv^LV, protegens nos alis Suiş) .

Astfel, acestea au fost referirile la Fiul lui Dumnezeu,
pe care le închipuie acele fiinţe, pentru că ele [patru] arată
însuşirile / particularităţile fiecărei Evanghelii.

140 Lat. 2, p. 50.

Şi patru sunt acele fiinţe (Iez. 1, 10) şi avem patru
Evanghelii, în care ni se vorbeşte despre Domnul.

Insă avem şi patru legăminte principale [ale lui
Dumnezeu] cu neamul oemensc.

Primul e înainte de potop: legământul cu Adam. Al
doilea este după potop: [cel] făcut cu Noe. Al treilea este cel
făcut prin darea Legii, în timpul lui Moise. Al patrulea este
cel prin care se restaurează omul şi se compune din toate
cele spuse de către Evanghelii, în care omul a înviat şi
zboară cu aripi [duhovniceşti] către împărăţia cerească.

9. Astfel stând lucrurile, toate cele care trec peste
această formă a Evangheliei (forma cvadruplă) sunt deşarte,
şi nu trebuie să fie citite / învăţate, pentru că sunt pline de
îndrăzneală.

Insă cei care ţin Evangheliile [cele patru] sunt mulţi la
număr, pe când [cei care au mai multe evanghelii] sunt
puţini.

Iar primii 141 pot arăta, că în acestea sunt descoperite
mai mult decât adevărul 142 , pe când ultimii 143 pot înţelege,
cât de departe sunt de mântuirea lui Dumnezeu.

Căci Marcion respinge întreaga Evanghelie, deşi el
taie din Evanghelii, din mândrie, doar unele versete
mântuitoare ale Evangheliei.

Alţii, [ca montaniştii], resping darul Duhului, dat nouă
în timpurile din urmă, prin buna plăcere a Tatălui, vărsat
peste neamul omenesc şi nu acceptă adevărul exprimat de
către Evanghelia lui Ioan, în care Domnul a promis că va
trimite nouă un Mângâietor, negând acest lucru al
Evangheliei şi darul profeţiei.

Ce oameni vrednici de plâns! Căci doresc să fie nişte
profeţi mincinoşi, care stau departe de darul profeţiei din
Biserică.

Alţii, ca encratiţii, se manifestă ca nişte oameni
ipocriţi, pentru că se ţin departe de comuniunea fraţilor. Insă
noi credem, că montaniştii nu acceptă nici pe Apostolul
Pavel.

Căci în Epistola sa către Corinteni (I Cor. 12, 10), el
vorbeşte în mod clar despre darul prorociei şi mărturiseşte
despre bărbaţi şi femei care proroceau în Biserică.

141 Creştinii.

142 Mai mult decât ne-am fi aşteptat noi ca să ni se spună de către Dumnezeu.

143 Ereticii.

A 1 AA

Insă aceia , păcătuind întru totul împotriva Sfântului
Duh, au căzut într-un păcat de neiertat.

Iar cei din tabăra lui Valentin se arată fără nicio gijă /
atenţie [faţă de adevărul lui Hristos] şi îşi consideră propriile
lor lucrări, din mândrie, [drept Evanghelii].

Din această cauză, ei au mai multe [Evanghelii] decât
sunt. Şi, datorită acestei îndrăzneli, ei îşi numesc lucrările
lor recente drept „Evanghelie a adevărului", dar nu au nimic
în comun cu Evangheliile Apostolilor, şi lucrările lor nu sunt
niciun fel de evanghelie, ci o sumă întreagă de blasfemii.

Iar dacă ceea ce ei au scris este Evanghelie a
adevărului, atunci ei sunt cu totul împotriva a ceea ce au
scris Apostolii.

Căci oricine poate să înveţe, din cele pe care le spun
Scripturile. Iar cele pe care nu le-au scris Apostolii nu pot fi
recunoscute drept Evanghelie a adevărului.

Căci numai Evangheliile sunt adevărate şi demne de
crezut şi nu poate fi micşorat sau mărit numărul lor, după
cum am arătat de multe ori şi cu multe argumente.

Fiindcă Dumnezeu, Care a făcut toate cu măsură şi pe
toate le-a făcut potrivit lor, a vrut, de asemnea, ca şi
Evangheliile să fie armonioase şi cu o anume ordine.

Insă învăţăturile acestor oameni, pe care le-am
discutat, despre Evanghelia dată nouă, se dovedesc a fi după
măsura minţii lor.

Noi însă trebuie să rămânem cu cele ale Apostolilor şi
să cercetăm învăţăturile lor cu privire la Dumnezeu. Numai
astfel vom putea învăţa, după adevăr, cuvintele Domnului.

144 Montaniştii.

Capitolul al 12-lea

învăţăturile celorlalţi Apostoli

1. Apostolul Petru, după învierea Domnului şi
înălţarea Sa la ceruri, dorind să plinească numărul celor 12
Apostoli, adică să aleagă în locul lui Iuda pe un altul, pe care
îl va alege Dumnezeu, s-a adresat celor de faţă:

„Bărbaţi fraţi, trebuie să se împlinească Scriptura, pe
care Sfântul Duh, prin gura lui David, a spus-o mai înainte
despre Iuda, care s-a făcut călăuză celor care L-au prins pe
Iisus. Căci el era numărat cu noi...Facă-se casa lui pustie şi
niciun om să nu o locuiască. Iar locul său, să-1 ia altul" (F.
Ap. 1,16-17,20).

Şi a plinit numărul Apostolilor, după cuvintele rostite
de către David.

Iar, mai apoi, când Sfântul Duh S-a pogorât peste
Apostoli şi toţi au primit puterea să prorocească şi să
vorbească în limbi, iar unii i-au batjocorit, spunând că sunt
beţi, Petru a luat cuvântul şi a spus că nu sunt beţi, pentru că
este al treilea ceas din zi, „ci aceasta este ce s-a spus prin
Prorocul [Ioil]: < Iar în zilele din urmă, zice Domnul, Eu voi
turna din Duhul Meu peste tot trupul, şi ei vor prorocii>"
(F.Ap. 2, 15-17).

Iar dacă Dumnezeu făgăduise prin Proroc, că va
trimite pe Sfântul Său Duh peste întregul neam omenesc,
asta s-a şi petrecut. Dumnezeu a anunţat atunci, prin Petru,
împlinirea făgăduinţei Sale.

2. Iar Petru a zis:

„Bărbaţi ai lui Israel, ascultaţi cuvintele mele. Iisus
Nazarineanul, Bărbatul dovedit de Dumnezeu între voi prin
puteri, şi minuni, şi semne, pe care Dumnezeu le-a făcut prin
El în mijlocul vostru, după cum şi voi ştiţi; Acesta, fiind dat
după sfatul cel rânduit şi după înaintea-cunoaştere a lui
Dumnezeu, prin mâinile unui om viclean, pe El L-aţi ucis,
pironindu-L pe cruce.

Dar pe Acesta Dumnezeu L-a înviat, dezlegând
durerile morţii, pentru că nu putea să fie ţinut de ele. Căci
David a zis despre El: <întotdeauna am văzut pe Domnul
înaintea mea, pentru că El este la dreapta mea, ca să nu mă
clatin. De aceea s-a bucurat inima mea, şi s-a veselit limba

mea. Chiar şi trupul meu se va odihni întru nădejde. Din
cauză că Tu nu vei lăsa sufletul meu în Iad, nici nu vei da pe
Cel Unul Sfânt al Tău, ca să vadă stricăciunea>" (F. Ap. 2,
22-27).

Astfel el a început să le vorbească despre cineva
cunoscut lor, de Patriarhul David, care murise şi fusese
îngropat şi al cărui mormânt era la ei până în zilele acelea.

Şi continuă: „Căci el era Proroc 145 şi cunoştea că
Dumnezeu i Se jurase lui cu legământ, ca va aşeza pe tronul
său, unul din rodul trupului său. Acesta a văzut mai înainte
şi a vorbit despre învierea lui Hristos, şi că El nu a fost lăsat
în Iad, şi nici trupul Său nu a văzut stricăciunea" (F. Ap. 2,
30-31).

Şi iarăşi spune [Petru]:

„Pe Acest Iisus, Dumnezeu L-a înviat, Căruia noi Ii
suntem martori / mărturisitori. Căci, fiind înălţat prin dreapta
lui Dumnezeu, a primit de la Tatăl făgăduinţa Sfântului Duh
şi a revărsat harul Său, după cum voi vedeţi şi auziţi.

Pentru că David nu s-a ridicat la ceruri, ci a zis: < Zis-
a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce
voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale >.

De aceea, toţi cei ai casei lui Israel să cunoască cu
siguranţă, că Dumnezeu a făcut pe Acest Iisus, pe Care voi
L-aţi răstignit, Domn ş\Dumnezeu" (F. Ap. 2, 32- 36).

Iar când mulţimile au întrebat: „Noi ce trebuie să
facem?", Petru le-a răspuns: „Pocăiţi-vă şi vă botezaţi
fiecare dintre voi în numele lui Iisus, spre iertarea păcatelor
şi veţi primi darul Sfântului Duh" (F. Ap. 2, 37-38).

Astfel Apostolii nu au predicat alt Dumnezeu, nici
acea Plenitudine [a ereticilor], nici că Hristos, Care a suferit
şi a înviat a fost unul, dar Cel care s-a înălaţ la cer este altul,
şi acela a rămas nepătimitor, ci au vorbit despre unul şi
acelaşi Dumnezeu Tatăl şi despre Hristos Iisus, Care a înviat
din morţi.

Ei au predicat credinţa în El, celor care nu credeau în
Fiul lui Dumnezeu şi le spuneau lor din Proroci, că Hristos,
pe Care Dumnezeu II promisese, pe Acela L-a trimis şi El
este Iisus, pe Care ei L-au răstignit, dar pe Care Dumnezeu
L-a ridicat din morţi.

145 Sfântul David.

3. Şi iarăşi, când Petru, însoţit de Ioan, a găsit pe omul
olog din naştere, înaintea porţii templului, care se numeşte
„Frumoasă", stând şi cerând milostenii, el i-a zis lui:

„Argint şi aur nu am, dar ceea ce am îţi dau: în
numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, ridică-te şi umblă!. Şi
imediat picioarele sale şi tălpile i s-au înzdrăvenit şi a
început să meargă. Şi a intrat cu ei în templu, mergând şi
săltând şi lăudând pe Dumnezeu" (F. Ap. 3, 1-8).

Iar când mulţime multă s-a adunat din toate colţurile,
datorită acestui lucru neaşteptat, Petru le-a zis acestora:

„Bărbaţi ai lui Israel, de ce vă miraţi de aceasta? Sau
de ce staţi cu ochii aţintiţi spre noi, ca şi cum prin puterea
noastră ar fi putut acest om să meargă?

Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi
Dumnezeul lui Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri, a slăvit
pe Fiul Său, pe Care voi L-aţi dat judecăţii şi v-aţi lepădat de
El în faţa lui Pilat, pe când acela dorea să-L elibereze.

Dar voi v-aţi purtat cu amărăciune împotriva Unului
Sfânt şi Drept şi aţi dorit să vi se dăruiască [în schimbul
Lui], un ucigaş.

Şi aţi ucis pe începătorul vieţii, pe Care Dumnezeu L-
a înviat din morţi şi ai Căruia noi suntem martori /
mărturisitori.

Şi prin credinţa în numele Său, pe el, pe cel care voi îl
vedeţi şi îl cunoaşteţi 146 , numele Său 1-a făcut puternic. Şi
voi vedeţi, cum credinţa aceasta întru El, i-a dat lui sănătate
desăvârşită înaintea tuturor.

Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut această
ticăloşie... Căci aceste lucruri, pe care Dumnezeu de mai
înainte le arătase prin gurile Prorocilor, că Hristosul Său va
suferi, acum El le-a împlinit.

De aceea pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca toate păcatele
voastre să fie şterse, ca să vină vremuri de uşurare de la faţa
Domnului. Şi El va trimite pe Iisus Hristos, pe Cel vestit mai
dinainte, pe Care cerul trebuie să-L primească, până în
vremea stabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu
ne-a vorbit prin gura Sfinţilor Săi Proroci.

Pentru că adevărul a spus Moise părinţilor noştri:
<Domnul Dumnezeul vostru vă va ridica un Proroc dintre
fraţii voştri, ca şi mine. Pe El să-L ascultaţi în toate lucrurile
pe care vi le va spune. Iar tot sufletul, care va trece peste

146 Adică fostul olog.

aceasta şi nu va va asculta pe Proroc, va fi nimicit din
popor>.

Iar toţi Prorocii [începând] de la Samuel, care au
vorbit, au spus de mai înainte despre aceste zile. Voi sunteţi
fiii Prorocilor şi al legământului pe care Dumnezeu 1-a făcut
cu părinţii noştri, grăind către Avraam:

<Şi întru seminţia ta se vor binceuvânta toate
neamurile pământului >. Căci pentru voi mai întâi,
Dumnezeu a înviat pe Fiul Său şi L-a trimis ca să vă
binecuvinteze, ca fiecare să se întoarcă de la răutăţile sale"
(F. Ap. 2, 12-26).

Petru, împreună cu Ioan, le-a predicat lor în mod
deschis despre astfel de lucruri fericite, pe care Dumnezeu le
făgăduise părinţilor şi care s-au împlinit prin Iisus.

însă ei nu au vorbit despre alt Dumnezeu, ci despre
Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om şi a suferit. Ei l-au
condus pe Israel la cunoaştere şi i-a predicat, prin Iisus,
învierea din morţi şi i-a arătat, cele pe care Prorocii le-au
spus despre suferinţa lui Hristos şi cele pe care Dumnezeu
le-a împlinit.

4. De asemenea, pentru aceeaşi raţiune, când arhiereul
era înaintea sa, Petru, fiind plin de îndrăzneală, le-a zis lor:

„Căpetenii ale poporului şi bătrâni ai lui Israel, noi
suntem astăzi cercetaţi pentru facerea de bine a unui om
slăbănog, şi anume: prin cine a fost el vindecat?

Şi atunci, să vă fie vouă cunoscut şi la tot poporul lui
Israel, că prin numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care
voi L-aţi răstignit, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat din
morţi, prin Acela stă îmbrăcat acesta cu sănătate, care este
înaintea voastră!

Aceasta este piatra pe Care nu au luat-o în seamă
ziditorii, dar Care a ajuns în capul unghiului. Şi întru nimeni
altcineva nu este mântuirea. Căci nu există un alt nume sub
cer şi care să fie dat oamenilor, prin care trebuie să ne
mântuim" (F. Ap. 4, 8-12).

Astfel, Apostolii nu au au arătat alt Dumnezeu, ci au
predicat poporului că Hristos a fost Iisus, Cel răstignit, Care
a trimis pe Proroci, fiind El însuşi Dumnezeu, Care a înviat
şi a dat întru numele Lui mântuirea neamurilor.

5. Dar ei au vrut să acopere atât vindecarea făcută 147 ,
„pentru că omul cu care se făcuse minunea vindecării avea

147 Arhiereii, bătrânii şi cărturarii Ierusalimului.

mai mult de 40 de ani"(F. Ap. 4, 22), dar şi învăţătura
Apostolilor, şi mărturiile Prorocilor, atunci când le-au dat
drumul lui Petru şi Ioan (v. F. Ap. 4, 18).

Şi aceştia, întorcându-se la ceilalaţi Apostoli şi
Ucenici ai Domnului, adică în Biserică, au spus cele
întâmplate şi faptele îndrăzneţe pe care le-au făcut întru
numele lui Iisus (F. Ap. 4, 23).

Iar întreaga Biserică, după cum e scris: „când au auzit
acestea, au ridicat glasul către Dumnezeu într-un cuget, şi au
zis: Doamne, Tu eşti Dumnezeu, Care ai făcut cerul şi
pământul, marea şi toate cele din ele; Care, prin Sfântul
Duh, şi prin gura părintelui nostru David, slujitorul Tău, ai
zis: Pentru ce s-au înfuriat neamurile şi popoarele şi-au
imaginat lucruri deşarte? S-au ridicat împăraţii pământului şi
conducătorii s-au adunat cu toţii împotriva Domnului, şi
împotriva Hristosului Său.

Căci, cu adevărat, în acest oraş, împotriva Sfântului
Tău Fiu Iisus, pe Care Tu L-ai uns, Irod şi Ponţiu Pilat,
împreună cu neamurile şi cu poporul lui Israel, s-au adunat
cu toate ca să facă, câte mâna Ta şi sfatul Tău cel mai
dinainte, rândui-se ca să se facă" (F. Ap. 4, 24-28).

Acestea sunt glasurile Bisericii, de unde fiecare

1 ăR

Biserică şi-a primit întemeierea . Acestea sunt glasurile
cetăţenilor din cetăţile noului legământ. Acestea sunt
glasurile Apostolilor. Acestea sunt glasurile ucenicilor
Domnului, Celui desăvârşit, care, după înălţarea Domnului,
au fost umpluţi de Duhul şi care cheamă pe Dumnezeu,
Care a făcut cerul, pământul şi apa (după cum spuseseră şi
Prorocii) şi pe Iisus Hristos, Fiul Său, pe Care Dumnezeu L-
a uns şi Care nu este alt Dumnezeu.

Iar în acel timp şi în acel loc nu a fost nici Valentin,
nici Marcion, nici ceilalţi care au răstălmăcit adevărul şi nici
unul dintre ucenicii lor.

Insă Dumnezeu, Făcătorul tuturor lucrurilor, i-a auzit
pe ei.

Căci stă scris: „Locul unde ei erau adunaţi s-a
cutremurat şi ei au fost umpluţi de Sfântul Duh şi grăiau
cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală" 149 (F. Ap. 4, 31),
pentru că fiecare dintre ei au fost bucuroşi să creadă.

148 Fiindcă din Biserica Ierusalimului au ieşit celelalte Biserici surori.

149 Vorbim aici despre îndrăzneala sfântă, despre curajul duhovnicesc de a mărturisi
pe Dumnezeu, atunci când momentul o cere şi când există pericolul de a fi crezuţi că
abdicăm de la credinţă.

Şi se adaugă aici: „Şi cu multă putere Apostolii
dădeau mărturie despre învierea Domnului Iisus" (F. Ap. 4,
33), şi le spuneau lor:

„Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Iisus, pe Care
voi L-aţi răstignit, spânzurându-L pe grinda de lemn. Pe El
Dumnezeu L-a înălţat prin dreapta Sa, făcându-L împărat şi
Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor.

Şi noi suntem martori prin aceasta, a acestor cuvinte
şi, de asemenea, şi Sfântul Duh, pe Care Dumnezeu L-a dat
celor care cred în El" (F. Ap. 5, 30-32).

Şi se continuă: „Şi zilnic erau în templu şi din casă în
casă şi nu încetau să înveţe şi să predice pe Hristos Iisus"
(F. Ap. 5, 42), Fiul lui Dumnezeu.

Căci în aceasta constă cunoaşterea mântuirii, care se
dă celor care au cunoscut venirea Fiului Său şi se întorc cu
totul către Dumnezeu.

6. Iar acelor oameni fără ruşine 150 le spunem, că
Apostolii, atunci când îl predicau pe Iisus, nu le vorbea
despre un alt Dumnezeu, mai presus de Acela, în care ei să
creadă.

Căci dacă Apostolii le-ar fi vorbit oamenilor după
modul celor din vechime 151 , le spunem acelora, că nu ar fi
învăţat adevărul de la ei şi, cu atât mai puţin, de la Domnul.

A i rn /v

Căci, după ei, şi El însuşi a vorbit astfel . Insă prin
aceste afirmaţii se arată că aceşti oameni nu cunosc adevărul
iar în ceea ce priveşte părerile lor despre Dumnezeu, ei au
primit o învăţătură din auzite .

Iar după acest mod de a vedea lucrurile 154 , regula
adevărului nu poate fi cunoscută de nimeni, ci toţi învăţa
ceea ce practică învăţătorii lor şi fiecare gândeşte ceea ce
crede că e drept [să gândescă], după înţelegerea fiecăruia şi
după cele pe care le-au auzit.

Şi prin aceasta venirea Domnului devine inutilă şi
nefolositoare, dacă El a venit cu intenţia să tolereze şi să

îndrăzneala sfântă nu are nimic de-a face cu insolenţa, deşi stricăm planurile celor
care ne învaţă să tăcem şi să nu mărturisim adevărul. Când oamenii sunt în pericolul
de a se rătăci, trebuie să mărturisim cu cutezanţă adevărul lui Dumnezeu, cu toată
prigoana împotriva noastră.

150 Ereticii.

151 Adică ale păgânilor.

152 Ca păgânii şi ereticii.

153 înţeleasă după urcehe, după puterea fiecăruia de înţelegere.

154 După modul cum văd lucrurile ereticii.

păstreze ideea fiecărui om despre Dumnezeu, izvorâtă din
cele din vechime 155 .

Pe lângă aceasta, e cu atât mai grea sarcina
[Apostolilor], ca pe Cel pe Care iudeii L-au văzut ca un om
şi L-au răstignit pe cruce, să-L predice ca Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu, drept împăratul lor veşnic.

Şi astfel, cu certitudine, ei nu le vorbesc 156 , potrivit
cu vechea lor credinţă. Pentru că ei, stând în faţa celor care
L-au ucis pe Domnul, le-a predicat mult mai trupeşte despre
Tatăl, Care este deasupra Demiurgului 157 şi nu despre alt
Dumnezeu particular.

Iar păcatul lor ar fi fost mai mic, dacă nu L-ar fi
răstignit pe Cruce pe Hristosul ceresc (despre care ei spun că
a venit de sus), cu toate că a fost nepătimitor 158 .

însă [Apostolii] nu au vorbit nici folosindu-se de
învăţăturile păgânilor, ci au vorbit împotriva lor cu
îndrăzneală, spunându-le că dumnezeii lor nu sunt
dumnezei, ci idoli ai demonilor.

Aşa că, le-ar fi predicat evreilor, dacă ar fi existat un
alt Dumnezeu mai mare ca Tatăl, şi ar fi considerat că
învăţăturile lor referitoare la Dumnezeu nu sunt adevărate,
puternice şi întăritoare, dar ar fi distrus şi greşelile păgânilor,
luptând împotriva dumnezeilor lor şi nu ar fi adăugat alte
greşeli la cele existente deja. Ei ar fi înlocuit pe cei care nu
sunt dumnezei, cu singurul Dumnezeu şi Tată adevărat.

7. Din cuvintele lui Petru adresate centurionului
Corneliu din Cezareea şi păgânilor dinpreună cu el, cărora li
s-a predicat prima dată cuvântul lui Dumnezeu, putem
înţelege cum au predicat, ce au predicat şi care era ideea
Apostolilor despre Dumnezeu.

Căci despre acest Corneliu e scris: „era un om
cucernic şi cu frică de Dumnezeu, şi împreună cu toată casa
sa da multe milostenii poporului şi se ruga lui Dumnezeu
întotdeauna. De aceea a fost trimis la Simon, care se
numeşte Petru (F. Ap. 10, 2, 20).

Căci Petru văzuse o vedenie, în care o voce din cer i-a
zis: „Cele pe care Dumnezeu le-a curăţit, tu să nu le numeşti
necurate" (F. Ap. 10, 15). Şi prin aceasta a fost învăţat de
către Dumnezeu, ca să nu mai împartă oamenii în curaţi şi

155 Din concepţia păgână despre Dumnezeu.

156 Evreilor.

157 Potrivit concepţiei gnostice.

158 Face referire tot la gnostici.

necuraţi, pentru că El i-a curăţit pe păgâni prin sângele
Fiului Său, adică şi pe Corneliu, care îi slujea Lui.

Iar când a venit Petru a zis: „Cu adevărat înţeleg, că
Dumnezeu nu priveşte la faţa omului, ci în orice neam, cel
care se teme de El, şi lucrează dreptatea, este primit de El"
(F. Ap. 10, 34-35).

Şi prin aceasta el a arătat, în mod evident, că El 1-a
arătat pe Corneliu ca temător de Dumnezeu, despre care
auzise din Lege şi Proroci, pentru că cine se milostiveşte şi
dă milostenii este în adevărul lui Dumnezeu, dar îi lipsea
cunoaşterea Fiului.

Şi pentru aceasta Petru adaugă:

„Voi ştiţi cuvântul, care a fost cunoscut în toată
Iudeea, începând din Galileea, după botezul propovăduit de
către Ioan. Adică despre Iisus din Nazaret, pe Care
Dumnezeu L-a uns cu Sfântul Duh şi cu putere, şi Care
mergea făcând lucruri bune şi vindecând pe toţi cei care erau
asupriţi de diavol, pentru că Dumnezeu era cu El.

Şi noi suntem martori / mărturisitori ai tuturor acestor
lucruri, pe care El le-a făcut în pământul iudeilor şi în
Ierusalim. Pe Acesta ei L-au răstignit şi L-au spânzurat pe
grinda de lemn.

Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi I-a dat să Se
arate, nu la tot poporul, ci numai nouă, martorilor/
mărturisitorilor aleşi mai dinainte de Dumnezeu, care am
mâncat şi am băut cu El după învierea Sa din morţi.

Şi El ne-a poruncit să predicăm poporului şi să
dovedim că El a fost rânduit de Dumnezeu să fie Judecătorul
viilor şi a morţilor.

Despre El dau mărturie toţi Prorocii, ca, prin numele
Său, tot cel ce va crede în El să primească iertarea păcatelor"
(F. Ap. 10, 37-43).

Astfel, Apostolii au predicat pe Fiul lui Dumnezeu, de
care nu ştiau oamenii [păgâni] şi au vorbit despre venirea Sa,
celor care deja ştiau despre Dumnezeu 159 .

Dar ei nu au introdus un alt Dumnezeu. Căci dacă
Petru ar fi cunoscut un asemenea lucru, el l-ar fi predicat în
mod deschis păgânilor, spunându-le că Dumnezeul evreilor
este unul, dar că Dumnezeu creştinilor este altul.

159 Adică evreilor.

Insă ei ar fi fost uimiţi de vederea îngerului, dacă ar fi
crezut una ca asta. Dar cuvintele lui Petru nu vorbesc decât
despre un Dumnezeu, Care era cunoscut de către ei.

El le vesteşte însă şi despre Iisus Hristos, Care este
Fiul lui Dumnezeu, Judecătorul viilor şi al morţilor şi Care
le porunceşte lor să se boteze spre iertarea păcatelor.

Dar le mai spune ceva: că el mărturiseşte pe Iisus ca
fiind însuşi Fiul lui Dumnezeu, Care a fost uns de Sfântul
Duh şi Care se numeşte Iisus Hristos.

Iar mărturia lui Petru implică faptul, că El este identic
cu Cel născut din Măria.

Atunci cum e posibil, ca Petru să nu aibă o cunoaştere
desăvârşită, dacă le descoperă acestora asemenea lucruri?

Căci după ei Petru este nedesăvârşit şi la fel şi ceilalţi
Apostoli. Şi ar ajunge desăvârşiţi, dacă ar învia şi ar deveni
ucenici ai acestor oameni. Insă aceasta e curată nerozie.

Pentru că prin acest lucru ei se dovedesc a nu fi
ucenicii Apostolilor, ci ai propriilor învăţături viclene. Şi de
aici şi multiplele învăţături [antagonice] găsite la ei, căci
fiecare primeşte eroarea pe care e capabil să o îmbrăţişeze.

Insă Biserica de pe întregul pământ îşi are începutul
durabil de la Apostoli şi are aceleaşi învăţături cu privire la
Dumnezeu şi la Fiul Său.

8. Şi iarăşi: De ce Filip a predicat eunucului reginei
etiopienilor, care se întorcea de la Ierusalim şi i-a citit din
Prorocul Isaia, când au vorbit unul cu altul? Dacă nu ar fi
fost El, de ce ar mai fi spus Prorocul: „A fost adus ca o oaie
spre junghiere şi ca un miel fără glas înaintea celui care o
tunde, aşa nu Şi-a deschis gura Sa"(F. Ap. 8, 32)?

De ce se mai vorbeşte despre naşterea Sa, căci „viaţa
Sa s-a luat de pe pământ" (F. Ap. 8, 33)? Filip declară că
Acesta a fost Iisus şi că Scripturile S-au împlinit întru El.

Eunucul a crezut cuvintelor lui şi imediat a cerut să se
boteze, spunând: „Cred că Iisus Hristos este Fiul lui
Dumnezeu" (F. Ap. 8, 37).

Acest om a fost trimis în părţile Etiopiei ca să predice
ceea ce el însuşi a crezut, că există un singur Dumnezeu, Cel
predicat de Proroci şi că Fiul lui Dumnezeu a venit în trup
omenesc şi a fost dus ca o oaie spre junghiere şi toate
celelalte cuvinte, pe care Prorocii le-au spus despre El.

9. Şi, de asemenea, şi Pavel, după ce Domnul i-a
vorbit din cer şi i-a spus, că persecutându-i pe Ucenicii Lui,
II persecută pe El şi 1-a trimis la Anania, pentru a-şi recăpăta

vederea şi pentru a fi botezat (F. Ap. 9, 1-18), despre el e
scris: „predica pe Iisus în sinagogile din Damasc, cu multă
tărie, [spunând] că Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Hristos"
(F. Ap. 9, 19).

Acestea sunt tainele pe care el le-a primit prin
revelaţie şi le-a propovăduit, că El a suferit sub Ponţiu Pilat,
că este Domnul, împăratul, Dumnezeul şi Judecătorul
tuturor şi că a primit puterea de la Cel care este Dumnezeul
tuturor, fiindcă S-a făcut „ascultător până la moarte şi încă
moarte pe cruce" (Filip. 2, 8).

Şi acesta este adevărul, pe care 1-a predicat atenienilor
în Areopag, (unde, nefiind evrei, el a putut să vorbească
deplin):

„Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate lucrurile din
ele, El, fiind Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte
în temple făcute de mâini omeneşti. Nici nu e slujit de mâini
omeneşti, ca şi când ar avea nevoie de ceva, El, Care dă
tuturor viaţa şi suflare şi toate.

Care a făcut dintr-un sânge întreg neamul omenesc, ca
să locuiască pe toată faţa pământului, aşezând vremurile cele
mai dinainte rânduite şi hotarele locuirii lor, ca ei să caute pe
Dumnezeu, dacă e posibil să II atingă sau să-L găsească,
deşi El nu este departe de niciunul dintre noi.

Pentru că în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum
a zis şi unul dintre ai voştri: noi suntem neamul Său. Şi fiind
neamul lui Dumnezeu, nu se cuvine să gândim că Dumnezeu
este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de
mâna artistului şi de iscusinţa omului.

Căci Dumnezeu, lăsând la o parte veacurile neştiinţei,
porunceşte acum tuturor oamenilor ca să se întoarcă la El cu
pocăinţă.

Fiindcă El a pregătit o zi, în care lumea va fi judecată
întru dreptate de omul Iisus. Şi pentru aceasta El ne-a dat
încredinţare, prin învierea Sa din morţi" (F. Ap. 17, 24-31).

Şi în acest pasaj el nu numai că declară pe Dumnezeu
ca Creator al lumii, nefiind de faţă evrei, ci el arată că există
doar un singur neam omenesc pe faţa întregului pământ.

După cum a spus şi Moise:

„Când Cel Prea înalt a împărţit neamurile, adică
[atunci când] a împărţit pe fiii lui Adam, El a pus margini /
hotare neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu"
(Deut. 32, 8).

Insă aceste neamuri, care cred în Dumnezeu, nu sunt
sub stăpânirea îngerilor, ci acum sunt sub stăpânirea
Domnului. „Pentru că partea Domnului este poporul lui
Iacov iar Israel este partea Lui de moştenire" (Deut. 32, 9).

Şi iarăşi, în Listra Licaoniei, când Pavel şi Barnaba,
întru numele Domnului Iisus Hristos, a făcut să meargă pe
cel slăbănog din pântecele mamei sale şi când lumea se
îmbulzea să le aducă onoruri ca unor zei, datorită feţei lor
minunate, ei au zis:

„Şi noi suntem oameni ca şi voi, predicând pe
Dumnezeu, ca să vă întoarceţi de la idolii cei deşerţi şi să
slujiţi Dumnezeului Celui Viu, Care a făcut cerul şi
pământul şi marea şi toate cele din ele. Şi Care, în veacurile
trecute, a lăsat să sufere toate neamurile datorită căilor lor,
deşi El nu S-a lăsat pe Sine fără mărturie, făcându-vă bine,
dându-vă ploi din cer şi anotimpuri roditoare, umplându-vă
de hrană şi de bucurie inimile voastre" (F. Ap. 14, 15-17).

Şi toate Epistolele sale 160 sunt în armonie cu aceste
cuvinte de aici, şi le voi arăta, atunci când voi vorbi de
fiecare Epistolă în parte, la locul potrivit.

Căci aduc toate aceste dovezi ale adevărurilor
Scripturii şi le pun pe toate la un loc şi pe scurt, pe cele care
se găsesc în multe locuri, pentru ca tu să le citeşti cu atenţie,
şi nu după modul lor extins, şi să înţelegi că dovezile, care
se găsesc în Scripturi, nu se mai găsesc în altă parte, decât în

1 A 1 161

ele însele .

10. Şi, dacă mergem mai departe, îl găsim pe Ştefan
(Stephanus) 162 , cel care a fost ales arhidiacon (primus

160 Ale Sfântului Pavel.

161 Dovezile Scripturii sunt unice. Oricine a îndrăznit să brodeze pe baza lor cărţi
apocrife, se dovedeşte unul, care a abuzat de adevărul Scripturii şi 1-a răstălmăcit.
Apocrifele, care acum sunt iarăşi la modă, chiar dacă au pasaje din Scriptură sau
conţin informaţii veridice, au avut drept scop denaturarea credinţei creştine şi nu
propovăduirea ei.

Ele au fost create de către eretici, de oameni, care au ştiut să se folosească de
adevărul Bisericii, tocmai pentru ca să lupte împotriva ei. Ele sunt cărţile
senzaţionaliste ale primelor secole creştine, care îi lăsau cu gust amar pe creştini, dar
care erau obiect de speculaţie, pentru cei care nu priveau cu ochi buni Biserica.
Cei care le readuc astăzi în prim-plan, fac din ele instrumente de terfelire a
adevărurilor ortodoxe şi vor să arate, că Biserica a ascuns „o parte din adevăr",
pentru că el era „prea şocant" pentru cei credincioşi.

însă apocrifele nu sunt creaţia Bisericii. Biserica Ortodoxă respinge creaţiile eretice
de orice fel ar fi ele şi nu vede în ele decât falsuri notorii, care nu înspăimântă pe
niciun credincios cunosător, dar care smintesc pe cei mai puţin întemeiaţi în credinţă.

162 Lat. 2, p. 65.

diaconus) 163 de către Apostoli şi care, dintre toţi oamenii, a
fost primul care a urmat martiriului Domnului.

El a fost cel dintâi care L-a mărturisit pe Hristos după
ce [Acesta] a fost răstignit, vorbind cu multă îndrăzneală
oamenilor şi învăţându-i, zicând:

„Dumnezeul slavei (Deus gloriae) 164 i S-a arătat
părintelui nostru Avraam...şi i-a zis lui: ieşi din ţara ta, şi
din neamul tău, şi vino în pământul pe care am să ţi-1 arăt

ţie. (...)

Şi l-a strămutat pe el în această ţară, unde locuiţi voi
acum. Şi nu i-a dat lui moştenire în ea şi nici nu a pus
piciorul pe ceva al lui 165 , ci i-a făgăduit că i-o va da lui spre
stăpânire şi urmaşilor săi. (...)

Şi Dumnezeu a vorbit astfel: < Urmaşii săi vor trăi în
pământ străin şi vor fi luaţi în robie, şi-i vor asupri pentru
400 de ani.

Şi pe poporul la care ei vor fi robi, pe acela îl voi
judeca, zice Domnul. Şi după aceasta vor ieşi şi îmi vor sluji
Mie >. Şi i-a dat lui legământul tăierii împrejur şi aşa a
născut [Avraam] pe Isaac" (F. Ap. 7, 2, 3, 4, 6-8).

Şi tot restul cuvintelor sale [de aici] vestesc pe acelaşi
Dumnezeu, Care a fost cu Iosif şi cu Patriarhii şi Care a grăit
cu Moise.

11. Şi întreaga învăţătură a Apostolilor vestesc pe
unul şi acelaşi Dumnezeu, Care a strămutat pe Avraam, Care
i-a dat lui făgăduinţa moştenirii, Care, la timpul potrivit, i-a
dat lui legământul tăierii împrejur, Care a scos afară din
Egipt pe urmaşii săi, Care le-a dat şi lor tăierea împrejur (ca
un semn că nu sunt ca egiptenii), pentru că El este Făcătorul
tuturor lucrurilor şi pentru că El este Tatăl Domnului nostru
Iisus Hristos, şi pentru că El este Dumnezeul slavei 166 .

Şi oricine poate învăţa din cuvintele şi faptele
Apostolilor şi poate contempla faptul, că există doar un
singur Dumnezeu, mai presus de Care nu există altul.

163 Ibidem.

164 Ibidem.

165 Atâta timp cât a fost în viaţă.

166 Dumnezeul treimic este Dumnezeul care ne umple de harul, de lumina, de slava
Sa. Dumnezeu este Cel care iradiază lumină veşnică din fiinţa Sa. Dumnezeul Cel
viu este un Dumnezeu iradiant, este un Dumnezeu care Se manifestă plenar.
Sfântul Grigorie Palama le spunea celor care vorbeau despre un Dumnezeu non-
iradiant, că este un Dumnezeu mort, un Dumnezeu fără viaţă. Dumnezeu nu poate
exista şi în acelaşi timp să nu aibă deloc atributele vieţii, ale comunicării, ale iradierii
continue.

Căci noi spunem, „dacă ar fi altul mai presus de
Dumnezeu", numai instituind o comparaţie cantitativă între
ei, ca ultimul să fie superior primului.

Insă faptele celui mai bun dintre oameni , după cum
am spus deja, [a mărturisit despre cele ale părinţilor] şi nici
aceia 168 nu au putut să nege faptele părinţilor lor.

Iar el a arătat că nu există decât un singur Dumnezeu.
Dar, dacă cineva „este îndrăgostit nebuneşte de întrebări" şi
îşi imaginează că Apostolii au vorbit alegoric despre
Dumnezeu, atunci să se gândească la cuvintele mele
anterioare, în care am arătat că există numai un singur
Dumnezeu, Creatorul şi Făcătorul tuturor lucrurilor şi îi va
distruge pe cei care se conduc după vorbe deşarte.

Acesta va găsi folositoare cuvintele Apostolilor şi va
înţelege, că ei ne-au învăţat şi ne-au arătat nouă, că există un
singur Dumnezeu, Făcătorul tuturor lucrurilor.

Şi atunci, când va vrea să-şi dezbrace mintea de astfel
de erori şi de blasfemiile la adresa lui Dumnezeu, el va
cunoaşte cu mintea sa, că atât legea mozaică, cât şi harul
noului legământ, dat la plinirea vremurilor, au fost date nouă
de unul şi acelaşi Dumnezeu, spre folosul neamului

169

omenesc .

12. Pentru că toţi cei care au o minte perversă şi care
se împotrivesc legii lui Moise, considerând-o diferită şi
contrară învăţăturii Evangheliei, nu caută să înţeleagă care
sunt cauzele acestor diferenţe între Legăminte.

Căci ei s-au depărtat de dragostea părintească şi s-au
mândrit ca şi Satana, fiind urmaşii învăţăturii lui Simon
Magul, apostaziind, prin ceea ce spun, de la Cel care este
Dumnezeu şi şi-au imaginat că ei au descoperit ceva mai
mult decât Apostolii, adică au găsit un alt Dumnezeu.

Şi de aceea îi acuză pe Apostoli că au predicat
Evanghelia, fiind influenţaţi de învăţăturile evreilor, iar
despre ei spun, că sunt curaţi în ceea ce priveşte învăţătura

1 70

şi mult mai deştepţi decât Apostolii .

167 Se referă la Sfântul Ştefan.

168 Cei care l-au omorât pe Sfântul Ştefan.

169 Vechiul şi Noul Testament sunt revelate de unul şi acelaşi Dumnezeu. Cei care
vor să despartă aceste două legăminte ale lui Dumnezeu cu oamenii şi care spun că
sunt doi dumnezei, nu vor decât să despartă pe cei vechi de cei de acum şi să arate că
nu există nicio unitate a neamului omenesc. Perfidia ereticilor e arătată de ruşine,
pentru că Dumnezeu e Dumnezeul tuturor oamenilor, din orice timp şi din orice loc.

170 Acuza aceasta, cum că Ortodoxia e influenţată de mozaism foarte puternic, o
regăsim şi în mediul teologic de astăzi. Dar nu numai de mozaism, spun puriştii
noştri, ci şi de catolicism şi protestantism, de folclor şi filetism, de naţionalism şi

Astfel, Marcion şi urmaşii săi au trecut la mutilarea
Scripturilor, nu la cunoaşterea fiecărei cărţi în parte. Şi au
scurtat Evanghelia după Luca şi Epistolele lui Pavel, şi au
spus că doar acelea sunt autentice, pe care ei le-au micşorat.

într-o altă lucrare, dacă Dumnezeu mă va întări să o

171

scriu, voi respinge toate cele pe care ei le păstrează .

Căci şi toţi ceilalţi, mândrindu-se doar cu numele de
„cunoscători", nu recunosc Scripturile, ci le pervertesc prin
interpretările lor, după cum am arătat în prima carte.

Iar urmaşii lui Marcion blasfemiază în mod direct pe
Creatorul, spunând că El este creatorul răului dar vorbesc şi
de o mai mare nerozie, spunând că sunt doi dumnezei,
diferiţi ca natură, unul fiind bun iar altul rău.

Cei ai lui Valentin, deşi se folosesc de nume dintre
cele mai cinstite, şi spun că Cel care este Creatorul este
Tatăl şi Domnul şi Dumnezeu, nu sunt cu nimic mai prejos
în blasfemiile lor, prin aceea că El nu a fost produs nici
măcar de eonii Plenitudinii, ci dintr-un păcat / defect, care a
fost scos afară din Plenitudine.

Fiind necunoscători ai Scripturilor şi ai iconomiei lui
Dumnezeu, tocmai de aceea şi spun asemenea lucruri. Şi
pentru aceasta, în paginile acestei lucrări, voi arăta
diferenţele dintre cele două Testamente, pe de o parte iar, pe
de altă parte, voi arăta că ele sunt în armonie.

13. Căci atât Apostolii cât şi ucenicii lor au gândit
după cum predică Biserica {quemadmodum Ecclesia
praedicat) 172 şi de aceea predica lor a fost desăvârşită
(perfectum) 173 .

Iar cei care stau departe de desăvârşire să se uite la
Ştefan, care a fost desăvârşit şi care a învăţat aceste
adevăruri, pe când el era pe pământ.

Căci văzând slava lui Dumnezeu şi pe Iisus şezând de-
a dreapta Tatălui, a zis: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul

şovinism, de îţi vine să crezi că nu mai există deloc Ortodoxie, ci doar o mixtură, un

evantei de erezii.

Falşii purişti ai vremii noastre nu recunosc adâncul credinţei ortodoxe şi

aproximează, într-un mod foarte amuzant, adevărul Tradiţiei ortodoxe.

Preluările nu sunt o pătare a credinţei ortodox, ci o îmbisericire a lor. Folosirea unui

termen teologic eterodox, după o înţelegere ortodoxă şi o reevaluare ortodoxă a lui,

nu înseamnă o „contaminare" a credinţei noastre, ci dovada unei continue puteri de

asimilare a învăţăturii celei adevărate.

171 Adică o carte în care să se arate, ce fărădelege au produs scoţând unele pasaje din
cărţile sfinte. Nu ştiu dacă această carte a fost scrisă de Sfântul Irineu. Această
neştiinţă este exprimată şi de Lat. 2, p. 67-68, n. 4.

172 Lat 2, p. 68.

173 Ibidem.

lui Dumnezeu stând de-a dreapta lui Dumnezeu" (F. Ap. 7,
56).

El a spus aceste cuvinte şi a fost lapidat (F. Ap. 7, 58).
Insă prin aceasta el şi-a împlinit învăţătura lui desăvârşită,
pentru că a urmat Primului martirizat 174 şi s-a rugat pentru
cei care îl omorau, cu aceste cuvinte: „Doamne, nu le socoti
lor păcatul acesta!"(F. Ap. 7, 60).

Căci ei 175 au cunoscut pe unul şi acelaşi Dumnezeu,
Care de la început şi până acum Şi-a arătat în multe feluri
descoperirile Sale, după cum Prorocul Osea spune: „am
înmulţit vedeniile şi am vorbit în pilde prin toţi Prorocii"
(Os. 12, 11).

Şi, de aceea, cei care îşi dădeau sufletele pentru
Evanghelia lui Hristos, cum puteau să vorbească după
învăţăturile celor din vechime? Dacă ar fi crezut acest lucru,
cu siguranţă, că nu ar mai fi suferit.

Ci tocmai, pentru că predicau lucruri contrare acelora,
care nu se învoiau cu adevărul, tocmai pentru aceea
sufereau. Şi este evident că ei nu s-au dezbărat / nu s-au
dezis de adevăr, ci au predicat cu îndrăzneală atât evreilor
cât şi grecilor.

Căci evreilor, ei le spuneau că Iisus, care a fost
răstignit de către ei este Fiul lui Dumnezeu, Judecătorul
viilor şi al morţilor şi că El a primit de la Tatăl Său
împărăţia veşnică a lui Israel, după cum am spus deja.

Pe când grecilor le spunea că există doar un singur
Dumnezeu, Care a făcut toate lucrurile şi că Iisus Hristos
este Fiul Său.

14. Şi aceste lucru este arătat într-un mod foarte
evident de către epistolele Apostolilor, care nu au fost
trimise nici evreilor şi nici grecilor, ci acelora dintre
neamuri, care au crezut în Hristos şi care şi-au mărturisit
credinţa lor.

Căci atunci când cineva ar fi venit din Iudeea în
Antiohia, acolo unde, pentru prima dată ucenicii Domnului
s-au numit creştini, datorită credinţei lor în Hristos (F. Ap.
11, 26), ar fi văzut că persista între cei ce credeau în Domnul
tăierea împrejur şi alte lucruri ale celor care slujeau Legea
(F. Ap. 15, 1-5).

174 Adică Domnului Hristos, învăţătorul şi Dumnezeul său.

175 Sfinţii Apostoli şi Sfinţii lor ucenici.

Şi când Pavel şi Barnaba au mers la Ierusalim pentru
această problemă şi când Biserica s-a adunat la un loc,
atunci Petru a spus:

„Bărbaţi fraţi, voi ştiţi cum din primele zile,
Dumnezeu m-a ales între voi, ca prin gura mea neamurile să
audă cuvântul Evangheliei şi să creadă.

Şi Dumnezeu, Cel care cercetează inima, le-a
mărturisit, dându-le lor pe Sfântul Duh, ca şi nouă.

Şi nu a făcut vreo diferenţă între noi şi ei, curăţind
inimile lor prin credinţă.

Acum însă, de ce ispitiţi pe Dumnezeu şi doriţi să
puneţi un jug greu pe grumazul ucenicilor, pe care nici
părinţii noştri şi nici noi nu am putut să-1 purtăm? Căci noi
credem, că prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, noi
suntem mântuiţi, ca şi ei" (F. Ap. 15, 7-11).

Iar după aceea Iacov a vorbit şi a spus:

„ Bărbaţi fraţi, Simon a spus cum Dumnezeu a avut
grijă să ia dintre neamuri un popor pentru numele Său.

Şi prin aceasta se împlinesc cuvintele Prorocilor,
precum e scris: < După aceea Mă voi întoarce şi voi ridica
iarăşi cortul lui David, care este căzut. Şi voi rezidi ruinele
sale şi iarăşi le voi ridica. Ca rămăşiţa de oameni să caute pe
Domnul şi toate neamurile, întru care numele Meu a fost
chemat, spune Domnul, care a făcut acestea >.

Căci cunoscute îi sunt din veac lui Dumnezeu
lucrările Sale. De aceea, din partea mea, eu judec că nu
trebuie să îngreunăm pe cei dintre neamuri, care se întorc la
Dumnezeu, ci se cuvine ca ei, să se ferească de la mândriile
idolilor, şi de la desfrânare, şi de la a mânca sânge, iar ceea
ce nu doresc ei înşişi, să nu facă nici ei altora" (F. Ap. 15,
13-20) 176 .

Iar după ce s-au spus toate acestea şi toţi cei de faţă
au consimţit lor, ei au scris acelora în acest fel:

„Apostolii şi prezbiterii şi fraţii, către fraţii dintre
neamuri, care sunt în Antiohia, Siria şi Cilicia, salutare!

Deoarece am auzit că unii dintre noi au venit şi v-au
tulburat cu cuvintele lor, răvăşind sufletele voastre,
spunându-vă, că trebuie să vă tăiaţi împrejur şi să ţineţi
Legea, deşi nu noi le-am dat această poruncă, nouă ni s-a

176 Sfârşitul acestui pasaj din cuvântul Sfântului Iacov, adică : „ iar ceea ce nu doresc
ei înşişi, să nu facă nici ei altora", nu se regăseşte în nicio altă traducere modernă a
Scripturii. Versetul de faţă aduce mai mult cu Mt. 17, 12. Varianta textuală a
Sfântului Irineu diferă substanţial, în acest punct, de textul nostru.

părut un lucru bun, fiind adunaţi cu toţii într-un gând, să
trimitem către voi oameni aleşi, împreună cu iubiţii noştri
Barnaba şi Pavel.

Căci ei sunt oameni, care şi-au pus sufletul lor pentru
numele Domnului nostru Iisus Hristos. Noi am trimis pe
Iuda şi pe Sila, care vă vor vesti gândurile noastre cu
cuvintele propriei lor guri.

Pentru că părutu-s-a bine Duhului Sfânt şi nouă, să nu
vi se pună o mai mare sarcină decât cele care sunt necesare.

Căci trebuie să vă feriţi de a mânca cele jertfite
idolilor şi sânge şi să vă feriţi de desfrânare.

Şi orice nu doriţi să vi se facă vouă, nu faceţi nici voi
altora 177 . Iar dacă vă veţi păzi de acestea, veţi face bine.
Umblaţi întru Duhul Sfânt!" 178 (F.Ap. 15, 23-29).

Astfel, din toate aceste pasaje, este evident că ei nu au
învăţat despre existenţa vreunui alt Dumnezeu, ci au dat
noul legământ al libertăţii acelora, care au crezut mai pe
urmă în Dumnezeu, prin Sfântul Duh.

Şi ei au spus foarte lămurit despre lucrurile pe care le-
au discutat şi anume, că nu e necesar ca ucenicii să se taie
împrejur, dar prin aceasta nu au spus că există alt
Dumnezeu.

15. Dar nici nu au socotit mai presus primul
Legământ, pentru că s-a îngrijit de mâncarea neamurilor.

Căci Petru, deşi a fost trimis să îi înveţe pe ei, fiind
constrâns de vedenia pe care a avut-o, nicidecum nu le-a
vorbit lor cu vreo mică ezitare, ci le-a spus:

„Voi cunoaşteţi că un om, care nu e al Legii nu poate
să se unească cu un evreu sau să se apropie de el sau cel de
alt neam. Dar Dumnezeu mi-a arătat mie că nu trebuie să
numim pe cineva spurcat sau necurat. De aceea am venit
fără împotrivire" (F. Ap. 10, 28-29).

Prin aceste cuvinte a arătat, că el nu ar fi venit, dacă
nu i s-ar fi poruncit. Şi pentru acelaşi motiv, nici nu ar fi

177 Acelaşi verset în plus, semnalat în nota precedentă.

178 Formula de încheiere: Umblaţi întru Duhul Sfânt!, este şi ea o particularitate a
textului folosit de către Sfântul Irineu. Ediţia 1988 BOR are: Fiţi sănătoşi! iar ediţia
IPS Bartolomeu (2001), păstrează aceeaşi formulă.

în GNT avem: Intăriţi-vă! iar în KJV: Să vă întăriţi în bine!. în FBJ găsim: La

revedere!, în DBY: Rămas bun!, în LUO: Rămâneţi cu bine!, în ediţia Cornilescu

(CNS): Fiţi sănătoşi!.

Evidenţierea acestor particularităţi textuale mi se pare foarte benefică, pentru că ne

dă o perspectivă amplă asupra semnificaţiilor cuvintelor şi învăţăturilor din Sfânta

Scriptură.

botezat pe cineva, dacă nu i-ar fi auzit profeţind, atunci când
Sfântul Duh se odihnea peste ei.

Şi de aceea a şi spus: „Poate cineva opri oamenilor
acestora apa, ca ei să nu fie botezaţi, când au primit pe
Sfântul Duh ca şi noi?" F. Ap. 10, 47).

El i-a convins astfel, pe cei care erau cu el, că în acest
lucru numai Sfântul Duh, Care S-a coborât peste ei, poate să
lămurească pe aceia, care aduc obiecţii împotriva botezului
acelora.

Şi Apostolii, care erau cu Iacov, au spus că neamurile
sunt libere 179 , dacă au primit întru ele pe Duhul lui
Dumnezeu. Căci ei au cunoscut pe acelaşi Dumnezeu şi au
continuat să slujească ca cei din vechime .

Căci Petru se ferea să le reproşeze lor acestea, deşi
mânca cu păgânii, datorită vedeniei pe care o avusese şi a
Duhului, Care odihnea peste ei 181 .

Dar când au venit unii de la Iacov, s-a depărtat de ei şi
nu mai mâncau împreună. Iar Pavel a spus despre Barnaba,
că şi acesta a făcut acelaşi lucru (Gal. 2, 12-13).

Căci Apostolii, pe care Domnul i-a făcut martori /
mărturisitori ai faptelor şi învăţăturilor Sale (căci peste tot îi
vedem cu El pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov), erau atenţi, ca în
toate să arate iconomia legii lui Moise, dovedind prin
aceasta că nu e decât unul şi acelaşi Dumnezeu [în ambele
Testamente].

Şi ei nu ar fi făcut niciodată, după cum am spus mai
înainte, acest lucru, dacă ar fi învăţat de la Domnul, că există
alt Dumnezeu mai presus decât El, decât Cel, Care a
iconomisit Legea.

179 Eliberate de păcate.

180 Precum evreii.

181 Peste cei dintre neamuri, care crezuseră în Hristos.

Capitolul al 13-lea

Respingerea opiniei, cum că Pavel a fost singurul
dintre Apostoli, care a cunoscut adevărul

1. Cu privire la ce spun marcioniţii, că doar Pavel a
fost singurul care cunoştea adevărul şi că numai lui i s-a
revelat taina, îl lăsăm pe Pavel să îi convingă de unul singur.

Căci el spune că unul şi acelaşi e Dumnezeu, Care
lucrează în Petru apostolia pentru cei tăiaţi împrejur, ca şi în
sine, pentru neamuri.

De aceea Petru a fost un Apostol, care a vorbit despre
acelaşi Dumnezeu, ca şi Pavel. Şi Cel pe care Petru II
predica drept Dumnezeu pentru cei tăiaţi împrejur, şi de
asemenea şi pe Fiul lui Dumnezeu, tot pe Aceştia Ii predica
şi Pavel neamurilor.

Pentru că Domnul nostru nu a chemat la mântuire
numai pe Pavel, după cum nici Dumnezeu nu a limitat
numai la unul [cunoaşterea Sa], ca numai printr-un Apostol
să facă cunoscută iconomia Fiului Său.

Şi când Pavel spune: „Cât de frumoase sunt picioarele
celor care vestesc lucrurile de bucurie şi predică Evanghelia
păcii"(Rom. 10, 15 / Ef. 6, 15), a arătat că nu există numai
[un propovăduitor al lui Dumnezeu], ci sunt mai mulţi cei
care predică adevărul.

Şi iarăşi, în Epistola către Corinteni, când a mărturisit
tuturor că L-a văzut pe Dumnezeu după învierea Sa (I Cor.
15, 8), el a continuat: „Deci ori eu, ori aceia, aşa predicăm şi
voi aşa aţi crezut" (I Cor. 15, 1 1), arătând că acelaşi lucru au
predicat cu toţii, cei care L-au văzut, după învierea Sa din
morţi, pe Dumnezeu.

2. Şi iarăşi, Domnul i-a răspuns lui Filip, care dorea
să-L vadă pe Tatăl:

„De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut,
Filipe? Cel care M-a văzut pe Mine, a văzut şi pe Tatăl. Şi
cum spui tu atunci: <Arată-ne nouă pe Tatăl>?

Pentru că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este întru Mine. Şi
de aceea voi, care Mă cunoaşte-ţi pe Mine, L-aţi văzut şi pe
El" (In. 14, 9 /In. 10,38).

1 89

De aceea, aceştia au păstrat mărturia Domnului,
cum că întru El au cunoscut şi au văzut pe Tatăl şi că Tatăl
există cu adevărat.

Şi pe acestea le spunem acestor oameni 183 , care nu
cunosc adevărul şi vestesc o falsă mărturisire, şi celor care s-
au înstrăinat de la învăţătura lui Hristos 184 .

Căci de ce a mai trimis Domnul 12 Apostoli ca să
caute oaia pierdută a lui Israel, dacă nici ei nu cunoşteau
adevărul? Şi cum au mai predicat şi cei 70, dacă nici aceştia
nu cunoscuseră adevărul care fusese predicat?

Şi cum putea să fie Petru un neştiutor, dacă Domnul a
dat mărturie despre el, că nu trupul şi nici sângele i-au
descoperit lui acelea, ci Tatăl, Care este în ceruri (Mt. 16,
17)?

Iar „Pavel [este] Apostol nu de la oameni sau printr-
un om, ci prin Iisus Hristos şi Dumnezeu Tatăl" (Gal. 1, 1).
Şi la fel sunt şi ceilalaţi Apostoli. Căci, cu adevărat, Fiul i-a
condus pe ei către Tatăl şi Tatăl le revelează lor pe Fiul.

3. Iar Pavel a răspuns la întrebare cu cei care se
adunaseră împreună cu el şi cu Apostolii, la întrebarea care
apăruse (F. Ap. 15, 2) şi pentru care s-a urcat împreună cu
Barnaba la Ierusalim.

Căci nu s-au dus fără niciun motiv, ci pentru a da
libertate nemurilor, ca să fie întărite prin ei, după cum el
însuşi a spus în Epistola către Galateni:

„Apoi, după 14 ani, m-am urcat iarăşi la Ierusalim cu
Barnaba, luând cu mine şi pe Tit. Căci m-am suit din cauza
unei descoperiri şi le-am arătat lor Evanghelia pe care o
predic între neamuri" (Gal. 2, 1-2).

Şi iarăşi a spus el: „pentru că nici măcar un ceas nu
m-am plecat, ca adevărul Evangheliei să poată continua la
voi" (Gal. 2, 5).

182 Sfinţii Apostoli.

183 Ereticilor marcioniţi.

184 Şi cum se poate înstrăina cineva de Hristos? Depărtându-se de mărturia
Scripturilor, de propovăduirea Sfinţilor din toate veacurile şi de hotărârile Sinoadelor
Bisericii şi de ceea ce se propovăduieşte şi se cântă în Biserică.

Căci dacă nu avem contact direct cu viaţa Bisericii, cu cântarea şi dogmele Bisericii,
cu mărturisirea la un duhovnic şi nu avem contacte cu oamenii duhovniceşti ai
Bisericii, bineînţels că ne rătăcim şi nu mergem pe calea smerită a credinţei şi vieţii
ortodoxe.

Problema rătăcirii, a înstrăinării de Biserică, după cum se poate remarca de aici, nu e
una nouă. Dar înstrăinarea se produce din neştiinţă şi mândrie, pentru că ori credem
că ştim mai multe decât Sfinţii Părinţi ori ne credem „drepţi", fiind oameni îngâmfaţi
şi cu patimi ascunse.

Iar dacă cineva, luînd Faptele Apostolilor, va cerceta
cu de-amănuntul vremea despre care s-a scris şi întru care ei
au mers la Ierusalim pentru acea întrebare, vor vedea că anii
coincid cu cei pe care i-a spus Pavel.

Căci cuvintele lui Pavel sunt în armonie cu mărturia
lui Luca, privitoare la [faptele] Apostolilor.

Capitolul al 14-lea

Dacă Pavel ar fi cunoscut vreo taină nerevelată
celorlalţi Apostoli, Luca, ucenicul său constant şi împreună-
sliujitorul său, nu ar fi fost un necunoscător al acestora. De
asemenea nici nu putea să ascundă adevărul, deşi numai el
este singurul de la care învăţăm multe şi importante date
despre istoria Evangheliilor

1. însă Luca a fost nedespărţit (inseparabilis) 185 de
Pavel şi împreună-slujitor cu El întru Evanghelie. Şi el a
arătat foarte clar şi fără nicio laudă de sine ceea ce s-a făcut,
adică adevărul însuşi.

Căci el spune, că atunci când Barnaba şi Ioan, cel
numit Marcu (Johanne, qui vocabatur Marcus) , au mers
împreună cu Pavel şi au călătorit pe mare până în Cipru (F.

1 87

Ap. 15, 39), „am coborât în Troa (Troadem) " (F. Ap. 16,
8).

Iar când Pavel a avut un vis şi a văzut un om din
Macedonia, care i-a spus: „Vino, în Macedonia, Pavele, şi ne
ajută" (F. Ap. 16, 9), el spune: „imediat am dorit să mergem
în Macedonia, înţelegând că Dumnezeu ne cheamă să le
predicăm Evanghelia. De aceea, navigând spre Troa, ne-am
îndreptat direct spre Samotracia" (F. Ap. 16, 10-11).

Şi el indică, cu grijă, tot restul călătoriei lor, cum a
ajuns la Filipi şi cui au vorbit prima dată: „am şezut" spune
el, „şi am vorbit femeilor care se adunaseră" (F. Ap. 16, 13).

Şi, cu siguranţă, că au crezut mulţi. Şi iarăşi spune:
„noi am călătorit de la Filipi, după zilele azimilor şi am
ajuns la Troa, unde am rămas pentru 7 zile" (F. Ap. 20, 6).

Şi toate detaliile din călătoria sa cu Pavel, el le indică
cu grijă, adică locurile, oraşele, numărul zilelor, până s-au
urcat la Ierusalim.

Ne spune întâmplările petrecute cu Pavel şi cum a fost
trimis el în părţile Romei (F. Ap. cap. 23-26), numele
centurionului, care 1-a luat pe gratis (F. Ap. 27, 1, 3) 188 ,
minunile întâmplate pe corăbii şi cum au scăpat, când s-a

185 Lat. 2, p. 74.

186 Ibidem.

187 Ibidem.

' Numele său era Iuliu şi făcea parte din cohorta Augusta, cf. F. Ap. 27, 1 .

sfărâmat corabia (F. Ap. 27, 41 / II Cor. 11, 25), insula unde
au stat şi cum au fost primiţi cu bucurie [de către localnici]
(F. Ap. 28, 1-2) 189 , cum a vindecat Pavel pe tatăl căpeteniei
insulei ( F. Ap. 28, 8) şi cum au navigat până la Puteoli şi au
ajuns apoi la Roma (F. Ap. 28, 13-14) şi ce a făcut în
perioada cât a fost la Roma (F. Ap. 28, 15- 31).

Căci Luca, fiind prezent la toate aceste întâmplări, a
notat cu grijă în carte [lucrurile care s-au petrecut], în aşa fel
încât nu se poate spune că a minţit sau s-a mândrit [în cele
pe care le-a scris], deoarece datele sale dovedesc că el a fost
acolo şi că nu a fost un neştiutor al adevărului {ignorare
veritatem) 190 .

Şi nu numai un următor al Apostolilor, ci şi ceilalaţi
împreună-lucrători cu Apostolii şi, în special, cei ai lui Pavel
[au ştiut adevărul], după cum spune şi el în Epistolă, zicând:

„Dimas m-a lăsat şi s-a dus la Tesalonic, Crescent este
în Galatia, Tit în Dalmaţia. Numai Luca este cu mine" (II
Tim. 4, 10-11).

Şi [amintind de Luca], a arătat că întotdeauna era
împreună cu el şi nu se despărţeau niciodată. Şi iarăşi spune,
în Epistola către Coloseni:

„Luca, doctorul cel iubit, vă îmbrăţişează" (Col. 4,
14). Şi, cu siguranţă, dacă Luca predica întotdeauna
împreună cu Pavel şi era numit de el „cel iubit" şi făcea
împreună cu el lucrarea de evanghelist, vestindu-ne
Evanghelia, nu a învăţat nimic diferit de Pavel şi nu a ieşit
nicidecum din cuvintele sale.

Şi cum pot aceştia, care nu au fost niciodată împreună
cu Pavel, să se mândrească cu faptul, că ei au învăţat taine
ascunse şi de negrăit?

2. Căci Pavel gândea cu smerenie (simpliciter) 191
despre ceea ce el cunoştea, nu numai faţă de cei care îl
însoţeau, dar şi faţă de cei care îl ascultau, după cum ne
arată purtarea sa.

Şi când episcopii şi prezbiterii, care au venit din Efes
şi din cetăţile dinmprejur, s-au adunat la Milet, deoarece el
se ostenea să ajungă la Ierusalim pentru a prăznui
Cincizecimea, după ce le-a mărturisit multe lucruri şi le-a
spus cele care o să se petreacă cu el la Ierusalim, a adăugat:

189 Era insula Malta, cf. F. Ap. 28, 1.

190 Lat. 2, p. 75.

191 Idem, p. 76.

„Ştiu că voi nu veţi mai vedea faţa mea. De aceea, vă
mărturisesc în această zi, că sunt curat de sângele tuturor.
Pentru că nu m-am ferit să vă vestesc toate sfaturile lui

1 Q9

Dumnezeu (omnem sententiam Deî) .

De aceea, luaţi aminte la voi înşivă şi la toată turma
peste care Sfântul Duh v-a pus pe voi episcopi, ca să
păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care El a câştigat-o prin
însăşi sângele Său"(F. Ap. 20, 25- 28).

Şi apoi, referindu-se la învăţătorii cei răi, care vor
apărea, el a spus:

„Căci cunosc, că după plecarea mea vor veni între voi
lupi înfiorători {lupi graves) 193 , care nu vor cruţa turma. Şi
dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, vorbind lucruri
stricate, ca să-şi tragă ucenici după ei" (F. Ap. 20, 29-30).

însă, le spusese el: „nu m-am ferit să vă vestesc toate
sfaturile lui Dumnezeu" (F. Ap. 20, 27). Şi vedem cum
Apostolii au vorbit cu simplitate şi fără să se teamă de
cineva, învăţând tot ceea ce ei învăţaseră de la Domnul.

Şi la fel şi Luca, fără să se teamă de cineva, ne-a dat
nouă învăţătura pe care el 194 o dădea acelora, mărturisind
acestea şi zicând: „Aşa cum ni le-au mărturisit, cei care L-au
văzut dintru început şi care au fost slujitorii Cuvântului"
(Le. 1,2).

3. Iar dacă cineva îl dă la o parte pe Luca 195 , unul ca
acesta nu cunoaşte adevărul, şi prin lucrul său el respinge
Evanghelia, pe care acela a vestit-o ca un Ucenic.

Căci numai prin el 196 noi ne-am împărtăşit de multe şi
importante părţi ale Evangheliei. Căci, spre exemplu,
naşterea lui Ioan (Le. 1,24), istoria lui Zaharia (Le. 1, 5-23),
venirea îngerului la Măria (Le. 1, 26-38), cuvintele de

1 Q7 A

bucurie ale Elisabetei (Le. 1, 42-45) , coborârea îngerilor
la păstori şi cele pe care le-au spus ei (Le. 2, 8-14),
mărturiile Anei şi ale lui Simeon cu referire la Hristos (Le.

2, 25-38), şi ceea ce s-a petrecut la vârsta de 12 ani, când au
fost la Ierusalim (Le. 2, 41-50), despre botezul lui Ioan (Le.

3, 3) şi numărul de ani când a fost botezat Domnul (Le. 3,

192 Ibidem.

193 Ibidem.

194 Sfântul Pavel.

195 Adică nu recunoaşte scrierile sale.

196 Prin Sfântul Luca.

197 Sfântul Irineu, nu ştim din ce motive, sare tocmai peste un pasaj important şi de
asemnea unic: acela al cuvântării profetice a Prea Curatei Fecioare (Le. 1, 46-55).

23) şi că acesta 198 a vut loc în anul al 15-lea de domnie a lui
Tiberiu Cezar (Le. 3, 1) [le găsim numai la Luca].

Iar din slujirea Sa învăţătorească avem ceea ce El a zis
despre cei bogaţi: „Vai vouă celor care sunteţi bogaţi, căci
voi aţi primit deja mângâierea voastră" 199 (Le. 6, 24); şi
iarăşi: „Vai vouă celor care sunteţi plini / sătui acum, pentru
că veţi flămânzi şi voi cei ce râdeţi acum, pentru că veţi
plânge" (Le. 6, 25); şi iarăşi: „ Vai vouă când toţi oamenii
vă vor vorbi de bine, căci tot la fel făceau părinţilor voştri,
profeţii cei mincinoşi" (Le. 6, 26).

Şi toate cele care mai urmează acestora noi le
cunoaştem numai de la Luca, fiindcă multe fapte ale
Domnului noi le-am învăţat de la el, căci numai el le-a scris
dintre toţi Evangheliştii.

Astfel ştim: despre mulţimea de peşti pe care a prins-o
Petru cu cei dimpreună cu el, când Domnul le-a poruncit să
arunce mrejele (Le. 5, 3-7); despre femeia care suferise 18
ani şi care a fost vindecată în zi de sâmbătă (Le. 13, 11- 13);
despre bărbatul bolnav de idropică şi pe care Domnul 1-a
vindecat tot sâmbăta şi cum s-a apărat El cu privire la fapta
de vindecare făcută în acea zi (Le. 14, 1- 6); cum a învăţat El
pe ucenici să nu caute locul cel dintâi [acolo unde se duc]
(Le. 14, 7-1 1); cum ne invită pe noi să fim smeriţi şi umiliţi,
fără să cerem să fim răsplătiţi (Le. 14, 1 1); despre omul care
a bătut la uşă noaptea, pentru a obţine pâini şi i s-au dat lui,
pentru că avea mare nevoie de ele (Le. 11, 5-8); cum, atunci
când Domnul şedea la masă cu fariseii, o femeie păcătoasă a
sărutat picioarele Sale şi le-a uns pe ele cu mir (Le. 7, 37-38)
şi cum Domnul i-a spus lui Simon pilda celor doi datornici
( Le. 7, 40-43); de asemenea parabola omului bogat, care îşi
strângea averi (Le. 12, 16-20) şi căruia i s-a spus: „în această
noapte am să cer sufletul de la tine, iar cele pe care tu le-ai

198 Botezul Domnului.

Cei care avem mângâieri pământeşti, pe care ni le cumpăram cu banii pe care n
avem din destul, nu dorim şi mângâierea care vine prin harul lui Dumnezeu şi care e
moştenirea vieţii veşnice.

Banii pot cumpăra dezmierdarea trupească, pot să ne umple de tot luxul şi de plăceri
rafinate, dar nu ne pot aduce curăţirea de patimi, de acele patimi, de care suntem
robiţi tot timpul.

Domnul vorbeşte aici de mângâierile trupeşti diverse: lux material, ambundenţa de
informaţii culturale şi ştiinţifice, călătorii, posesiuni etc. în comparaţie cu viaţa de
asceză, care aduce plăcerile duhovniceşti: curăţia trupului şi a sufletului, umilinţa,
milostenia, cugetarea la Dumnezeu şi la judecata Sa şi la fericirea Sfinţilor.
Scufundarea în confort este mângâierea de care vorbeşte Hristos Dumnezeu aici.
Dar această mângâiere limitată în timp e urmată de chinul Iadului în viaţa viitoare.
Adică e o mângâiere nerentabilă pe termen lung.

strâns, ale cui vor fi ?" (Le. 12, 20) şi una asemenea ei, cea a
omului bogat, care se îmbrăca în purpură şi mânca
îmbelşugat şi despre săracul Lazăr (Le. 16, 19-31); despre
răspunsul (Le. 17, 6-10) pe care El 1-a dat Ucenicilor, atunci
când ei au spus: „Sporeşte-ne credinţa" (Le. 17, 5); despre
discuţia sa cu Zaheu vameşul (Le. 19, 1-10); despre vameşul
şi fariseul care s-au rugat la templu în acelşi timp (Le. 18,
10-14); despre cei 10 leproşi pe care Domnul i-a vindecat pe
cale (Le. 17, 12-19); cum a poruncit slăbănogilor şi orbilor
să vină la nuntă, de pe uliţe şi străzi (Le. 14, 16-24); de
asemenea parabola judecătorului care nu se temea de
Dumnezeu, dar care i-a dat dreptate văduvei (Le. 18, 1-7) şi
despre smochinul neroditor (Le. 13,6-9).

Şi există alte multe lucruri care se găsesc numai la
Luca, care au fost citate şi de Marcion şi de Valentin. Şi mai
presus de toate, conţine ceea ce Hristos a spus Ucenicilor Săi
după înviere (Le. 24, 36-49) şi cum L-au cunoscut pe El la
frângerea pâinii (Le. 24, 35).

4. Şi, desigur, aceia pot, fie să primească pe toate cele
pe care le pot citi [la Luca], fie să le respingă.

Căci niciun om cu capul pe umeri nu va concepe ca
cele pe care Luca le mărturiseşte să le dea la o parte, pe
motiv că el nu ar fi cunoscut adevărul.

Căci, dacă urmaşii lui Marcion resping acestea, atunci
ei nu au Evanghelia. Fiindcă am spus, că ei scurtează cele
ale lui Luca şi se laudă că au Evanghelia, în ceea ce a mai
rămas din ea.

Insă urmaşii lui Valentin trebuie să renunţe cu totul la
deşartă lor vorbire, fiindcă au făcut din Evanghelie un motiv
de speculaţii, interpretând rău ceea ce e scris foarte bine.

Iar dacă ei ar dori să primească şi cealaltă parte [pe
care acum o exclud], ar avea spre citire Evanghelia în
întregime şi învăţătura Apostolilor, într-atât încât să înţelagă
că trebuie să se pocăiască, fiindcă au fost mântuiţi din
pericolul în care se băgaseră.

Capitolul al 15-lea

Respingerea ebioniţilor, care dezapreciază
autoritatea Sfântului Pavel, din cauza scrierilor Sfântului
Luca, pe care nu le primesc în întregime. Trecerea în revistă
a ipocriziei, a minciunilor şi a mândriei prosteşti a
gnosticilor. Apostolii şi ucenicii lor au cunoscut şi au
predicat un singur Dumnezeu, pe Creatorul lumii

1. Şi iarăşi vom vorbi despre cei care se împotrivesc
lui Pavel şi nu îl recunosc pe el ca fiind un Apostol. Căci
aceştia ori resping cuvintele acestea ale Evangheliei, pe care
noi o cunoaştem de la Luca şi nu se folosesc de ele, ori le
primesc pe toate, şi e necesar să admită mărturia lui Pavel,
atunci când Luca ne spune, că Domnul i-a vorbit lui Pavel
din cer, zicând: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Eu sunt
Iisus Hristos, pe care tu II persecuţi (persequeris) " (F. Ap.

9 ' 4 " 5) "

Şi care i-a spus şi lui Anania, referitor la el 201 : „Mergi

pe cale, pentru că el este vas ales al Meu, ca să poarte

numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui

Israel. Căci Eu îi voi arăta, în această vreme, cât de multe

lucruri trebuie să sufere de dragul numelui Meu" (F. Ap. 9,

15-16).

De aceea, dacă ei nu îl acceptă ca pe un învăţător,
care a fost ales pentru aceasta de către Dumnezeu, ca el să
poarte fără frică numele Său, fiind trimis către neamuri,
aceştia dipsreţuiesc alegerea lui Dumnezeu şi se taie pe ei de
la prietenia Apostolilor.

Fiindcă ori vor spune că Pavel nu a fost Apostol, deşi
el a fost ales în acest scop ori nu vor putea să aducă
învinuirea de minciună lui Luca, dacă vestesc adevărul
nostru cu toată atenţia.

Căci, într-adevăr, în ceea ce priveşte voia lui
Dumnezeu despre adevărurile Evangheliei, Luca este cel
prin care s-au scris toate cele, pe care trebuie să le
cunoaştem, urmând cu supunere mărturia sa, care vorbeşte
despre faptele şi învăţăturile Apostolilor şi purtând, fără

200 Lat. 2, p. 79.

201 La Sfântul Pavel.

stricare, regula adevărului (regulam veritatis) 202 , ca să putem
să ne mântuim.

Fiindcă mărturia sa este adevărată şi învăţătura
Apostolilor este clară şi puternică, încât trebuie să o ţinem
fără să ne îndoim şi să nu învăţăm unele în particular şi
altele în adunare multă.

2. Căci aceasta e calea celor care umblă cu minciuni,
care seduc pe oameni cu cele rele şi care se arată ca nişte
ipocriţi (hypocritarum) 203 , fiindcă au învăţat asemenea fapte
de la Valentin 204 .

Aceştia vorbesc multe dintre cele care aparţin
Bisericii, în aşa fel încât sunt numiţi „proprii" ei şi
„bisericoşi".

Dar prin aceste cuvinte ei prind în cursă pe cei mai
simpli, căci îi ispiteşte pe ei, prin aceea că imită modul
nostru de a vorbi şi îi amăgeşte cu acest lucru pe cei care îi
ascultă.

Şi când ei sunt întrebaţi despre noi, atunci ei spun
nişte învăţături asemănătoare cu ale noastre şi spun că noi,
fără niciun motiv, stăm departe de însoţirea cu ei 205 .

Dar, dacă ei spun aceleaşi lucruri şi au aceleaşi
învăţături, de ce îi mai numim noi „eretici" (haereticos) 206 ?

Dar când sunt întrebaţi despre ale lor, atunci răstoarnă
toate cele ale credinţei şi vorbesc despre ereziile lor pe faţă
şi descriu, în particular, tainele negrăitei lor Plenitudini.

Şi ei sunt cu toţii în minciună, pentru că îşi
imaginează că pot învăţa din textele Scripturii măsluite de
către eretici şi că învăţătura aceasta şi cuvintele lor sunt mult
mai potrivite ca să fie învăţate.

Şi li se par erorile drept adevăruri şi că ele au
asemănarea adevărului, folosindu-se de ele ca de o mască.

202 Lat. 2, p. 79.

203 Ibidem.

204 Valentinienii vorbeau una între ei şi mărturiseau alt lucru în adunare publică.
Păreau că sunt cu ortodocşii, dar ei îşi formaseră cuibul lor, propria lor învăţătură,
care nu avea nici în clin şi nici în mânecă cu adevărul lui Dumnezeu.

205 Ereticii de atunci, ca şi cei de astăzi, se cred „martiri". în loc să vadă că ei sunt
nebuni, spun că Biserica îi persecută şi că nu îi înţelege, pentru că şi ei spun
„adevărul". Fiecare are adevărurile sale, dar spun că ei vorbesc adevărul Bisericii.
Acest duh insolent şi bădăran constituie adevărata carte de vizită a sectelor şi a
curentelor eterodoxe.

Dacă vrem să vedem nebunia catolicilor, a adventiştilor, a mormonilor sau a
musulmanilor, trebuie să vedem duhul care emană din scrierile şi din liderii lor de
seamă, de-a lungul timpului. Şi vom vedea că lipseşte smerenia autentică şi
dragostea, duhul adevărat al nevoinţei şi curăţia interioară.

206 Lat. 2, p. 80.

Insă adevărul nu are nevoie să se deghizeze / să poarte
mască / să se ascundă după un paravan şi de aceea e crezut şi
de copii 207 {etpropter hocpueris credita est) 208 .

Iar dacă cineva dintre cei care îi ascultă cere
explicaţii, ei îi spun că el nu e capabil să primească adevărul,
pentru că nu are sămânţa de sus, de la Mama lor.

Insă adevăratul motiv pentru care nu-i dau un răspuns
e acela, că el face parte din lumea de mijloc, adică are o fire
animală. Dar dacă cineva reuşeşete să formează o mică
turmă şi să practice cele ale lor, şi „răscumpărarea" lor,
atunci unul ca acesta e foarte îngâmfat de reuşita lui, şi
gândeşte despre sine că nu se află nici în cer şi nici pe
pământ ci, mai mult decât atât, că el a intrat în Plenitudine.

Şi el a fost deja îmbrăţişat de către îngerul său şi
păşeşte ţanţoş şi cu o mutră încrezută, având toată
înfumurarea unui cocoş.

Iar cei care sunt cu ei spun că acest om, care a venit
dintre cele înalte, se cuvine să fie urmat ca un povăţuitor pe
calea cea bună, căci consideră o mare înjosire, dacă nu se
înfumurează astfel.

Iar majoritatea lor au devenit deja obiect de batjocură,
dacă fiind „desăvârşiţi" şi trăind fără să se uite la aparenţe,
dispreţuiesc tot ceea ce este bun. Căci ei se autointitulează
oameni „duhovniceşti" şi spun că deja au au atins locul
răsplătirii din Plenitudine.

3. Insă trebuie să le vorbim şi noi cu acelaşi fel de
argumente. Pentru că atunci când ei se declară, în mod făţiş,
că sunt predicatorii adevărului şi apostolii libertăţii,
vorbind despre un alt Dumnezeu sau Domn, în afara
singurului Dumnezeu şi Tată adevărat şi în afara Cuvântului
Său, Care e mai presus de toate lucrurile, atunci trebuie să le
cerem în mod clar să demostreze, că sunt apostolii care II
mărturisesc pe Domnul Dumnezeu, adică pe Creatorul
cerului şi al pământului şi Care a vorbit cu Moise, Care a dat
prin el iconomia Legii, Care i-a chemat pe Părinţi şi că nu
cunosc un altul.

207 Copiii înţeleg adevărurile de credinţă, dacă sunt spuse fără cuvinte pretenţioase.
Ei percep curăţia mesajului dumnezeiesc, pentru că sunt pregătiţi să fie îmbibaţi cu
harul şi adevărul lui Dumnezeu, din cauza nepervertirii masive a minţii lor. Din
atenţia predicatorului ortodox nu trebuie să iasă copiii, tinerii şi bătrânii, aceste
categorii sociale, care necesită o atenţie specială.

208 Lat. 2, p. 80.

Fiindcă învăţăturile Apostolilor şi cei care învaţă
despre ele [adică Marcu şi Luca], vorbesc despre Dumnezeu,
Care S-a arătat [oamenilor].

Capitolul al 16-lea

Dovezile din scrierile apostolice, că Iisus Hristos este
unul şi acelaşi cu Unul-Născut Fiu al lui Dumnezeu şi că El
este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit

1 . Există şi câţiva care spun, că Iisus a fost numai un
receptacul al lui Hristos, care a coborât peste Hristos, ca un
porumbel venit din cer şi că atunci, când El a vorbit despre
Tatăl cel de nenumit, a intrat, de fapt, în Plenitudine, într-un
mod incomprehensibil şi de nevăzut.

Dar El nu a fost cuprins nu numai de oameni, dar nici
de Puterile cereşti, care sunt în ceruri, pentru că Iisus a fost
Fiul, dar Hristos a fost Tatăl, şi Tatăl lui Hristos a fost
Dumnezeu.

Dar alţii spun că El a suferit numai în aparenţă,
deoarece era o fiinţă nepătimitoare.

Iar valentinienii spun că Iisus Mântuitorul a fost
acelaşi cu cel ce a trecut prin Măria, peste care a venit
Mântuitorul din regiunile cereşti şi care a fost denumit drept
„Tot", fiindcă el conţine numele tuturor celor create de către
el.

Şi acesta din urmă a fost o parte din el, a
Mântuitorului şi prin puterea şi numele Său acesta a
desfiinţat moartea, Tatăl a fost cunoscut prin Mântuitorul
care s-a pogorât din cer şi despre care ei spun, că este un
receptacul al lui Hristos şi a întregii Plenitudini.

Căci ei mărturisesc numai cu gura pe Iisus Hristos ca
fiind unul singur, dar au păreri împărţite despre El. Căci am
văzut deja cum aceştia spun, că există numai un Hristos,
care a fost produs de Unul-Născut, din îndemnul
Plenitudinii.

Şi acest alt Mântuitor a fost trimis să-L preaslăvească
pe Tatăl şi avem un alt Mântuitor, pe care ei îl prezintă ca
suferind, dar suferinţa e purtată de Hristos, de Mântuitorul
care se întoarce în Plenitudine.

însă pentru a judeca [corect în acest caz] e necesar să
luăm în calcul tot ceea ce era în mintea Apostolilor despre
Domnul nostru Iisus Hristos şi să nu arătăm numai unele
păreri despre El.

Pentru că, în primul rând, ei vorbeau prin Sfântul Duh
şi vădeau acele învăţături care sunt lucrări ale Satanei, care
doresc să rătăcească credinţa multora şi să-i scoată din
adevărata viaţă.

2. Căci Ioan cunoştea pe unul şi acelaşi Cuvânt al lui
Dumnezeu şi că El este Unul Născut, Care S-a întrupat
pentru mântuirea noastră, Domnul nostru Iisus Hristos, după
cum cred că am dovedit din destul, din cuvintele lui Ioan
însuşi.

La fel şi Matei recunoaşte pe unul şi acelaşi Iisus
Hristos, Care s-a arătat ca om din Fecioară, deşi ca
Dumnezeu îi fusese vestit lui David, căci din el va răsări ca
vlăstar al trupului său, împăratul cel veşnic, după cum fusese
promis şi lui Avraam, cu mult timp în urmă.

Căci stă scris: „Cartea neamurilor lui Iisus Hristos,
fiul lui David, fiul lui Avraam" (Mt. 1,1).

Astfel, acestea pot elibera mintea noastră de
nedumerire, ca şi pe a lui Iosif [cândva], căci el a zis: „Iar
naşterea lui Hristos aşa a fost. Pe când Mama Lui era
logodită cu Iosif, înainte ca ei să fie împreună, Ea a aflat
Prunc de la Sfântul Duh" (Mt. 1,18).

Şi când Iosif se gândea cum să o ascundă pe Măria,
întrucât Ea arăta a fi însărcinată (Mt. 1, 19), Matei ne spune
nouă, că un înger al Domnului a stat lângă el şi i-a zis:

„Nu te teme să iei pe Măria, logodnica ta, pentru că
ceea ce este zămislit în Ea este de la Sfântul Duh. Şi Ea va
naşte un Fiu şi tu vei chema numele Lui Iisus.

Pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele
sale. Acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce
Domnul a spus prin Prorocul: <Iată, Fecioara va zămisli şi
va naşte un Fiu, şi vor chema numele Lui Emanuel, care se
zice: Dumnezeu cu noi > (Mt. 1, 20-23).

Şi de aici vedem dezvăluit / clar, că amândouă
făgăduinţele făcute Părinţilor au fost împlinite, pentru că
Fiul lui Dumnezeu S-a născut din Fecioară şi pentru că El
însuşi a fost Hristos Mântuitorul, pe care Prorocii L-au văzut
mai înainte.

Şi acestea nu sunt ca ceea ce spun ei 209 , că Iisus a fost
născut din Măria, dar Hristos a coborât din cer.

Ci Matei clarifică lucrurile când spune, că: „naşterea
lui Iisus aşa a fost" (Mt. 1, 18).

209 Ereticii.

Fiindcă Sfântul Duh, ştiind pe cei care vor corupe
adevărul de mai dinainte, S-a îngrijit să anticipeze
minciunile lor şi a spus prin Matei: „iar naşterea lui
Hristos aşa a fost" şi că El este Emanuel, în aşa fel încât noi
să nu-L putem considera a fi numai om.

Pentru că „nu din voinţă trupească, nici din voia
bărbatului [S-a născut], ci din voia lui Dumnezeu, Cuvântul
trup S-a făcut" (In. 1, 13-14).

Dar prin aceasta noi nu ne imaginăm că Iisus a fost
unul iar Hristos altul, ci noi cunoaştem că amândouă numele
vorbesc de unul şi acelaşi.

3. Căci Pavel, scriind romanilor, le-a spus acest lucru
răspicat:

„Pavel, Apostol al lui Iisus Hristos, rânduit de mai
înainte / predestinat [pentru vestirea] Evangheliei lui
Dumnezeu, pe care El a făgăduit-o prin Prorocii Săi în
Sfintele Scripturi, despre Fiul Său, Cel născut din sămânţa
lui David după trup, Care a fost rânduit de mai înainte /
predestinat Fiul al lui Dumnezeu întru putere, prin Duhul
sfinţeniei, prin înveirea lui din morţi, Iisus Hristos, Domnul
nostru" (Rom. 1, 1-4).

Şi iarăşi, scriind romanilor despre Israel, a zis:

„Ai cărora sunt părinţii şi, din care, după trup, este
Hristos, Cel ce este Dumnezeu peste toate, binecuvântat în
veci" (Rom. 9, 5).

Şi iarăşi, în Epistola către Galateni, el a spus: „Dar
când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său,
născut din femeie, născut sub Lege, ca noi să putem dobândi
înfierea" (Gal. 4, 4-5).

Şi el a vădit aici existenţa unui singur Dumnezeu, care
a făgăduit, prin Proroci, că ne va da pe Fiul şi că Domnul
nostru Iisus Hristos a fost sămânţă a lui David după naşterea
Sa din Măria, şi că Iisus Hristos a fost numit Fiul al lui
Dumnezeu cu putere, după Duhul sfinţeniei, prin învierea Sa
din morţi, fiind întâiul Născut al întregii creaţii (Col. 1, 18).

210 Sfântul Duh anticipează atacurile la adresa adevărului. Din acestea vedem că
Sfânta Scriptură e revelată, e dumnezeiască, pentru că în ea se împlinesc prorociile şi
pentru că ea vesteşte lucruri care se vor întâmpla peste mult timp.
Dacă Sfântul Duh e Cel care i-a luminat pe Proroci, atunci trebuie să fim atenţi la
fiecare fărâmă de text a Scripturii. Comentariile Sfinţilor sunt foarte atente la nuanţe,
pentru că scriind întru Duhul, ne luminează asupra comorilor pe care Duhul lui
Dumnezeu le-a sădit în paginile Scripturii, ca într-o imensă livadă cu bunătăţi
dumnezeieşti.

Fiul lui Dumnezeu Se face Fiul omului (Filius Dei,
Hominis Filius factus) 21 , pentru ca prin El noi să primim
înfierea - umanitatea primind şi îmbrăţişând pe Fiul lui
Dumnezeu.

Căci şi Marcu de asemenea zice: „începutul
Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, după cum
au scris Prorocii" ( Mc. 1, 1-2).

Şi el cunoaşte numai pe unul şi acelaşi Fiul al lui
Dumnezeu, Iisus Hristos, Care a fost vestit prin Proroci, ca
fiind un vlăstar din trupul lui David, adică Emanuel,
„îngerul cel Mare al sfatului lui Dumnezeu".

Căci Dumnezeu ne-a dat nouă Răsăritul cel de sus
(Le. 1, 78) şi pe Cel Drept, născut din casa lui David, şi Care
a răsărit pentru el ca un corn al mântuirii „şi a ridicat
mărturie în Iacov" (Ps. 77, 6).

Căci David, când a vorbit despre motivele naşterii
Lui, a spus: „şi El lege a pus în Israel, ca şi altă generaţie să
poată să-L cunoască pe El, şi copiii care se vor naşte din el
să ştie acestea şi cei care se vor naşte din ei să vestească
acestea copiilor lor, ca să-şi pună nădejdea lor în Dumnezeu
şi să caute a păzi poruncile Sale" (Ps. 77, 6-9).

Şi iarăşi, când a adus vestea de bucurie Măriei,
îngerul a zi : „El va fi mare şi Fiul Celui Prea înalt Se va
chema, şi Domnul îi va da Lui tronul lui David, al tatălui
Său" (Le. 1,32).

Şi prin aceasta înţelegem că El, Fiul Celui Prea înalt,
este, în acelaşi timp, şi Fiul lui David. Şi David, cunoscând
prin Duhul mântuirii venirea Aceluia, a Celui care este
Stăpânitorul tuturor viilor şi al morţilor, a vorbit despre El ca
despre Domnul, Care stă de-a dreapta Tatălui Celui Prea
înalt (sedentem ad dextram Patris Altissimi) (Ps. 109, 1).

4. Şi Simeon, de asemenea (cel care a primit în sine,
de la Sfântul Duh, că nu va vedea moartea, până nu va vedea
pe Iisus Hristos), primindu-L pe El în mâinile sale, ca pe
primul născut al Fecioarei, a binecuvântat pe Dumnezeu şi a
zis:

„ Doamne, acum slobozeşte / eliberează pe robul Tău
în pace, după cuvântul Tău. Fiindcă au văzut ochii mei
mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o înaintea feţei tuturor
popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor şi slava
poporului Tău Israel" (Le. 2, 29-32).

211 Lat. 2,p. 84.

212 Idem, p. 85.

Prin aceasta a mărturisit, că Pruncul pe care II avea în
mâinile sale, Iisus, Cel născut din Măria, era Hristos însuşi,
Fiul lui Dumnezeu, Lumina tuturor, slava lui Israel şi pacea
şi reînvioarea celor care adormiseră.

Pentru că El deja îi dezbrăca (exspoliabat 213 ) 214 pe
oameni de neştiinţa lor, dându-ne nouă cunoştinţa Sa şi îi
aduna pe cei risipiţi, ca să-L cunoască pe El, după cum a
spus şi Isaia: „Cheamă numele Său, pentru că repede a
prădat şi şi-a împărţit prada" (îs. 53, 12).

Căci acestea sunt lucrările lui Hristos. Fiindcă El a
fost Hristos însuşi, pe Care Simeon L-a ţinut în braţele sale
şi a binecuvântat pe Cel Prea înalt; pe Care l-au văzut
păstorii şi au dat slavă lui Dumnezeu; pe care Ioan, încă
fiind în pântecele mamei sale şi Hristos în Măria, L-a
recunoscut pe El ca Domn şi L-a salutat săltând; pe care
magii, când L-au văzut, L-au adorat şi l-au oferit Lui daruri,
după cum am spus mai înainte şi I s-au închinat Lui ca
împăratului celui veşnic, şi s-au dus pe altă cale şi aşa s-au
întors în Asiria (Mt. 2, 12).

„Pentru că mai înainte ca Pruncul să cunoască să
strige către Tată sau mamă, El va primi puterea Damascului
şi va jefui Samaria, luptând împotriva regelui Asiriei" (îs. 8,
4) 215 .

Acestea le spunea [Isaia], într-un mod umbrit
(absconsa) 216 , dar cu putere, că Domnul va lupta în mod

7 1 7 7 1 R

tainic cu Amalec (Amalech ) .

Tocmai de aceea, El, fără de veste, a schimbat 219 pe
copiii care aparţineau casei lui David şi care se bucurau că
trăiesc asemenea vremuri, şi pe ei i-a trimis mai înainte întru
împărăţia Sa.

Căci El fiind un Prunc a dat Pruncilor să fie Mucenici,
prin uciderea lor, după cum spun Scripturile (Mt. 2, 16-18)
şi care au murit de dragul lui Iisus, Cel născut în Betleemul
Iudeii, în cetatea lui David.

5. De aceea Domnul le-a spus Uenicilor Săi după
înviere: „O, neînţelepţilor şi înceţilor cu inima, în a crede tot

213 Ibidem.

Literal: j efuia.

215 O profeţie mesianică surprinzătoare pentru mine, pe care a descoperit-o, cu harul
lui Dumnezeu, Sfântul Irineu.

216 Lat. 2, p. 86.

217 Ibidem.

218 Adică cu diavolul. Taina lui Dumnezeu era întruparea Fiului Său.

219 A făcut din copiii generaţiei sale nişte Sfinţi Mucenici.

ceea ce au spus Prorocii! Oare nu se cuvenea ca Hristos să
sufere acestea şi să intre întru slava Sa?" (Le. 24, 25-26).

Şi iarăşi le-a spus lor: „ Acestea sunt cuvintele pe care
le-am grăit către voi, fiind încă cu voi, că trebuie să se
împlinească toate lucrurile care sunt scrise în Legea lui
Moise, în Proroci, şi în Psalmi, despre Mine.

790

Şi El le-a deschis mintea lor (adaperuit eorum
sensum) 221 ca să înţeleagă Scripturile şi le-a spus, că aşa este
scris şi aşa trebuia să sufere Hristos, şi să învie din morţi, şi
să se propovăduiască pocăinţa întru numele Său, tuturor
neamurilor, spre iertarea păcatelor" (Le. 24, 44- 47).

Acesta este Cel ce S-a născut din Măria, pentru că El
a zis: „Fiul omului trebuie să sufere multe lucruri, să fie
respins, şi răstignit şi a treia zi să învieze"( Mt. 17, 22-23;
20, 18-19; Mc. 8, 31; 9,31 etc).

De aceea, Evanghelia nu cunoaşte alt fiu al omului, ci
numai pe Cel din Măria, Care a fost răstignit.

Şi nu cunoaşte un Hristos, care coboară în zbor peste
Iisus, înainte de răstignire, ci Cel care S-a născut este
cunoscut ca Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a suferit
şi a înviat şi despre care Ioan, Ucenicul Domnului, spune
adevărul, zicând: „Şi acestea sunt scrise ca să credeţi, că
Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi crezând să aveţi
viaţă întru numele Lui" (In. 20, 31).

Şi acesta a văzut, mai înainte, sistemele cele pline de
blasfemii, care II împart în două pe Domnul, care au o putere
mincinoasă, spunând că El a fost format din două firi
[separate] 222 .

Şi tocmai pentru acest fapt, Ioan ne-a şi mărturisit
nouă în Epistola sa:

„Copii, este timpul din urmă şi precum aţi auzit că
vine Antihrist, căci acum mulţi antihrişti au apărut; de aici
cunoaştem că este timpul din urmă. Ei dintre noi au ieşit, dar
nu erau ai noştri.

220 Până când Domnul nu ne luminează, până nu ne deschide mintea, până nu face
desluşit sensul adânc al Scripturii, degeaba sforţăm textul sfânt. Nu putem înţelege
Scriptura fără Dumnezeu, fără harul Său.

Textele Scripturii au adâncimile deschise numai pentru oamenii care se curăţesc de
păcatele lor şi care împlinesc voia lui Dumnezeu cu dragoste şi smerenie. Putem
cunoaşte lucrurile exterioare ale Scripturii şi să ne mândrim că ştim multe. Dar
puterea Scripturii, să nu ne minţim, fraţilor, se revelează inimii curate şi care e
luminată de către Duhul lui Dumnezeu.

221 Lat. 2, p. 86.

22 Gnosticismul se dovedeşte un sistem teologic nestorian avânt lâ temp. Firile în
Hristos nu se uneau niciodată în cadrul unei persoane, ci exista o unire tranzitorie
nedeplină între Hristos şi Iisus.

Pentru că de-ar fi fost ai noştri, ei ar fi rămas mai
departe cu noi. Dar ei s-au despărţit de noi, pentru ca să se
arate în mod făţiş că nu sunt cu noi.

De aceea cunoaşteţi că nicio minciună nu vine din
adevăr, ci din afara lui. Căci cine este mincinosul, decât cel
care neagă că Iisus este Hristos? Acesta este Antihrist" (I In.
2, 18-19; 21-22).

6. Şi toţi cei pe care i-am înşirat aici mai devreme 223 ,
cu siguranţă, că nu mărturisesc cu gurile lor pe Iisus Hristos,
şi se fac singuri de ruşine, pentru că gândesc una şi spun
alta.

Căci potrivit opiniilor lor multiple, pe care le-am
arătat deja, ei spun, că o singură Fiinţă a suferit şi s-a născut
şi că aceasta a fost Iisus. Insă există şi un altul, care vine din
cer şi acesta este Hristos, care s-a urcat iarăşi în cer.

Şi ei aduc argumentul că el, fie purcede din Demiurg,
fie el este Mântuitorul, fie a ieşit din Iosif [şi oricare ar fi el],
a fost Fiinţa care a suferit.

Pe când al doilea, [Hristos], a venit din locul prim, cel
nevăzut şi inefabil şi despre care ei spun că este
incomprehensibil, nevăzut şi nepătimitor.

însă din ceea ce spun ei se dovedeşte că sunt departe
de adevăr, fiindcă în învăţătura lor II despart pe El de
adevăratul Dumnezeu, făcând din El o fiinţă necunoscătoare
a Unului Născut şi a Cuvântului Său, Care e întotdeuna unit
cu firea Sa umană , unit şi amestecat cu ea prin naşterea
Sa, după buna plăcere a Tatălui şi devenit trup, fiind însuşi
Iisus Hristos, Domnul nostru, Care a suferit pentru noi şi a
înviat tot pentru noi şi care va veni iarăşi întru slava Tatălui
Său, ca să învie trupurile şi pentru a da mântuire şi pentru a
judeca judecată dreaptă celor pe Care El i-a creat 226 .

Şi după cum am arătat, există un singur Dumnezeu
Tatăl şi un singur Iisus Hristos, întru Care s-a făcut întreaga
mântuire şi Care a strâns toate lucrurile în Sine (Efes. 1, 10).

De asemenea, El este şi om, pe care 1-a făcut
Dumnezeu şi 1-a luat întru Sine 227 .

223 Adică pe ereticii menţionaţi în această carte.

224 Unitatea ipostatică, personală a firilor în Hristos, iată, se dovedeşte o credinţă
dintotdeauna a Bisericii, care a fost confirmată la Calcedon şi nu inventată acolo.

225 Amestecare fără contopire.

226 Planul Crezului niceo-constantinopolitan, după cum aţi putut vedea până acum, se
cuprinde deplin în această carte a Sfântului Irineu. Fiecare articol dogmatic a fost
deja crezut şi apărat cu fermitate înainte de Niceea (325).

227 în persoana Sa dumnezeiască.

Căci, Cel nevăzut a devenit văzut şi Cel
incomprehensibil a devenit comprehensibil şi Cel
nepătimitor a devenit pătimitor şi Cuvântul a devenit om,
recapitulând (summing up) toate lucrurile în Sine, adică
Puterile cereşti, duhovniceşti şi nevăzute, fiindcă este
Cuvântul lui Dumnezeu, cât şi lucrurile văzute şi trupeşti,
pentru că El este Stăpânitorul lor şi Cel mai presus de toate,
şi S-a făcut pe Sine Cap al Bisericii, Ca să tragă la Sine toate

998 ~~

lucrurile la timpul lor .

7. împreună cu El nimic nu este nedesăvârşit sau
impropriu unei anume timp, fiindcă nu există nimic
nepotrivit în Cel care este împreună cu Tatăl.

Căci toate lucrurile au fost stabilite mai dinainte de
Tatăl 229 iar Fiul le lucrează la vremea potrivită după rostul
lor.

Atunci care ar fi fost raţiunea ca în momentul, când
Măria i-a cerut Lui să facă minunea uluitoare a vinului şi a
dorit să ia parte, mai înainte de vreme, la paharul plin de
atâta tâlc, Domnul, a încercat să o grăbească pe Ea, zicând:
„Femeie, ce am Eu de făcut cu tine? încă n-a venit ceasul

9^0

/vremea Mea (nondum venit hora mea) " (In. 2, 4) - decât
că El aştepta ca să vină ceasul, pe care Tatăl 1-a stabilit mai
dinainte 231 .

Şi aceeaşi raţiune a fost pentru atunci, când oamenii
au dorit să-L prindă. Căci s-a scris: „Niciunul nu a pus mâna
pe El, pentru că încă nu venise ceasul Lui" (In. 8, 20). Adică
nu venise ceasul pătimirii Sale, pe care îl stabilise Tatăl mai
dinainte 232 .

Căci astfel a spus Prorocul Avacum:

„Prin aceasta Tu vei fi cunoscut, când anii vor fi
aproape. Tu vei veni când se va împlini vremea. Fiindcă
sufletul meu este tulburat de mânie şi Tu îţi vei aduce
aminte de mila Ta" (Avac. 2, 3).

Şi Pavel s pus la fel, zicând: „Dar când a venit plinirea
vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său" (Gal. 4, 4).

~ 28 Acesta este un pasaj des uzitat de teologii contemporani de la Sfântul Irineu.
Recapitularea tuturor în Hristos nu înseamnă decât că El a unit în Sine şi are în Sine
toate lucrurile şi fiinţele, pentru ca să le transfigureze prin Sine atunci când va veni.
Observăm cât de concis şi de fructuos este un asemena pasaj teologic al Sfântului
Irineu şi care pare desprins dintr-un tratat dogmatic modern.

Literal: au fost văzute mai înainte.
230 Lat. 2, p. 88.

Literal: l-a văzut mai înainte.
232 Ibidem.

Şi din acestea [citate acum] reiese foarte evident, că
toate lucrurile au fost mai dinainte stabilite / văzute de către
Tatăl iar Domnul nostru le-a împlinit la rândul, vremea şi
ceasul lor, pe cele văzute mai dinainte deplin, arătându-se
prin aceasta şi bogat şi mare.

Pentru că El împlineşte voia Tatălui Său cu dărnicie şi
lărgime, fiindcă El este Mântuitorul celor mântuiţi şi
Domnul celor de sub conducerea Sa şi Dumnezeul tuturor
lucrurilor pe care le-a creat, ca Unul Născut al Tatălui şi este
Hristos Cel făgăduit şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a
întrupat la plinirea vremii, fiindcă Fiul lui Dumnezeu S-a
făcut Fiul omului.

8. De aceea, toţi cei care sunt în afara mântuirii şi
care, sub pretextul cunoaşterii lor, înţeleg că Iisus e unul şi
Hristos e altul şi Unul Născut altul, şi altul e Cuvântul, şi
altul şi Mântuitorul, toţi aceştia sunt ucenici ai greşelilor
(erroris discipuli) 234 , după cum spun ei, fiind producţia celor
care au născocit eonii datorită depravării lor.

Căci aceştia sunt doar în aparenţă oi, fiindcă par ca
noi atunci când vorbesc în public şi repetă cuvintele ca şi
noi. Dar când vorbeşti cu ei în particular găseşti că ei sunt
lupi.

Căci învăţăturile lor sunt ucigătoare [de suflet],
fiindcă nvocă un număr mare de dumnezei şi vorbesc
despre mai mulţi Taţi şi II micşorează pe Fiul şi II împart în
două, în multe feluri.

Ei sunt cei despre care Domnul ne-a spus, mai
dinainte, ca să ne ferim. Şi Ucenicul Său, în Epistola sa, ne-a
spus deja, şi ne-a poruncit nouă să ne ferim de ei, când a zis:
„Pentru că mulţi înşelători sunt acum în lume, care
mărturisesc că Iisus Hristos nu a venit în trup. Unul ca
acesta este un înşelător şi un antihrist. Luaţi seama la ei, ca
să nu pierdeţi ceea ce aţi lucrat" (II In. 1, 7-8).

Şi tot el spune în altă Epistolă:

„Mulţi proroci mincinoşi au ieşit acum în lume. Intru
aceasta să cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu: căci orice duh,
care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup este de la
Dumnezeu. Şi orice duh, care se separă de Iisus Hristos nu
este de la Dumnezeu, ci este antihrist" (I In. 4, 1-3).

233 Care nu sunt creştini ortodocşi.

234 Lat. 2, p. 89.

Şi aceste cuvinte sunt în acord cu ce s-a spus în
Evanghelie, că: „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între
noi" (Ini, 14).

Şi tot Ioan spune într-o Epistolă a sa: „Oricine crede
că Iisus este Hristos este născut din Dumnezeu" (I In. 5, 1).

Şi el cunoaşte pe unul şi acelaşi Hristos, Care a
deschis porţile cerului, fiindcă S-a înălţat în trup. Şi El va
veni în acelaşi trup în care a suferit, arătând slava Tatălui
(/cal eu Tfj avTfj aap/cl eu fj /cal eiraOeu, eÂevaerai, vrju 5o£au
aTTo/caĂvTTTcou tov Ilarpot; I Qui etiam in eadem carne in qua
passus est venient, gloriam revelans Patris) .

9. Aceste cuvinte sunt în acord cu cele spuse de Pavel
romanilor, când a spus: „cu atât mai mult cei care primesc
abundenţa harului (abundantiam gratiae) şi dreptatea
vieţii veşnice, vor împăraţi prin Unul Iisus Hristos" (Rom. 5,
17).

Şi din acestea rezultă, că el nu cunoştea niciun
Hristos, care coboară în zbor peste Iisus şi niciun Mântuitor
venit de sus, care este nepătimitor.

Căci dacă ar fi adevărat, că unul suferă iar altul este
incapabil de suferinţă pentru că e nepătimitor, că unul s-a
născut, dar celălalt a coborât din cer peste cel născut, nu
avem unul, ci doi, după cum am arătat.

însă Apostolii nu au cunoscut un altul decât pe El, pe
Cel care S-a născut şi a suferit deopotrivă, adică pe Iisus
Hristos, după cum spune acesta în aceeaşi Epistolă:

„Nu cunoaşteţi oare voi, căci toţi câţi ne-am botezat în
Hristos Iisus, ne-am botezat întru moartea Lui? Căci,
precum Hristos a înviat din morţi, tot aşa şi noi să umblăm
întru înnoirea vieţii" (Rom. 6, 3-4).

Şi iarăşi, arătând că Hristos a suferit şi că El era Fiul
lui Dumnezeu, Care a murit pentru noi şi ne-a mântuit pe noi
prin sângele Său, în vremea de mai înainte, el spune:

„Căci cum este că Hristos, pe când noi eram
neputincioşi, la vremea potrivită a murit pentru cei
necredincioşi?...

Dar Dumnezeu îşi arată dragostea Sa faţă de noi prin
aceea că, pe când noi era încă păcătoşi, Hristos a murit
pentru noi.

Deci, cu atât mai vârtos, acum fiind îndreptaţi prin
sângele Său, noi vom fi mântuiţi prin El de mânie. Căci

235 Idem, p. 90.

236 Ibidem.

dacă, pe când noi eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu
Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, fiind
împăcaţi [cu El], ne vom mântui prin viaţa Sa" (Rom. 5, 6,
8-10).

Şi Pavel declară foarte limpede că Acelaşi a pătimit şi
Şi-a vărsat sângele pentru noi, că El a fost Hristosul şi Fiul
lui Dumnezeu, că a înviat, şi S-a înălţat la cer, după cum tot
el zice: „Căci, în acea vreme, Hristos a murit, dar apoi a
înviat şi este de-a dreapta lui Dumnezeu" (Rom. 8, 34).

Şi iarăşi: „Cunoaştem că Hristos, înviind din morţi, nu
mai moare" (Rom. 6, 9 ). Şi el vesteşte mai dinainte, prin
Duhul, mulţimea de învăţători vicleni.

Căci dorind să le taie dorinţa de sfadă / de ceartă
{dissensionis) , le spune acestora:

„Dar, dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi
locuieşte întru voi, El, Care a înviat pe Hristos din morţi, va
face vii şi trupurile voastre muritoare" (Rom. 8, 1 1).

Şi acestea nu sunt toate pe care el vrea să le auzim.
Căci el ne spune tuturor să nu greşim, pentru că Iisus Hristos
Hristos şi Fiul lui Dumnezeu sunt unul şi acelaşi, şi că El,
prin suferinţa Sa, ne-a împăcat pe noi cu Dumnezeu şi apoi a
înviat din morţi. El stă de-a dreapta Tatălui şi e desăvârşit
întru toate.

Şi El este Cel „care, atunci când a fost lovit, nu a
întors-o înapoi, şi atunci când El a suferit, nu s-a împotrivit"
(îs. 53, 7). Şi când a fost urgisit, El S-a rugat Tatălui Său, ca
să-i ierte pe cei care L-au răstignit (Le. 23, 34).

Şi numai prin El primim mântuirea, fiindcă este
Cuvântul lui Dumnezeu şi Unul Născut al Tatălui, Domnul
nostru Iisus Hristos.

237 Sfântul Pavel.

238 Lat. 2,p. 91.

Capitolul al 1 7-lea

Apostolii au învăţat că nu a existat alt Hristos şi nici
alt Mântuitor, ci Sfântul Duh a fost Cel care S-a pogorât
peste Iisus. Raţiunea acestei pogorâri.

1. Şi, cu certitudine, că nu era misiunea Apostolilor
aceea de a spune că Hristos a coborât peste Iisus sau să
vorbească despre aşa-numitul Mântuitor, care a coborât
peste Mântuitorul sau că el este din locul nevăzut şi din
Demiurgul.

Fiindcă ei nu cunoşteau nimc de felul acesta. Căci
dacă ar fi cunoscut, cu siguranţă, că ar fi vorbit despre ele.

însă, în acest caz, ceea ce ei au spus este că Sfântul
Duh S-a pogorât ca un porumbel peste El. Despre acest Duh
a mărturisit mai dinainte Isaia: „Şi Duhul Domnului Se va
odihni peste El" (îs. 11,2). Şi iarăşi: „ Duhul Domnului este
peste Mine, fiindcă El M-a uns pe Mine" (îs. 61, 1).

Căci Acesta este Duhul despre care Domnul spune:
„căci nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi prin
voi" (Mt. 10, 20).

Şi iarăşi, când a dat Ucenicilor puterea de a boteza
întru Dumnezeu, El le-a spus lor: „Mergeţi şi învăţaţi toate
neamurile, botezându-le în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al
Sfântului Duh" (Mt. 28, 19).

Căci Dumnezeu făgăduise, că în vremurile din urmă
va vărsa din Duhul Său peste ucenicii şi ucenicele Sale, ca ei
să poată prorocii (Ioil 3, 1 / F. Ap. 2, 17-18).

Şi de aceea S-a pogorât Fiul lui Dumnezeu şi S-a
făcut Fiul omului, ca să ne unească şi să ne umpreune cu El
şi să Se sălăşluiască în neamul omenesc, şi Să se odihnească
în oameni, şi să locuiască întru lucrul mâinilor lui
Dumnezeu, lucrând voia Tatălui în ei şi renăscându-i pe cei
vechi la viaţa nouă a lui Hristos .

239 Adevărata amploare a întrupării Domnului se vede în aceea, că după înălţarea Sa
cu trupul la cer şi după şederea de-a dreapta Tatălui, El Se sălăşluieşte, prin Duhul,
în inimile oamenilor şi toţi oamenii, din toate timpurile, pot acum cunoaşte pe
Hristos duhovniceşte, în inimile lor şi îl pot iubi şi adora pe El, deşi nu L-au văzut
după trup, dar îl au deplin, cu trupul Său înduhonvnicit în inimile lor şi pot simţi
dumnezeirea Lui.

Ultima consecinţă a întrupării este sălăşluirea Sa pentru veşnicie în noi. Intimitatea
cu Dumnezeu este ultimul aspect al mântuirii, din care decurge transfigurarea
noastră, prin Sfântul Duh, la învierea de obşte.

2. Acest Duh este Cel pe care L-a cerut David pentru
neamul omenesc, zicând: „şi mai întărit cu atotstăpânitorul
Tău Duh" (Ps. 50, 13).

Cel despre care Luca a spus, că S-a pogorât în ziua
Cincizecimii peste Apostoli, după ce Domnul S-a înălţat la
cer şi Care a dat putere tuturor neamurilor să moştenească
viaţa şi să înceapă Noul Legământ (ad opertionem Novi
Testamenti) .

94. 1

Căci atunci, ei în toate limbile au lăudat pe
Dumnezeu şi Duhul a adus pe cele distante / depărtate [una
de alta] la unitate şi a oferit Tatălui primele roade ale
neamurilor 242 .

Fiindcă Domnul făgăduise că va trimite pe

941

Mângâietorul (Paracletum) , Care ne va uni pe noi cu
Dumnezeu.

Şi, după cum o pâine consistentă nu se poate face din
făină fără apă, căci fără ea pâinea nu poate să crească, tot la
fel nici noi, care suntem mulţi, nu ne putem face una în Iisus
Hristos fără apa din cer (ita nec nos mulţi unum fieri in

94S

Christo Jesu poteramus, sine aqua que de coelo est) .

Căci, la fel, nici pământul nu dă naştere [la vegetaţie]
fără umezeală şi nici copacul nu dă roade fără să cadă apă
din cer.

Iar trupurile noastre primesc să se unească unele cu
altele 246 şi să meargă pe calea nepătimirii, pentru că sufletele
noastre sunt conduse de către Duhul.

Şi ambele lucruri sunt necesare [adică unirea între noi
şi trăirea întru Sfântul Duh], pentru că amândouă ne
îndreaptă spre viaţa lui Dumnezeu.

Căci Domnul nostru S-a milostivit de samarineanca
cea păcătoasă, (care nu a rămas cu primul bărbat, ci din
cauza desfrânării s-a căsătorit cu mai mulţi) şi i-a vorbit ei,
promiţându-i să-i dea apa vieţii (aquam vivam) 247 , încât să
nu mai înseteze, nici să mai vină să scoată apă cu osteneală,

240 Lat. 2, p. 92.

241 Sfinţii Apostoli la Cincizecime, după ce S-a pogorât Sfântul Duh peste ei.

242 t-» ■ ■

Pe primii convertiţi.

243 Lat. 2, p. 92.

244 Ne facem una în Hristos prin Sfântul Duh. Sfântul Duh este Cel care le uneşte pe
cele despărţite şi le face un singur trup, trupul lui Hristos, Biserica lui Dumnezeu.
Sfântul Irineu insistă aici asupra caracterului unitiv al Sfântului Duh: el ne uneşte cu
Dumnezeu şi între noi.

245 Lat. 2,p. 92-93.

246 Nu se referă la unirea sexuală, ci la frăţietatea sfântă a membrilor Bisericii, la
unitatea dintre ei, pe care le-o aduce Sfântul Duh.

247 Lat. 2,p. 93.

ci să aibă în sine apa, care curge spre viaţa veşnică (In. 4,
14).

Şi Domnul a primit acest dar de la Tatăl şi îl dă celor
care sunt moştenirea Sa, trimiţând Sfântul Duh peste tot
pământul.

3. Ghedeon, israelitul pe care 1-a ales Dumnezeu, ca
să scape poporul lui Israel de popoarele străine, a văzut mai
înainte acest har îmbelşugat, fapt pentru care şi-a schimbat
dorinţa şi a prorocit că va fi uscăciune împrejurul lânii
(care era un tip al poporului), dar ea va fi înrourată (Jud. 6,
37) 248 .

Prin aceasta a arătat că nu va trece mult şi va veni
Sfântul Duh de la Dumnezeu, despre care Isaia spunea: „Eu
voi porunci norilor ca ei să nu plouă şi nu va ploua" (îs. 5,
6).

Fiindcă apa, Care e Sfântul Duh, Ce va coborî peste
Domnul, Se va împrăştia peste tot pământul, dând „duhul
înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al puterii,
duhul cunoşterii şi al evlaviei şi duhul temerii de
Dumnezeu" (îs. 11, 2-3).

Şi iarăşi, pe acest Duh El II varsă peste Biserică,
trimiţând întregii lumi pe Mângâietorul din cer; de acolo 249
de unde Domnul ne-a spus nouă, că diavolul a căzut
asemenea unui fulger (Le. 10, 18).

Şi tocmai de aceea noi avem nevoie de apa lui
Dumnezeu, ca să nu fim arşi de către foc, nici să nu fim
arătaţi fără rod şi pentru ca acolo unde noi avem un
acuzator, să avem de asemenea şi un Avocat / Apărător al

,250

nostru .

Domnul a dat pe Sfântul Duh celui care a căzut între
tâlhari şi de el I S-a făcut milă şi i-a închis rana, dând doi
dinari [gazdei ca să-1 îngrijească] (Le. 10, 30-35).

Adică noi am primit, prin Sfântul Duh, chipul şi

9 S 1

întipărirea (imaginem et inscriptioneni) Tatălui şi a Fiului
şi putem, prin Aceştia, să aducem roadă, neoprindu-ne
niciodată din creşterea în Dumnezeu.

248 Uscăciunea era poporul fără fapte bune. Lâna închipuia pe Prea Curata sau
Biserica, care va fi plină de rouă Sfântului Duh. Dar când lâna a rămas uscată, s-a
arătat că Biserica e fără patimă, curată şi că ea umple toate de harul Său.

249 Adică din cer.

250 Ni s-a dat un Apărător, ca să ne scape de conştiinţa care ne-ar fi mustrat, dacă nu
eram cu Duhul. Ni s-a dat Apa lui Dumnezeu, pentru ca să ne stingă patimile şi să nu
ardem fără să pierim în iadul cel veşnic, ci ca să creştem întru Hristos şi să aducem
roade şi să nu ne arătăm ca smochinul neroditor sau ca via fără rod.

251 Lat. 2,p. 93.

4. De aceea S-a pogorât peste Fiul lui Dumnezeu şi
Unul Născut, peste Cuvântul Tatălui, peste Cel întru care se
stabilise mai dinainte / se predestinase mântuirea, şi Care a
venit la plinirea vremii, peste Cel ce S-a făcut om din iubire
de oameni şi a împlinit toate condiţiile mântuirii omului,
peste Domnul nostru Iisus Hristos, unul şi acelaşi, pentru ca
El să dea mărturie despre Domnul însuşi, despre Care
mărturisesc Apostolii şi au vestit Prorocii şi pentru ca toate
învăţăturile acestor oameni, care inventează şi presupun tot
felul de Ogdoade şi Tetrade şi îşi imaginează pe Domnul
împărţit în două, să fie dovedite false.

Căci, la drept cuvânt, aceştia sunt în afara Duhului. Şi
înţeleg că Histos e unul şi Iisus e altul, şi învaţă că nu a fost
numai un Hristos, ci mai mulţi.

Şi dacă ei vorbesc despre cei doi 252 ca fiind uniţi, ei
tot separaţi rămân, pentru că pe unul îl arată suferind, iar
despre celălalt spun că e nepătimitor.

Fiindcă unul se ridică în Plenitudine, iar celălalt
rămâne în locul de mijloc; unul petrece întru cele de sus şi se
desfată de cele nevăzute şi mai presus de orice nume, pe
când celălalt stă cu Demiurgul neavând nicio putere.

Şi îţi voi arăta ţie şi celor care vor da atenţie acestor
scrieri [ale mele] şi care se îngrijesc de mântuirea lor, să nu
consimtă imediat cu cuvintele din afară ale acestor oameni,
crezând că sunt asemenea cu învăţăturile credinţei 253 .

Căci am arătat până acum nu numai, că au învăţături
diferite ci, de multe ori, absolut contrare între ele şi că în
toate punctele credinţei lor sunt o mulţime de blasfemii.

Şi prin acestea ei distrug pe aceia, care cred că sunt
cuvinte asemenea [cu ale noastre], umplându-i de otrava
care omoară fiinţa lor, fiindcă le dă apă amestecată cu ghips
iaquae mixtum gypsum) în loc de lapte, minţindu-i prin
aceea că ambele par asemenea.

Căci aşa mi-a spus un om cu mult mai sus decât mine,
despre cei care în multe feluri au răstălmăcit cele ale lui

252 Hristos şi Iisus.

253 Sfântul Irineu îşi atenţiona auditorii să nu privească forma exterioară a limbajului
ereticilor şi să creadă că ei vorbesc ca şi noi, dacă folosim în comun anumiţi termeni
sau chiar dacă, în aparenţă, avem doctrine asemănătoare în unele puncte. Ci să se uite
la duhul cuvântărilor lor, la puterea lor şi la viaţa celor care le propovăduiesc.
Termenul propriu al Sfântului Irineu era acela, ca inima noastră să nu dea ghes, să nu
dea năvală imediat, să nu consimtă interior cu tot ce se spune, pentru ca să nu intre
duhul minciunii în inima lor, ci să vadă adâncul înşelării lor, care apare la o privire
profundă asupra învăţăturii lor bizare, plină de blasfemii.

254 Lart. 2, p. 95.

Dumnezeu şi au terfelit adevărul, că: „Ghipsul a fost
amestecat cu viclenie în laptele lui Dumnezeu (In Dei lacte
gypsum male miscetur) ".

255 Ibidem.

Capitolul al 18-lea

Continuarea argumentului anterior. Dovezi din
scrierile Sfântului Pavel şi din cuvintele Domnului că
Hristos şi Iisus nu sunt două persoane diferite şi nici nu se
poate spune că Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul omului
numai în aparenţă, ci acest lucru s-a petrecut în realitate

1. Şi până acum am demonstrat în mod clar că
Cuvântul, Care era întru început cu Dumnezeu, prin Care
toate s-au făcut şi Care a fost întotdeauna prezent în lume,
în zilele din urmă, potrivit cu vremea stabilită de Tatăl, S-a
unit cu lucrul mâinilor Sale, într-atât încât a devenit un om,
Care poate să sufere.

Acestea pot îndepărta toate obiecţiile lor şi putem să
spunem: „Dacă Domnul nostru S-a născut în acea vreme,
atunci Hristos nu a existat mai înainte".

Pentru că am arătat că Fiul lui Dumnezeu nu a început
să existe [cândva], pentru că era cu Tatăl dintru început. Insă
când S-a întrupat şi a devenit om, El a re-creat întreaga fire
umană şi ne-a dat-o nouă dintr-o dată, împreună cu
mântuirea. Aşa că ceea ce noi am pierdut în Adam (quod
perdideramus in Adam) şi anume chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu (secundum imaginem et similitudinem esse

9 S 7 9 S &

Deî) , pe acestea le-am recăpătat în Hristos Iisus (in
Christo Jesu reciperemus) .

2. Pentru că nu se putea face aceasta 260 de către omul
care a stăpânit odată toate, dar care s-a pierdut prin
neascultare (per inobedientiam) .

Căci acesta trebuia să se re-facă (replasmare) " pe
sine şi să dea preţul victoriei (bravium victoriae) 263 .

256 Ibidem.

257 Ibidem.

258 Sfântul Irineu aprofundează hristologia antropologică, arătându-ne că una dintre
consecinţele asumării firii umane de către Cuvântul lui Dumnezeu a fost aceea că a
re-creat firea umană, a făcut ca firea Sa umană să aibă iarăşi chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu.

Mântuirea prin Hristos vine prin re-facerea firii şi umplerea ei de lumina trupului
transfigurat al lui Hristos înviat şi înălţat la cer, adică a lui Hristos plin de Sfântul
Duh. Restaurarea firii noastre prin Hristos şi umplerea noastră de Duhul înseamnă, în
mod ontologic, mântuirea noastră.

259 Lat. 2, p. 95.

260 Refacerea chipului şi mântuirea.

261 Lat. 2, p. 95.

Şi era imposibil ca el să câştige mântuirea odată ce
căzuse sub povara păcatului.

Fiul însă le-a făcut pe amândouă şi fiind Cuvântul lui
Dumnezeu, S-a coborât de la Tatăl şi S-a întrupat, oprind
păcatul şi odată cu el şi moartea, împlinind tot planul
prestabilit al mântuirii noastre, despre care Pavel spune,
îndemnând pe cei care sunt îndoielnici în credinţă şi zicând:

„<Cine se va urca în cer?>, ca adică să coboare pe
Hristos. Sau <Cine va coborî în adânc>?, adică, să elibereze
pe Hristos dintre morţi" (Rom 10, 6-7).

Şi continuă: „Dacă vei mărturisi cu gura ta pe Domnul
Iisus şi vei crede în inima ta, că Dumnezeu L-a înviat pe El
din morţi, te vei mântui" (Rom. 10, 9).

Şi mai departe dă şi raţiunea pentru care Fiul lui
Dumnezeu a făcut aceste lucruri, zicând: „Căci pentru
aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste
morţi şi peste vii" (Rom. 14, 9).

Şi iarăşi, scriind corintenilor, el a spus: „Dar noi
predicăm pe Hristos Iisus Cel răstignit"(I Cor. 1, 23).

Şi a adăugat: „Şi paharul binecuvântării pe care noi îl
binecuvântăm, nu este împărtăşirea cu trupul lui Hristos?"
(I Cor. 10, 16).

3. Şi, de asemenea, cine este Cel care se uneşte cu noi
prin mâncarea [trupului Său]? Este cumva cel conceput de
către ei, Hristos cel de sus, care s-a prelungit pe sine prin
Margine şi a primit chipul mamei lor sau este Cel născut din
Fecioară, Emanuel, Cel care a mâncat lapte şi miere (îs. 7,
15) şi despre Care Prorocul spunea: „Şi om este şi cine îl va
cunoaşte pe El? (avGpcoiToc; koxiv Km xiq yvuoexai Aircov)"
(Ier. 17,9, cf. LXX) 264 .

Căci la fel a fost propovăduit şi de Pavel, când a zis:
„Căci v-am vestit vouă mai întâi de toate, că Hristos a murit
pentru păcatele noastre, după Scripturi, şi că a a fost
îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi" (I Cor. 15, 3-4).

Astfel aici găsim, în mod clar, că Pavel nu cunoştea
alt Hristos, ci numai pe El, pe Cel care a suferit şi a fost
îngropat şi Care a înviat, adică pe Cel care S-a născut şi Care
vorbea ca un om.

Şi după ce spune: „Iar dacă se propovăduieşte că
Hristos a înviat din morţi" (I Cor. 15, 12), continuă, arătând

262 Ibidem.

263 Ibidem.

264 Cf. Idem, p. 96, în limba latină avem: Et homo est, et quis cognoscent Eum?

raţiunea întrupării Sale: „Iar dacă printr-un om a venit
moartea, tot printr-un om a venit şi învierea morţilor" (I Cor.
15,21).

Şi oriunde vorbeşte despre Patimile Domnului nostru
(tov IldOovt; tov Kvpiov rjpcju) , şi despre firea Sa
omenească, şi despre moartea Sa, el pune numele lui
Hristos, ca în acest verset: „Căci pierzi prin mâncarea ta de
carne, pe cel pentru care a murit Hristos" (Rom. 14, 15).

Şi iarăşi: „Dar acum, în Hristos, voi care eraţi cândva
departe, v-aţi făcut apropiaţi prin sângele lui Hristos"(Efes.
2,13).

Şi iarăşi: „Hristos ne-a răscumpărat pe noi din
blestemul Legii, după cum este scris: <Blestemat este tot cel
spânzurat (/cpepapevoc, pendet ; hangeth) pe lemn>" (Gal.
3,13).

Şi iarăşi: „Şi prin cunoştinţa ta va pieri fratele tău cel
slab, pentru care a murit Hristos" (I Cor 8, 1 1).

Şi astfel a arătat că Hristos cel nepătimitor nu coboară
peste Iisus, ci El însuşi este Iisus Hristos, Care a pătimit
pentru noi. El a fost pus în mormânt şi a înviat, El este Cel
care S-a pogorât din cer şi iarăşi S-a înălţat la cer. Fiul lui
Dumnezeu S-a făcut Fiul omului, după cum şi numele Lui o
spune.

Pentru că numele lui Hristos înseamnă Cel care este
uns. Căci El a fost uns şi este însăşi ungerea cu care a fost
uns. Şi Tatăl este Cel care unge iar Fiul este uns de către
Duhul, Care este ungerea.

Căci aşa a spus Cuvântul prin Isaia: „Duhul Domnului
peste Mine, fiindcă El M-a uns pe Mine" (îs. 61, 1). Şi aici
s-a spus şi despre Tatăl că unge, dar şi despre Fiul că este
uns, cât şi despre ungere, Care este Duhul.

4. Şi, de asemenea, Domnul însuşi vorbeşte dezvăluit
despre faptul că El este Cel care a suferit.

Căci atunci când El îşi întreabă Ucenicii: „Cine spun
oamneii că sunt Eu, Fiul omului?" (Mt. 16, 13) şi Petru îi
răspunde: „Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Viu"( Mt.
16, 16), El îi spune aceste cuvinte: „Nu trup şi sânge ţi-au
dezvăluit / revelat ţie acestea, ci Tatăl, Care este în ceruri"
(Mt. 16, 17).

Şi prin aceasta El a făcut clar faptul, că este Fiul
omului şi Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Viu.

265 Idem, p. 97.

266 Ibidem.

100

Căci e scris mai departe: „Şi din acea vreme El a
început să le arate Ucenicilor Săi, cum că El trebuie să
meargă la Ierusalim, şi să sufere / să pătimească multe de la
preoţi, şi că va fi respins şi răstignit, şi că va învia a treia zi"
(Mt. 16,21).

El a fost cunoscut de Petru ca fiind Hristos, şi Acesta
1-a binecuvântat, fiindcă Tatăl i-a revelat pe Fiul ca
Dumnezeul Cel Viu, dar a continuat spunând că El trebuie să
pătimească şi să fie răstignit.

Dar apoi tot El 1-a dojenit / 1-a mustrat pe Petru, care
îşi închipuia pe Hristos, după mintea omenească şi se temea
ca El să nu sufere.

Şi le-a spus Apostolilor Săi: „Dacă cineva vrea să vină
după Mine, atunci să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi
să-Mi urmeze Mie. Pentru că oricine vrea să-şi scape viaţa
sa, o va pierde, şi oricine vrea să şi-o piardă, din dragoste
pentru Mine, şi-o va mântui" (Mt. 16, 24-25).

Şi în acestea Hristos vorbeşte dezvăluit, că El este
însuşi Mântuitorul, celor care se vor mântui din moarte prin
mărturisirtea Lui, chiar dacă îşi pierd viaţa 267 .

5. Iar dacă El nu ar fi dorit să pătimească, ci a zburat
departe de Iisus, de ce mai vorbesc Uenicii Săi de luarea
crucii şi de urmarea Lui, dacă crucea despre care vorbesc
aceştia nu a fost luată de către El şi Acesta S-a lepădat de
pătimirea mântuitoarei

Şi El nu a vorbit [despre luarea crucii], ca să se refere
la cunoaşterea Crucii de sus, a lui Stavros, despre care ei se
aventurează să vorbesască, ci pentru a se referi la cele pe
care avea să le pătimească El însuşi, şi pentru ca Ucenicii
Săi să le suporte [mai bine, dacă le cunoşteau de mai
înainte].

Şi acestea a vrut să spună când a zis: „Pentru că
oricine vrea să-şi scape viaţa sa, o va pierde, şi oricine vrea
să şi-o piardă, din dragoste pentru Mine, şi-o va mântui"
(Mt. 16, 25). Căci Ucenicii Săi trebuia să pătimească din
dragoste pentru El.

Şi acestea le-a arătat şi atunci, când a spus evreilor:
„Iată Eu trimit la voi Proroci şi înţelepţi şi Cărturari; şi
dintre aceştia veţi ucide şi veţi răstigni"(Mt. 23, 34).

Şi Ucenicilor Săi le-a spus: „Şi veţi fi duşi înaintea
conducătorilor şi a împăraţilor pentru dragostea Mea şi vă

267 Vor câştiga împărăţia lui Dumnezeu prin martiriul sângelui sau al nevoinţei
zilnice.

101

vor chinui şi omorî şi vă vor prigoni din cetate în cetate"
(Mt. 10, 18; Le. 21, 12).

Şi de aici înţelegem, cine au fost persecutaţi /
prigoniţi, dar şi că El cunoaşte pe cei care au fost prigoniţi şi
au murit din cauza Lui.

Şi El nu vorbeşte de vreo altă cruce, ci numai despre
suferinţa pe care El a îndurat-o primul, şi [de care s-au
împărtăşit] mai apoi şi Ucenicii Săi.

Şi, în acest scop, El ne-a îndemnat: „Nu vă temeţi de
cei care ucid trupul, pentru că nu pot să ucidă şi sufletul. Ci,
mai degrabă, temeţi-vă de Cel care poate să trimită şi trupul
şi sufletul în Iad" (Mt. 10, 28) 268 .

Astfel El face referire la cei care mărturisesc credinţa
în El. Pentru că El a promis / a făgăduit să mărturisească
înaintea Tatălui Său pe cei care mărturisesc numele Său
înaintea oamenilor, dar a mărturisit că va respinge pe cei
care L-au respins pe El şi Se va ruşina de cei care s-au
ruşinat să-L mărturisească (Mt. 10, 32-33).

Şi, cu toate acestea, mulţi oameni s-au arătat fricoşi, şi
au dispreţuit pe Martiri / pe Mucenici şi au ponegrit
{vituperate) pe cei care erau ucişi, pentru că îl mărturiseau
pe Domnul şi care au suferit toate predicându-L pe El şi care
s-au străduit să meargă pe urmele Patimilor Domnului,
devenind Mucenicii Aceluia, Care a pătimit mai întâi.

Iar noi, dacă vom face aceasta 269 , ne vom număra cu
Mucenicii. Şi atunci când erau chinuţi şi îşi vărsau sângele,
atunci dobândeau slava, aceea ăzaficu Hristos, pentru că s-
au îmbrăcat în martiriul / mucenicia lor.

Şi din cele pe care le-a spus pe cruce: „Tată, iartă-le
lor, pentru că nu ştiu ce fac!" (Le. 23, 34), vedem îndelunga
suferinţă, răbdare, milă şi bunătate pe care o arată Hristos,
Care pătimeşte [multe de la oameni], dar Care, în acelaşi
timp, îi disculpă pe cei care II chinuiau / II maltratau.

Şi pentru că Cuvântul lui Dumnezeu ne-a spus: „Iubiţi
pe vrăjmaşii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă urăsc pe
voi" (Mt. 5, 44; Le. 6, 27), El însuşi a făcut aceasta fiind pe
cuce.

268 în ediţia BOR 1988, nu apare persoana lui Hristos, ci e luat în discuţie omul, care
poate să-şi piardă şi trupul şi sufletul în gheenă. Astfel, în ediţia românească
primează teama de cel care ne contaminează cu păcate şi erezii, şi nu Hristos, Care
pedepseşte pe păcătoşii nepocăiţi cu veşnica osândă a Iadului. Şi pe mine m-a
suprins schimbarea de direcţie, de perspectivă a textului irenian, pe care am tradus-o
ad litteram.

269 Dacă vom mărturisi pe Hristos cu preţul vieţii.

102

El a iubit neamul omenesc atât de mult, încât S-a
rugat şi pentru cei care i-au luat viaţa.

însă altcineva poate merge pe supoziţia că există doi
Hristoşi şi să însăileze o întreagă poveste despre ei, cum că
Hristos e mai degrabă unul şi e mai răbdător şi mai bun,
dacă e unul, dar că o parte din El a primit lovituri şi răni, dar
că un altul a fost pricina celor venite peste El şi a beneficiat
de ele, deşi mintea tuturor a perceput greşit părimirea Lui,
pentru că acela a zburat, neprimind nici scuipări şi nici
insulte.

6. Şi astfel ne întâlnim cu cei care spun că El a suferit
/ a pătimit numai în aparenţă.

Iar dacă El nu a suferit cu adevărat, nici nu a mulţumit
Tatălui, pentru că nu a suferit nimic [din ce s-a scris]. Iar
dacă noi suferim acum, El pare numai că ne conduce pe noi,
învăţându-ne să suferim lovirile şi să întoarcem şi celălalt
obraz, însă nu a suferit înaintea noastră, asemenea lucruri.

Iar dacă El i-a păcălit / i-a înşelat pe cei care L-au
văzut, deşi nu era El, El ne va păcăli / ne va înşela şi pe noi,
învăţându-ne şi pe noi să răbdăm, chiar dacă El nu a răbdat
nimic.

Şi, în acest caz, noi am fi mai presus de Stăpânul,
fiindcă noi suferim şi răbdăm, ceea ce Stăpânul nostru nu a
purtat şi nici nu a răbdat.

Insă Domnul nostru este singurul şi adevăratul Stăpân,
adică Fiul lui Dumnezeu este cu adevărat bun şi răbdător,
Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, Care S-a făcut Fiul omului.
Căci El a pătimit şi a fost lovit. Şi ca om a apărat pe Părinţi,

970

şi prin ascultarea Lui a nimicit cu totul neascultarea .

Căci El avindecat pe oameni şi i-a făcut liberi de
slăbiciune şi a dăruit lucrului mâinilor Sale mântuirea,
distrugând păcatul. Şi prin aceasta este Cel mai sfânt şi
milostiv Domn şi iubeşte neamul omenesc (piissimus et

971

misericors Dominus, et amans humanum genus) .

7. Şi din această cauză am spus, că El S-a făcut om, ca
să îl alipească (cleave to) şi să-1 unească pe om cu
Dumnezeu. Fiindcă omul devenise duşman {âvTiircdov) 111 al
omului şi duşmănia sa nu avea sorţ de izbândă.

270 Umanităţii întregi.

271 Lat. 2,p. 100.

272 Ibidem.

103

Şi iarăşi, Dumnezeu nu putea să ne dea mântuirea (zr\v
ocotripLav) 273 , pentru că noi nu puteam să o păstrăm. Şi, fără
ca omul să se unească cu Dumnezeu, el nu putea să fie
părtaş la nestricăciune {pevaaxdu tîjc d^Oapoiag) .

Şi pentru aceasta era nevoie de un Mijlocitor între
Dumnezeu şi om {tbv Meoivnu 0eov re /cal duOpcowcou;
Mediatorem Dei et hominum) , pentru ca prin El să avem
prietenia şi unirea [cu Dumnezeu], şi Acesta să introducă pe
om la Dumnezeu, prin aceea că El S-a revelat oamenilor ca
Dumnezeu 276 .

Căci cum altfel ne-am fi împărtăşit de înfierea fiilor,
fără să primim din El, prin Fiul, unirea cu El, şi cum s-ar fi
putut face aceasta, dacă Cuvântul Său, nu ar fi primit trupul,
ca să intre în comuniune cu noi?

Şi, de aceea, a trecut prin toate vârstele vieţii omului
(per omnem venit aetatem) 211 , pentru ca să ne reîntoarcă pe
toţi la comuniunea cu Dumnezeu.

De aceea, cei care spun că El a existat doar în
aparenţă, şi că niciodată nu S-a născut în trup şi nu a fost
niciodată un om real, rămân cu toţii sub blestemul cel vechi,
fiindcă sunt stăpâniţi de păcat. Şi prin ei se vede că moartea
nu a fost biruită, cea care „a stăpânit de la Adam până la
Moise, şi peste cei care nu au păcătuit după asemănarea
păcatului lui Adam" (Rom. 5, 14).

Dar venind Legea, care a fost dată prin Moise, şi
arătând păcatul şi pe păcătoşi, cu adevărat s-a terminat
împărăţia morţii, pentru că s-a arătat că moartea nu
stăpâneşte, ci e o roabă.

273 Ibidem.

274 Ibidem.

275 Ibidem.

276 Mijlocitorul Hristos intră ca om la Tatăl şi, prin umanitatea Sa, varsă şi oamenilor
bucuria, iertarea şi dragostea părintească a Tatălui faţă de Fiul. Omul nu putea să
păstreze nestricăciunea, pentru că nu putea să fie cu totul fără de păcat.

Fiul lui Dumnezeu Se face om pentru ca, prin umanitatea Sa îndumnezeită, să
păstreze mântuirea şi prin El să o dea tuturor acelora care cred în El şi Se botează
întru moartea şi învierea Lui.

Sfântul Irineu dezvoltă aici o învăţătură a răscumpărării extrem de tranşantă şi de
sigură. Numai Dumnezeu-omul putea să îl mântuiască pe om şi să strice duşmănia
păcatului dintre Dumnezeu şi om. Omul se împărtăşeşete de nestricăciune numai prin
Dumnezeu şi întruparea Fiului nu a făcut decât să ne introducă, prin umanitatea Sa,
la Tatăl şi să ne păstreze veşnic în faţa Tatălui, întru Sine, pe fiecare în parte.
~ 77 Lat. 2, p. 101. A se vedea: Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu al Lyonului, Aflarea şi
respingerea falsei cunoaşteri sau Contra ereziilor, voi. 1, trad. din lb. engl., introd. şi
note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş, ed. online Teologie pentru azi, Bucureşti,
2007, p. 267.

104

Şi, mai ales, s-a arătat prin acela că e o fărădelege. Şi
sta o mare greutate deasupra omului, adică însuşi păcatul,
arătând că prin el a pătruns moartea.

Pentru că Legea a fost duhovnicească (spiritalis) 218 şi
a dezvăluit cu totul păcatul, însă nu 1-a desfiinţat. Căci
păcatul nu stăpânea numai peste suflet, ci peste om în
întregime.

Ci Lui I se cuvenea să desfiinţeze păcatul şi să îl
răscumpere pe om de sub puterea morţii, căci El însuşi a
făcut toate lucrurile, adică şi pe om.

Şi omul fiind tras, prin păcat, în robie (servitium 279 ;
bondage), a fost stăpânit de moarte, încât păcatul a omorât
pe om şi omul stătea / înainta în moarte.

De aceea, pentru că prin neascultarea unui om, care
avea chipul, dintru început, dintr-un pământ neprelucrat (e/c
yfjţ dveypaoTov; de terra rudi) , mulţi au păcătuit şi au
pierdut viaţa, era necesar, ca tot prin ascultarea unui om,
Care s-a născut din Fecioară, mulţi să se îndrepte şi să
primească mântuirea (Rom 5, 12, 18).

Şi astfel S-a făcut om Cuvântul lui Dumnezeu, despre
care Moise a zis: este „Dumnezeu şi adevărate sunt lucrările
Sale".

Dar dacă nu a avut trup, ci doar părea că are trup,
atunci lucrarea Sa nu e una adevărată. însă ceea ce părea că
e, El chiar era.

Căci Dumnezeu a recapitulat întru Sine pe omul cel
vechi (Deus, hominis antiquam plasmationem in Se
recapitulam) 281 , fiindcă El putea să omoare păcatul, să
jefuiască moartea de puterea ei şi să învie pe om. Şi tocmai
de aceea lucrările Sale sunt adevărate.

278 Lat. 2, p. 101.

279 Ibidem.

280 Ibidem.

281 Idem, p. 102.

105

Capitolul al 19-lea

Iisus Hristos nu a fost un simplu om, pe Care L-a
născut Iosif în felul oamenilor, ci a fost Dumnezeu, născut
de Tatăl Cel Prea înalt şi Care S-a făcut şi om, născăndu-Se
din Fecioară

1. Şi iarăşi, şi cei care spun că El a fost doar un
simplu om, pe care L-a născut Iosif, rămân şi ei sub robia
vechii neascultări şi sunt morţi, pentru că nu s-au unit cu
Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, nici nu au primit libertatea
prin Fiul, după cum El însuşi a spus: „Iar dacă Fiul vă va
face liberi, liberi veţi fi într-adevăr" (In 8, 36 ).

Căci necunoscând că Cel din Fecioară este Emanuel,
ei sunt lipsiţi de darul Său, care este viaţa veşnică. Şi nu vor
primi nestricăciunea Cuvântului, ci vor rămâne într-un trup
muritor şi robiţi morţii, fără să primească medicamentul

989

vieţii (antidotum vitae ; antidote oflife).

Căci despre acela a spus Cuvântul, vorbind despre
darul harului Său, când a zis: „Eu zic: Voi sunteţi cu toţii fiii
Celui Prea înalt, şi dumenezei, însă voi muriţi ca nişte
oameni" (Ps. 81,6-7/ In. 10, 34 ).

Şi El a vorbit în aceste cuvinte, fără îndoială, despre
aceea, că ei nu au primit darul înfierii, ci au dispreţuit
întruparea fără prihană a Cuvântului lui Dumnezeu, lipsind
firea umană de înaintarea în Dumnezeu şi arătându-se
nerecunoscători faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, Care a
devenit trup pentru ei.

Căci tocmai pentru aceasta Cuvântul lui Dumnezeu S-
a făcut om şi Cel care era Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul

TOI

omului, pentru ca să ia pe om întru Cuvântul şi să
primească înfierea şi acesta să se facă fiul lui Dumnezeu 284 .

282 Ibidem.

283 Să ia firea omului în ipostasul Cuvântului. O astfel de afirmaţie, dogmatizată la
Sinodul V Ecumenic, iată, era folosită de Sfântul Irineu în secolul al II-lea.

284 Aici apare şi mai clar celebra sintagmă: „Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul
omului, pentru ca să-1 facă pe om fiu al lui Dumnezeu", ca va fi receptată şi
prelucrată de către Sfinţii Părinţi posteriori lui.

106

Pentru că nu se putea ca noi să dobândim
nestricăciunea şi nemurirea, dacă nu eram uniţi iunited) cu

285

nestricăciunea şi nemurirea .

Şi cum ne-am fi unit cu nestricăciunea şi nemurirea,
dacă, mai întâi, nemurirea şi nestricăciunea n-ar fi fost ale
noastre, în aşa fel încât stricăciunea să fie înghiţită

no/:

(absorberetur ; swallowed up) de nestricăciune iar moartea
de nemurire, ca să putem primi înfierea fiilor?

2. Şi pentru ce s-ar mai fi zis: „Iar neamul Lui cine II
va spune ?" (îs. 53, 8), căci „El este om şi cine îl va
recunoaşte (agnoscet) 287 pe El?" (Ier. 17, 9, cf. LXX).

Şi Tatăl din cer este Acela care II revelează / II
descoperă pe El cuiva, ca să-L cunoască, adică să înţeleagă
că El este „născut nu din voinţa trupului sau din cea a
omului" (In. 1, 13), ci este Fiul omului, adică este Hristos,
Fiul Dumnezeului Celui Viu.

Căci după cum am arătat din Scripturi, nu există
niciunul din fiii lui Adam care, în mod absolut, să fie numit
Dumnezeu sau Domn.

Ci numai El este cu dreptate Acesta, mai presus de toţi
oamenii câţi există, fiind Dumnezeu şi Domn şi împărat
veşnic şi Cuvântul întrupat, pe Care L-au vestiţi Prorocii,
Apostolii şi Duhul însuşi şi prin toate vei găsi câte o parte de
adevăr 288 .

Astfel, Scripturile nu ar fi spus toate acestea despre
El, dacă, asemenea altora, El nu ar fi fost decât un simplu
om.

Ci El era, mai presus de toţi, întâiul Născut din Tatăl
Cel Prea înalt şi S-a făcut Primul Născut al Fecioarei, după
cum Dumnezeieştile Scripturi mărturisesc despre El.

.289

De asemenea ele spun, că El a fost un om fără

ise
pătimit.

frumuseţe (indecorus 290 ; comeliness) (îs. 53, 2) 291 şi Care a

285 Numai unirea, împărtăşirea cu Hristos ne aduce nemurirea şi nestricăciunea. Atât
sufletul cât şi trupul se umplu de El, şi ambele posedă nemurirea şi nestricăciunea.

286 Lat. 2,p. 103.

287 Ibidem.

288 Despre persoana lui Hristos.

289 Sfintele Scripturi.

290 Lat. 2, p. 104.

291 A cărui faţă a fost desfigurată de bătaia pe care a primit-o de la torţionarii Săi.
Frumuseţea supraumană, dumnezeiască a feţei şi a trupului Său a fost transformată
într-o baltă de sânge şi de răni, încât: „nu [mai avea] nici chip, nici frumuseţe, ca să
ne uităm la El, şi nicio înfăţişare [plăcută], ca să ne fie drag" (îs. 53, 2), cf. BOR
1988.

107

Ne spun că a şezut pe mânzul asinei (In 12, 15 / Zah.
9 9), că I S-a dat să bea oţet şi fiere (vinegar and gali) (Mt.
27, 48; Mc. 15, 36; Le. 22, 36; In 19, 29), că a fost dispreţuit
de popor şi dat la moarte de ocară, dar şi că El este Domnul
cel Sfânt, Cel minunat (îs. 9, 5), Apărătorul (îs. 16, 15; 50,
8), Preafrumosul la arătare şi Puterea lui Dumnezeu, Cel ce
va veni pe nori ca să Judece pe toţi oamenii (Dan. 7, 13-14,
26; Mt. 24, 30; Mc. 14, 62). Şi toate aceste lucruri fuseseră
prorocite despre El în Scripturi.

3. Pentru că S-a făcut om fără să fie tras în ispită,
fiind Cuvântul, Care umple de slavă. Şi Cuvântul s-a dat pe
mâna lor, căci El putea fi ispitit, necinstit, răstignit şi să
sufere moartea.

Dar firea Sa umană fiind luată (swallowed up) de cea
divină, a biruit (conquered) prin aceasta şi a îndurat fără să
cadă şi a făcut fapte de bunătate şi a înviat şi a fost ridicată
la cer 292 .

Căci El, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru, fiind
Cuvântul Tatălui şi Fiul omului, S-a întrupat şi a devenit om
din Măria (ex Măria) (Care era o fiică a omenirii şi era o
persoană umană), ca să devină Fiul omului.

Şi, prin Aceasta, Domnul însuşi ne-a dat un semn
(signum) 294 , atât pentru noi, cei de jos, cât şi pentru Puterile
cereşti, fără să-1 întrebe pe om.

Fiindcă omul nu s-ar fi aşteptat niciodată ca o
Fecioară să nască sau că e posibil să rămâi Fecioară dar
totuşi să naşti un Fiu, şi că Cel ce Se va naşte Se va chema:
Dumnezeu cu noi.

în filmul lui Mei Gibson, această înfăţişare desfigurată a Domnului a fost prezentată
în toată înfiorarea ei. Domnul nu a fost doar bătut, ci desfigurat în bătaie, de o ură,
de o răutate demonică.

Există nişte omilii ale Sfântului Nicodim Aghioritul, care vorbesc despre durerea
imensă a Domnului, care te înfioară prin modul cum a fost iluminat să scrie Sfântul
autor.

Apoi există vedenia descrisă de Sfântul Dimitrie al Rostovului, care a primit numărul
fiecărei răni şi dureri suportate de către Domnul pentru noi.

Sfânta Icoană ortodoxă a Răstignirii Domnului nu exprimă însă atât drama şi durerea
Domnului, ci puterea Sa biruitoare împotriva morţii. Vedem aici pe Dumnezeu, Care
dă trupului putere să sufere şi mai puţin suferinţa Domnului în reprezentare realistă.
Sfânta icoană redă realitatea răstignirii Sale din prisma veşnicie şi nu a temporalităţii,
care nu accede la simţirea directă, că pe cruce a fost Fiul lui Dumnezeu.
92 O extraordinară şi punctuală precizare hristologică: firea umană a lui Hristos a
fost întărită de către firea Sa divină. Umanitatea Sa a fost condusă de către
divinitatea Sa şi i s-a supus.

293 Lat. 2, p. 104.

294 Idem, p. 105.

108

Şi nici că Se va coborî în cele mai de jos ale
pământului (Efes. 4, 9), şi nici că El va căuta oaia cea
pierdută (Le. 15, 4), care nu era alta decât lucrarea aparte a
mâinilor Sale.

Omul nu putea concepe că El Se va ridica la cer şi că
va dărui Tatălui Său firea noastră umană pe care a primit-o,
prin aceea că s-a făcut începătura învierii oamenilor (I Cor.
15,20).

Fiindcă El a înviat din morţi, dar a rămas mai departe
cu trup, adică cu trupul pe care îl are orice om. Şi, când se va
împlini vremea judecării celor neascultători, atunci vom
învia, fiind uniţi şi întăriţi prin unirea şi legătura creşterii în
Dumnezeu şi fiecare mădular îşi va primi partea sa în
trup 295 (Efes. 4, 16).

Căci de aceea sunt multe locaşuri ale Tatălui (In. 14,
2), pentru că multe sunt şi mădularele trupului.

295 în trupul lui Hristos.

109

Capitolul al 20-lea

Dumnezeu însuşi Se arată omului căzut şi Ii arată
răbdarea, bunătatea, mila şi puterea Sa mântuitoare. Şi de
aceea omul este cu atât mai nerecunoscător şi fără minte,
dacă nu se umple de darurile Sale şi nu vrea să cunoască
harul dumnezeiesc

1. Şi Domnul a răbdat îndelung căderea omului, căci
ştia mai dinainte ce biruinţă va câştiga prin Cuvântul. Căci
numai când puterea a devenit cu totul slăbiciune, s-a arătat
bunătatea şi puterea de sus a lui Dumnezeu 296 .

Pentru că aşa a suferit pentru Iona, care fusese înghiţit
de balenă {a ceto) . Nu fiindcă ar fi fost înghiţit şi ar fi
murit ca toţi [oamenii], ci pentru că vroia să-1 scoată de
acolo şi să-1 facă şi mai supus lui Dumnezeu. Şi astfel să-L
slăvească şi mai mult pe El, pentru că a fost salvat, el, cel
fără nicio nădejde.

Şi să aducă şi pe niniviteni la pocăinţă, în aşa fel încât
ei să vină la Domnul, care i-a scăpat pe ei de moarte.

Şi ei s-au umplut de frică când le-a prevestit Iona, căci
Scriptura spune despre ei: „şi fiecare s-a întors de pe calea
lui cea rea şi de la nedreptatea pe care o săvârşea mâinile lui,
zicând: <Căci cine cunoaşte, dacă Dumnezeu Se va întoarce
şi va ţine în loc mânia Lui faţă de noi şi nu ne va pierde? >"
(Iona 3, 8-9).

Căci, încă de la început, de când Dumnezeu permite
ca el să fie înghiţit de către balenă, ca unul care păcătuise,
nu îl lasă să se piardă în burta ei, ci pregăteşte modul de a-1
salva.

Şi semnul lui Iona (signum Jonae) 299 este cel care se
va împlini prin Cuvântul, pentru cei care, ca şi Iona, spun
despre Domnul: „Sunt slujitorul Domnului şi îi slujesc
Domnului Dumnezeu din cer, Cel care a făcut marea şi
uscatul" (Iona 1, 9).

296 Venirea Domnului a avut loc atunci când omul nu mai avea nicio putere ca să se
împotrivească patimilor lui şi răului. Când tăria omului se scursese din el, a venit
puterea lui Dumnezeu, care 1-a întărit.

)7 Noi suntem învăţaţi aici cu ideea de chit, de peşte mare. Am redat varianta
americană. Whale poate însemna şi caşalot şi balenă.

298 Lat. 2,p. 105.

299 Idem, p. 106.

110

Căci acesta 300 primind mântuirea lui Dumnezeu, cea
mai presus de nădejde, a ieşit din aceea 301 ca înviind din
morţi şi a dat slavă lui Dumnezeu, căci a spus aceste cuvinte
în prorocia sa: „Şi am strigat în nenorocirea mea către
Domnul, Dumnezeul meu şi El m-a auzit pe mine din
pântecele Iadului (de ventre Infernîf^ 1 " (Iona 2, 3).

Şi a slăvit mereu pe Dumnezeu şi a mulţumit Lui fără
încetare, pentru mântuirea care i-a venit de la El, „ca niciun
trup să nu se laude în faţa Domnului" (I Cor. 1, 29).

Şi acesta nu s-a mai împotrivit cu ceva în faţa
Domnului şi nici nu a presupus că nestricăciunea aparţine lui
şi e de la fire, ca să se împotrivească astfel adevărului şi să
se laude cu gânduri deşarte, adică cum că el ar fi, în mod
firesc, asemenea lui Dumnezeu.

Căci Satana a dat omului să fie nemulţumitor faţă de
Creatorul său, întunecând (obfuscabat 303 ; obscur ed) iubirea
pe care Dumnezeu o are pentru om şi orbind mintea sa ca să
nu mai perceapă bunătatea lui Dumnezeu şi fâcându-1 să se
compare cu El şi să se creadă pe sine egal cu Dumnezeu 304 .

2. Şi, de aceea, Domnul a suferit / a răbdat îndelung,
pentru ca omul, trecând prin toate şi dobândind cunoaşterea
virtuţilor, ajungând să învie din morţi şi învăţând din
experienţă, care este izvorul izbăvirii lui, să fie întotdeauna

300 Sfântul Iona.

301 Din balenă.

302 Lat. 2, p. 106.

303 Ibidem.

30 Păcătuirea continuă nu ne distruge numai fiinţa interioară şi realaţiile noastre cu

oamenii ci, în primul rând, ea deformează percepţia noastră, simţirea lui Dumnezeu

de către noi. Când nu mai vedem bine pe Dumnezeu, atunci ne enervează şi oamenii

sau îi folosim numai în scopuri meschine şi dezumanizante.

Când nu mai simţim dragostea, iertarea, bunătatea şi puterea cea mare a lui

Dumnezeu în lume şi în viaţa noastră, atunci nici pe alţii nu-i mai simţim ca

importanţi pentru noi sau nu mai dăm importanţă durerilor, necazurilor, aspiraţiilor

lor. Simţim că nu ne mai leagă nimic de Dumnezeu şi că El nu ne mai provoacă nicio

reacţie interioară. Ne opacizăm, devenim rigizi.

îmi aduc aminte de o prietenă a noastră, care îmi mărturisea că nu simte nimic când

se împărtăşeşte cu Hristos. Şi m-am mirat la culme de ceea ce mi-a spus, pentru că

nu-mi puteam imagina aşa ceva. I-am spus că nu e posibil asta, ci ea nu se

concentrează înăuntrul ei şi nu se umileşte în ea însăşi, ca să simtă dumnezeirea

Domnului. Nu ştiu ce a făcut, cum s-a îndreptat după ce s-a spovedit.

Dar când s-a împărtăşit în prezenţa mea (pentru că mă dusesem special ca să o susţin

ca să se împărtăşească), era atât de bucuroasă, că îi venea să sară în sus de bucurie,

să danseze.

Şi atunci mi-am dat seama, că ea nu că nu simţea nimic sau că nu putea să simtă, să-

L perceapă pe Hristos Dumnezeu, ci considera că nu trebuie să depună niciun efort

interior, ca să-L primească pe Domnul. Şi când a ieşit puţin din egoismul ei, din

răceala ei şi a recunoscut că Domnul e Mântuitorul ei, că El o iartă, prezenţa Lui a

fost simţită cu putere, cum, de fapt, trebuie s-o simţim cu toţii, de fiecare dată.

111

viu prin mulţumirea (gratitude) adusă Domnului 305 şi să
dobândească de la El darul nepătimirii, fiindcă L-a iubit pe
El mai presus de toate.

Căci „celui care i se iartă mult, mult iubeşte" (Le. 7,
47). Şi astfel, acesta se poate cunoaşte cât de trupesc şi de
slab este. Pe când, cel care înţelege cele ale lui Dumnezeu,
că El este nemuritor şi puternic ca să dea nemurirea celui
muritor, şi veşnicia celui trecător şi poate să înţeleagă şi alte
atribute / însuşiri ale lui Dumnezeu din cele arătate sieşi,
atunci acesta poate gândi pe Dumnezeu după dumnezeiasca
Sa bunătate 306 .

Fiindcă slava omului este Dumnezeu dar lucările Sale
sunt slava lui Dumnezeu. Şi cel ce primeşte toate ale Lui,
este un om puternic şi înţelept. Căci după cum medicul
ajunge vestit datorită pacienţilor săi, tot aşa şi Dumnezeu Se
revelează prin oameni. De aceea spune Pavel: „Pentru că
Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în necredinţă, ca El să
poată da mila tuturor" (Rom. 11, 32).

Şi nu a spus asta despre eonii spirituali, ci despre
oamenii care cred în Dumnezeu şi care, odată fiind departe
de nemurire, dobândesc acum mila, primind prin Fiul lui
Dumnezeu această înfiere (adoptionem) 301 , care este deplină
întru El.

305 Ceea ce ne face vii cu adevărat e continua mulţumire adusă lui Dumnezeu.
Recunoştinţa, ca şi în cazul leprosului, nu e numai vindecare, ci şi recunoaşterea
Celui care îţi aduce vindecare. Rugăciunea nu e numai cerere ci, în primul rând, e
recunoaşterea faptului că, numai El poate să împlinească cererile noastre, pentru că
El poate face totul.

Recunoştinţa e făcătoare de viaţă, pentru că ea exprimă starea de bucurie reală, starea
în care simţi că trăieşti, pentru că Dumnezeu e cu tine şi te face viu. Şi nu poţi simula
bucuria reală, totală. Ea este o erupţie a inimii, o tresăltare a întregii fiinţe în faţa lui
Dumnezeu, o deşertare integrală a noastră în faţa Sa.

306 Sfântul Irineu reia problema experierii însuşirilor lui Dumnezeu prin credinţa şi
experienţa noastră duhovnicească. în măsura în care Dumnezeu ne arată grija, mila,
îndurarea, iubirea, fericirea, nădejdea şi bucuria Sa sau alte daruri ale Sale, pe atât îl
înţelegem mai bine, mai dumnezeieşte.

Apropierea de El nu e o apropiere rece, ştiinţifică, pedantă, ci una plină de dragoste,
de încredere, de acceptare a voii Sale. Nu putem avea intimitate cu Dumnezeu, dacă
nu împărţim fiecare clipă cu El şi nu o vedem din perspectiva comuniunii cu El.
Iubirea Lui nu o simţim pentru că citim despre El şi ştim multe lucruri despre Sine, ci
pentru că // iubim pe El şi // recunoaştem pe El ca singurul Domn şi Stăpân al vieţii
şi veşniciei noastre.

Acolo unde începe cunoaşterea lui Dumnezeu se termină proasta şi înalta cunoaştere
deşartă despre noi înşine. Până nu renunţăm la voia noastră, la mintea noastră
păcătoasă, la apucăturile noastre pătimaşe, Dumnezeu nu ne poate transmite ceva
autentic, măreţ despre Sine, pentru că nu sutem capabili să îl păstrăm şi să îl
înţelegem.

307 Lat. 2, p. 107.

112

Căci cel care, fără mândrie şi înfumurare, dă slava
adevărată Creatorului lucrurilor, adică Dumnezeului celui
Atotputernic şi Care dă darul existenţei tuturor, unul ca
acesta, continunând să-L iubească şi să I Se supună Lui, şi
să-I mulţumească [neîncetat], va primi de la El prea marea
slavă a înaintării [întru Sine], năzuind la vremea când va
deveni asemenea Lui, a Celui care a murit pentru el, pentru
ca, asemenea Lui, a Celui ce „S-a făcut întru asemănarea
trupului păcatului" (Rom. 8, 3) ca să strice păcatul, la fel să
facă şi el, depărtându-se de cele ale trupului, ca să-1 cheme
pe el întru asemănarea Sa, arătându-1 un următor al lui
Dumnezeu şi dezvăluindu-i lui lucrarea Tatălui Său, în
sensul că poate să-L vadă pe Dumnezeu şi să-i dea puterea
de a primi pe Tatăl .

Fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om şi
a devenit Fiul omului, L-a învăţat pe om ca să II primească
pe Dumnezeu şi să-L lase pe Dumnezeu să locuiască în om,
după buna plăcere a Tatălui.

3. Şi, de aceea, Domnul însuşi, Care este Emanuel din
Fecioara (îs. 7, 14), este semnul mântuirii noastre, fiindcă
Domnul ne-a mântuit pe noi, căci noi nu puteam să ne
mântuim de unii singuri (per semetipsos non habebant
salvări) 309 .

Şi, când Pavel spune despre neputinţele 310 umane,
zice: „Căci ştiu că nu locuieşte în mine, în trupul meu, lucrul
celbun"(Rom. 7, 18).

Şi aici arată că „lucrul cel bun" al mântuirii noastre nu
este de la noi, ci de la Dumnezeu.

308 Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, vederea lui Dumnezeu şi înaintarea în slava
lui Dumnezeu sunt tot atâtea subiecte capitale ale Teologiei, pe care Sfântul Irineu le
trece în revistă, într-o singură frază fluviu.

Mă surprinde de multe ori avântul frazelor sale, elaborările neaşteptate, schimbările

de ritm şi, mai ales, trecerea de la o carte la alta a Scripturii şi versetele pe care le

aduce.

Sfinţii Părinţi sunt surprinzători prin cunoaşterea atât de adâncă a Scripturii. Citează

nu numai versete mari, exacte, dar citează şi texte mici sau sintetizate, care ţi se par

obscure, pentru că nu suntem învăţaţi cu acest mod holistic, total de citaţie.

Sunt uimit de multe ori de măreţia şi adâncimea cugetării lor, care vine pe

neaşteptate, într-un context unde te aşteptai să găseşti dovezi standard, despre

subiectul propus.

Sfântul Irineu are timp să facă adânciri speciale ale unor versete, nu numai să le

citeze pur şi simplu. Această carte nu răspunde numai unor eretici, ci fixează

mărturia deplin ortodoxă a teologiei Sfântului Irineu. Ea nu e numai apologetică, ci

are părţi cu precădere dogmatice, care reprezintă învăţătura Bisericii până astăzi.

309 Lat. 2,p. 107.

310 în sensul de patimi, nu de boli trupeşti.

113

Şi iarăşi: „Om păcătos ce sunt, cine mă va scăpa de
trupul acestei morţi?" (Rom. 7, 24).

Şi astfel vorbeşte despre Răscumpărătorul, zicând:
„harul Domnului nostru Iisus Hristos" (Rom. 16, 20, 24; II
Cor. 8, 9 etc).

Căci şi Isaia spunea asemenea, când zicea: „Intăriţi-vă
voi mâini slabe şi genunchi fără putere. Fiţi curajoşi şi nu
slabi la minte. Liniştiţi-vă şi nu vă temeţi. Căci iată,
Dumnezeu a făcut judecată şi va da răsplătire. El însuşi va
veni şi ne va mântui pe noi" (îs. 35, 3-4). Şi vedem de aici,
că nu prin noi, ci de la Dumnezeu a venit ajutorul, prin care
trebuie să ne mântuim.

4. Şi iarăşi, Acesta nu va fi numai om, Cel ce ne va
mântui pe noi, dar nici umil fără de trup, ca îngerii, care nu

OII """

au trupuri {sine carne enim Angeli sunt) .

Fiindcă Prorocul vesteşte, zicând: „Niciun bătrân şi
niciun înger, ci însuşi Domnul îi va mântui, pentru că îi
iubeşte pe ei şi le va da lor să fie liberi" (îs. 63, 9). Iar de
faptul că El Se va face om văzut, adică când Cuvântul va da
mântuirea, Isaia iarăşi zice cu putere: „Iată, cetatea Sionului:
ochii tăi vor vedea mântuirea noastră" (îs. 33, 20).

Şi despre faptul că nu va fi numai un om, Cel ce va
muri pentru noi, tot Isaia [Ieremia] spune: „Şi Sfântul
Domnului şi-a adus aminte de moartea Israelului Său, care a
adormit într-un pământ cu morminte. Şi El S-a coborât să
vestească lor mântuirea şi i-a mântuit pe ei" .

Şi Amos [Miheea] spune acelaşi lucru: „El Se va
întoarce şi ne va milui pe noi. El va distruge nedreptăţile

311 Lat. 2, p. 108.

312 Aici am tradus varianta în limba engleză. Cf. Idem, p. 108, n. 6 acest text nu apre
în LXX şi VUL. însă, tot de aici aflăm şi faptul, că Sfântul Justin Martirul şi
Filosoful a folosit şi el acest verset în Dialogul cu iudeul Trifon, dar că 1-a pus pe
seama Sfântului Ieremia.

în Idem, p. 108, n. 7 însă surpriza e şi mai mare dar şi dureroasă în acelaşi timp,

pentru că Sfântul Justin a folosit în Dialogul cu iudeul Trifon 72 acest verset, 1-a pus

pe seama Sfântului Ieremia şi îi acuză pe evrei că au şters versetul profetic de faţă

din Sfânta Scriptură. Astfel că textul profetic citat aici şi de Sfântul Irineu nu se

găseşte nici în WTT, nici în LXX, nici în VUL, nici în Hexapla, nici în Targume şi în

niciun alt manuscris vechi al Scripturii.

Vom reda textul sfânt în greacă şi latină, pentru ca, măcar aici, să avem profeţia

mesianică pe care nu o mai regăsim pe nicăieri în ediţiile critice:

,',Euvno9r| Se Kupiog 6 0eo<; âvb'lapar\X tcov veKpcov aikoO tgjv KeKOiuT|uivcov eîg

Yf|v x ( ^\ xax0 Q> Kal Korcepri vpbq avxovQ, tvayyţXioaoQai auralg to au>xr\piov Auxou",

cf. Idem, p. 108-109, n. 7 şi e forma pe care o regăsim la Sfântul Justin Martirul în

locul citat supra, pus pe seama Sfântului Ieremia Prorocul.

„Et commemoratus est Dominus Sanctus Israel mortuorum suorum qui dormierant in

terra sepultionis: et descendit ad eos evangelisare salutem que est ab eo, ut salvaret

eos", cf. Idem, p. 108-109, fiind textul redat de către Sfântul Irineu al Lyonului.

114

noastre şi va arunca păcatele noastre în adâncul mării" (Mih.
7,19).

Şi iarăşi, arătându-se locul venirii Sale, el spune:
„Domnul vorbeşte din Sion şi El vorbeşte dezvăluit din
Ierusalim" (Mih. 4, 2 / îs. 2, 3).

Şi Acesta din partea de sud a lui Iuda [va veni]. De
acolo va veni Fiul lui Dumnezeu, Cel care este Dumnezeu
şi Care vine din Betleem (ex Bethleem) 313 .

Fiindcă Domnul S-a născut şi a fost trimis să ducă
slava Sa în tot pământul, după cum spune Proorocul
Avacum:

„Dumnezeu va veni din sud şi Cel Sfânt din Muntele
lui Efraim. Puterea Sa acoperă cerurile şi pământul este plin
de slava Sa. înaintea feţei Sale va merge Cuvântul şi
picioarele Sale vor înainta pe câmpuri" (Avac. 3, 3, 5) 314 .

Şi acesta arată în mod foarte clar că El este Dumnezeu
şi că venirea Lui va fi în Betleem şi din Muntele lui Efrem,
care este situat spre sud şi că El este om.

Pentru că el a spus: „picioarele Sale vor înainta pe
câmpuri". Şi aceasta indică că El e un om.

313 Lat. 2, p. 109.

314 Cf. Ibidem, avem următorul text în latină: „Deus ab Africo veniet, et Sanctus de
monte Effrem. Cooperuit coelum virtus Ejus, et laudatione Ejus plena est terra. Ante
faciem Ejus proeibit Verbum, et progredientur in campis pedes Ejus". Deci acesta e
textul de secol II.

Textul de secol IV-V al Vulgatei e însă diferit în mod simţitor de acesta, atât ca
grafie cât şi în ceea ce priveşte conţinutul:

„Deus ab austro veniet et Sanctus de monte Pharan, semper operuit caelos gloria
Eius et laudis Eius plena est terra. Ante faciem Eius ibit mors et agredietur diabolus
ante pedes Eius".

115

Capitolul al 21-lea

Apărarea prorociei lui îs aia de la 7, 14 împotriva
falselor interpretări ale lui Teodoţion, Acvila, ale ebioniţilor
şi ale evreilor. Autoritatea Septuagintei. Dovada că Hristos
a fost născut din Fecioară

1 . Astfel, Dumnezeu a făcut pe om şi Domnul însuşi
ne-a mântuit pe noi iar dovada pe care ne-a dat-o a fost
Fecioara.

însă unii, schimbând ceea ce spun Scripturile, zic: „ o
tânără femeie va lua în pântece şi va naşte fiu" (lâov rj
ueăuic; eu yaarpi e<£ei) .

Astfel traduce Teodoţion Efeseanul (0eoâoncou o
'Ecpeoioc;; Theodotion Ephesius) şi Acvila din Pont
( 'AkvXcu; 6 novTLKoc, Aquila Ponticus) , ambii iudei
prozeliţi.

Ebioniţii însă, urmând acestora, spun că El a fost
născut de Iosif, desfiinţând astfel prin minciuna lor,
iconomia minunată a lui Dumnezeu şi dând la o parte
mărturia Prorocilor, care vine de la Dumnezeu.

însă această prorocie a apărut înainte ca poporul să fie
strămutat în Babilon, adică e anterioară stăpânirii mezilor şi
a perşilor.

Şi aşa a fost tradusă 318 , în greceşte, chiar de evreii
însăşi, cu mult înainte de venirea Domnului (interpretatum
vero in Graeco ab ipsis Judaeis multum ante tempora
adventus Domini noştri) .

Şi e, fără îndoială, că astfel au făcut evreii şi nu s-au
jucat ca noi, să schimbe acele cuvinte. Căci ei au ştiut de
viitoarea noastră existenţă şi ne-au adus dovezi din Scripturi,
fără ca să ardă propriile lor Scripturi, prin care ne-au arătat
că toate neamurile au părtăşie la viaţa veşnică.

însă ei se înfumurează că fac parte din casa lui Iacov
şi din poporul lui Israel şi nu primesc harul lui Dumnezeu.

315 Idem, p. 110.

316 Ibidem.

317 Ibidem.

318 Se referă la traducerea corectă: „Iată Fecioara va lua în pântece", nu „tânăra
femeie".

319

Lat. 2, p. 111.

116

2. Căci înainte ca romanii să le stăpânească împărăţia,
pe când macedonienii stăpâneau Asia, Ptolemeu, fiul lui
Lagus (IJroÂejuaîoc o Aayou) 320 , dorind să înzestreze
biblioteca din Alexandria cu cărţi din toate neamurile, cărţi
însă de valoare, a cerut celor din Ierusalim ca să îi dea
Scripturile traduse în limba greacă.

Şi aceia (pentru că un timp fuseseră sub stăpânirea
macedonenilor), au trimis lui Ptolemeu 70 de bătrâni, care
erau pricepuţi în Scripturi şi în modul de a traduce şi aceştia
s-au străduit să le împlinească dorinţa.

Insă el, dorind să-i testeze / să-i încerce pe fiecare în
parte, de teamă să nu schimbe ceva din text şi nici să se
consulte unul cu altul în aşa fel, încât să ascundă adevărul
Scripturilor prin interpretările lor, i-a separat pe unul de
altul, şi le-a poruncit tuturor să facă aceeaşi traducere.

Şi le-a poruncit să traducă toate cărţile [Scripturii].
Insă când s-au strâns cu toţii la un loc înaintea lui Ptolemeu
şi fiecare şi-a comparat traducerea cu a celuilalt, atunci
Dumnezeu a fost preaslăvit şi s-a cunoscut că Scripturile
sunt cu adevărat dumnezeieşti.

Căci toţi citindu-şi traducerile în comun, traducere pe
care fiecare o făcuse singur, au înţeles, că scriseseră aceleaşi
cuvinte şi aceleaşi nume de la un cap la altul, în aşa fel încât
neamurile puteau cunoaşte Scripturile acestea traduse sub
insuflarea lui Dumnezeu (icat' eiTiirvoiav tou ©eou; per
aspirationem Deî) .

Şi nu s-au mirat că Dumnezeu a făcut acest lucru.
Căci Dumnezeu, atunci când poporul era dus în robia lui
Nabucodonosor şi când Scripturile au fost corupte

199

(diacpOapeLOcdv tqjp rpacpcois, corruptis Scripturis) şi când,
după 70 de ani, evreii s-au întors în pământul lor, în vremea
lui Artaxerxes, regele perşilor, El a inspirat / a insuflat pe
preotul Esdra ("Eo5pa) 323 , din seminţia lui Levi şi acesta a
refăcut cuvintele Prorocilor de la început şi a restabilit,
împreună cu poporul, Legea lui Moise (I Esdra 7, 6; Neem.
8,3-4, 13-14, 18; 9, 3).

320 Idem, p. 111-112.

321 Idem, p. 114.

322 Ibidem.

323 Ibidem.

117

3. Şi astfel Scripturile au fost traduse cu fidelitate şi
prin harul lui Dumnezeu (cum tanta igitur veritate et gratia
Dei interpretatae sint Scripturae) .

Şi, prin acestea, Dumnezeu ne-a pregătit pe noi pentru
a primi în credinţă pe Fiul Său şi ne-a păstrat nouă
Scripturile nerăstălmăcite în Egipt, unde casa lui Iacov
înflorea, căci veniseră din cauza foametei din Canaan şi
unde, de asemenea, Domnul nostru s-a retras, când era
prigonit de către Irod.

Această traducere a Scripturilor a vorbit, mai întâi, de
pogorârea Domnului nostru pe pământ şi a fost înaintea
apariţiei creştinilor, căci Domnul nostru s-a născut în al 41-
lea an de domnie al lui Augustus (natus est enim Dominus
noster circa primum et quadragesimum annum Augusti

..325x326

imperii ) .

însă Ptolemeu, sub care s-au tradus Scripturile fusese
mai înainte, după cum am spus, pe când aceşti 327 oameni se
dovedesc neruşinaţi şi obraznici (impudorati et audaces) ,
dacă vor acum să arate o altă traducere (aliter
interpretationes) .

Căci noi respingem cele ale lor din Scripturi şi
credem, împotriva lor, în venirea Fiului lui Dumnezeu.

Şi credinţa noastră este întărită şi fără nicio invenţie şi
este singura adevărată (sola vera) 330 , după cum dovedesc
Scripturile cu claritate şi despre care am spus deja multe
lucruri.

Şi, la fel, este şi învăţătura Bisericii: fără nicio

■j -j i

adăugire (sine interpolatione) .

Pentru că, Apostolii au fost mai înaintea datei când au
apărut ereticii şi au fost de acord cu această traducere 332 . Şi

TOT

traducerea e în armonie cu Tradiţia Apostolilor .

324 Ibidem.

325 Idem, p. 115.

326 Naşterea Mântuitorului s-a petrecut în al 41 an de domnie al lui Augustus. însă,
cf. *** împăraţii Romei, editată de Manfred Clauss, trad. din lb. germană de Adolf
Armbruster, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 28, Augustus a domnit între 27 în
d. Hr. şi 14 d. Hr. Trebuie însă aprofundată această dată.

327 Care au tradus fals prorocia Sfântului Isaia.

328 Lat. 2, p. 115.

329 Ibidem.

330 Ibidem.

331 Ibidem.

332 Adică cu textul Septuagintei.

333 Mărturie răspicată asupra autorităţii absolute a Septuagintei.

118

Fiindcă Petru, Ioan, Matei şi Pavel şi toţi în parte, câţi
i-au urmat lor, au vorbit despre toate prorociile, după
traducerea pe care o dăduseră [cei 70 de] bătrâni.

4. Căci unul şi acelaşi Duh al lui Dumnezeu, Care a
vestit prin Proroci cele ce se vor petrece şi venirea
Domnului, a dat şi bătrânilor dreapta traducere / interpretare,
a celor cu adevărat prorocite.

Şi El însuşi, prin Apostoli, a vestit că a venit plinirea
vremii şi înfierea, că împărăţia Cerurilor s-a apropiat şi că El
va locui în cei care cred în Cel ce S-a născut din Fecioară, în
Emanuel.

Şi acest lucru ei l-au arătat când au spus, că înainte
ca Iosif să fie împreună cu Măria, adică Ea fiind Fecioară,
„s-a aflat având în pântece de la Sfântul Duh" (Mt. 1, 18).

Şi îngerul Gavriil i-a zis Ei: „Duhul Sfânt Se va
pogorî peste Tine şi puterea Celui Prea înalt Te va umbri.
Pentru aceea şi Sfântul, Care Se va naşte din Tine, Fiul lui
Dumnezeu Se va chema" (Le. 1, 35).

Şi tot îngerul i-a spus lui Iosif: „Acestea toate s-au
făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin Prorocul
Isaia: Iată, Fecioara va lua în pântece" (Mt. 1, 22-23).

Iar bătrânii, astfel au tradus cuvintele spuse de Isaia:

„Şi Domnul 335 a spus lui Ahaz: <Cere un semn de la
Domnul Dumnezeul tău din adâncurile cele de jos sau din
înaltul celor de sus>.

Şi Ahaz a zis: <Nu cer [nimic], căci nu voi ispiti pe
Domnul>. Şi el 336 a zis: <Nu vă ajunge că obosiţi pe oameni,
de vreţi să obosiţi cu ele şi pe Domnul?

De aceea Domnul vă va da un semn: Iată, Fecioara va
lua în pântece şi va naşte Fiu şi veţi chema numele lui
Emanuel.

Lapte şi miere va mânca, înainte de a cunoaşte să
arunce lucrurile rele şi să aleagă ceea ce e bun. Pentru că
înainte ca Pruncul acesta să cunoască binele sau răul, El nu
va consimţi răului, fiindcă poate alege ceea ce este bine >"
(îs. 7, 10-16) 337 .

334 Sfinţii Apostoli.

335 în ed. BOR 1988 avem numele Sfântului Isaia, şi o discuţie între Isaia şi Ahaz şi
nu între Domnul şi Ahaz. Putem înţelege că Domnul era Cel care a cerut prin Sfântul
Isaia.

336 Sfântul Isaia.

337 Versetul al 16-lea în ediţia ireniană este cu mult diferit de ediţia noastră. Este un
loc pur hristologic în textul Sfântului Irineu.

119

Astfel, cu mare grijă a fost Sfântul Duh, pentru că s-a
spus că El Se naşte dintr-o Fecioară, dar că după firea Sa El
este Dumnezeu, căci numele Emanuel acest lucru îl
indică 338 .

Şi El arată că Acesta e om, când spune despre El:
„va mânca lapte şi miere". Dar spune că va fi, în acelaşi
timp, un Prunc, pentru că s-a spus: „înainte ca El să
cunoască binele şi răul".

Şi toate cuvintele nu ne vorbesc decât despre un Prunc
omenesc. Dar prin aceea că: „nu va consimţi răului, fiindcă
poate să aleagă ce e bine", se arată că e şi Dumnezeu.

Căci prin faptul că mănâncă lapte şi miere noi
înţelegem numai că El este om, dar prin aceea că e numit
Emanuel, înţelegem că El este Dumnezeu întrupat.

5. Şi când El a spus: „Ascultă, casa lui David!" (îs. 7,
13), El a arătat pe Cel pe care Dumnezeu i-L făgăduise lui
David, că va fi un vlăstar din coapsele Sale şi împărat veşnic
şi, în acelaşi timp, că S-a născut din Fecioară, din neamul lui
David.

Căci de aceea El făgăduise un împărat din „rodul
pântecului său", pentru ca să ne facă să înţelegem că e o
zăm islire feciorească .

Şi, la fel, „rodul copaselor sale" sau „rodul seminţiei
sale" ne vorbesc despre naşterea unui om şi despre o
Fecioară care zămisleşte.

Şi, tocmai de aceea, în această făgăduinţă, Scriptura
exclude cu totul aportul bărbăţiei cuiva, căci e cert că El nu a
fost născut din voinţa bărbatului.

însă s-a vorbit despre „rodul pântecelui", pentru a se
arăta că El S-a născut din Fecioară, după cum mărturiseşte
Elisabeta, când, fiind plină de Sfântul Duh, a zis către Măria:
„Binecuvântată eşti Tu între femeie şi binecuvântat este
Rodul pântecelui Tău" (Le. 1, 42).

Şi Sfântul Duh a rostit, pentru cei care doresc să
asculte, că făgăduinţa lui Dumnezeu, că va ieşi un împărat,
ca rod al pântecelui lui David, s-a împlinit în naşterea din
Fecioară, adică din Măria.

Iar cei care dau o altă traducere a textului lui Isaia şi
spun: „Iată, o tânără femeie va lua în pântece şi va naşte fiu"
sau cei care îl desemnează pe El ca/m al lui Iosif, dând o
altă interpretare făgăduinţei făcută lui David, le spunem că

338 Adică dumnezeirea lui Hristos.

339 Hristos.

120

Dumnezeu a făgăduit naşterea Lui, ca un rod al pântecelui
său, adică cornul împăratului Hristos. Insă ei nu vor
înţelegea altceva, decât traducerea pe care ei şi-au fâcut-o.

6. Căci atunci când Isaia a spus: „din adâncurile cele
de jos sau din înaltul celor de sus" (îs. 7, 11), n-a indicat
decât, că „Cel ce S-a Pogorât din cer, nu e decât Cel ce S-a
înălţat la cer" (Efes. 4, 10).

Şi, prin aceea că a zis: „Domnul însuşi vă va da un
semn" (îs. 7, 14), el nu vorbeşte decât despre naşterea lui
Hristos, care nu s-a împlinit în alt fel, decât prin Domnul,
Dumnezeul tuturor şi Dumnezeu însuşi a dat un semn casei
lui David.

Căci ce semn mare era, dacă o tânără femeie ar fi
născut, căci asta se petrece cu toate femeile? Dar un lucru
nemaiîntâlnit s-a petrecut pentru mântuirea noastră, pe care
omul a primit-o cu ajutorul lui Dumnezeu, acela că a văzut o
naştere nemaiîntâlnită până acum, o naştere din Fecioară.

Căci acesta era semnul pe care 1-a dat Dumnezeu, pe
care omul nu avea cum să-1 facă.

7. Şi de aceea, şi Daniel, văzând mai înainte venirea
Sa a spus, că o piatră a fost tăiată fără mână omenească şi ea
a venit în lume (Dan. 2, 34).

Şi prin aceea că a fost tăiată „fără mână omenească",
aceasta nu înseamnă decât, că El a venit în lume fără să fie
ajutat de mâini, după cum taie oamenii piatra.

Căci Iosif nu a luat parte la naşterea Lui , ci singură
Măria a conlucrat la planul / sfatul cel mai dinainte stabilit
[al lui Dumnezeu].

Căci Piatra aceasta pământească S-a născut prin
puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

De aceea spune Isaia: „Aceasta zice Domnul: Iată, Eu
pun la temelia Sionului o piatră preţioasă, aleasă, care va fi
pusă în capătul unghiului ca să fie cinstită" (îs. 28, 16).

Astfel noi înţelegem că El a venit în trup omenesc, dar
nu din voinţa omului, ci din voinţa lui Dumnezeu (non ex
voluntate viri, sed ex voluntate Deî) .

8. Şi Moise a dat un tip, ca rod al său pe pământ, în
sensul că, prin întrupare s-a dat ceva în opoziţie cu egiptenii,
după cum era în planul prestabilit al lui Dumnezeu.

340 Adică nu s-a făcut prin sămânţa lui Iosif, cu aportul unui bărbat.

341 Lat. 2,p. 118.

121

Căci egiptenii au dat mărturie că degetul lui
Dumnezeu (leş. 8, 19) a lucrat mântuirea poporului şi nu
fiul lui Iosif.

Căci, dacă era fiul lui Iosif , cum putea fi mai mare
decât Solomon, şi mai mare decât Iona şi decât David, când
El a fost născut din aceeaşi sămânţă, şi a fost un urmaş al
acestora? Şi cum l-ar mai fi binecuvântat pe Petru, dacă el
L-ar fi cunoscut deja ca Fiul Dumnezeului Celui Viu?

9. Iar, dimpotrivă, dacă El e fiul lui Iosif, atunci nu
putea fi, după Ieremia, rege sau moştenitor. Pentru că Iosif

'lA'X

era cunoscut ca fiu al lui Ioachim şi al lui Iehonia, după
cum Matei spune în genealogia sa (Mt. 1, 11).

Insă Iehonia şi toţi ai lui au fost dezmoşteniţi. Căci
spune Ieremia: „După cum Eu sunt viu, spune Domnul, dacă
Iehonia, fiul regelui Ioachim din Iuda ar fi fost pecete /
sigiliu pe mâna Mea dreaptă, Eu [tot] îl voi trimite în altă
parte şi îl voi da în mâinile celor care caută viaţa lui" (Ier.
22, 24).

Şi iarăşi:

„Iehonia este necinstit, ca un vas nefolositor, pentru
că a fost trimis într-o ţară pe care nu o cunoaşte.
Pământenilor, ascultaţi cuvântul Domnului! Scrie acestui om
că este dezmoştenit şi niciun urmaş al său nu va sta pe tronul
lui David, nu va fi înstărit şi nu va ajunge rege în Iuda" (Ier.
22,28-30).

Şi iarăşi, Dumnezeu spune tatălui său Ioachim:
„Aşadar acestea zice Domnul despre tatăl său
Ioachim, regele din Iuda. Nimeni nu va sta pe tronul lui
David iar trupul său va fi aruncat în arşiţa zilei şi în gerul
nopţii. Şi Eu voi privi peste el şi peste fiii săi, şi voi aduce
peste ei, şi peste cei ce locuiesc în Ierusalim, şi peste Iudeea,
toate relele pe care le-am vestit împotriva lor" (Ier. 36, 30-
31).

După acestea, cei care spun că El a fost născut din
Iosif şi în acesta îşi pun nădejdea, aceia se dezmoştenesc din
împărăţie, căzând sub blestemul şi mustrarea făcută lui
Iehonia şi urmaşilor săi.

342 Se referă la Sfântul Iosif, logodnicul Prea Curatei.

343 Ioachim nu apare, în mod nominal, în genealogia mateiană din LXX.

122

Căci de aceea ni s-a vorbit despre Iehonia, fiindcă
Sfântul Duh văzuse mai înainte pe învăţătorii de rele

w,w, -344

învăţaturi .

Şi ei 345 pot învăţa de aici, că din sămâna lui, a lui
Iosif, El nu Se putea naşte ci, conform promisiunii lui
Dumnezeu, Se va naşte din pântecele lui David, acest
împărat veşnic, care va strânge toate lucrurile în Sine şi va
uni întru El pe omul cel vechi.

10. Căci după cum prin neascultarea unuia a intrat
păcatul şi moartea s-a întins peste tot prin păcat, tot la fel
prin ascultarea Altuia, Care era Drept, s-a dat viaţă acelora,
care, nu demult, erau morţi.

Şi, ca şi Adam cel întâi plăsmuit, a cărui fiinţă era din
pământ neprelucrat şi, de aceea, feciorelnic (virgin soil) (de
rudi terra, et de adhuc virgine) [„pentru că Dumnezeu nu
trimisese încă ploaie, şi omul nu fusese făcut" (Fac. 2, 5)], şi
care fusese făcut de mâna lui Dumneze, adică de Cuvântul
lui Dumnezeu, pentru că „toate prin El S-au făcut" (In. 1, 3),
şi Domnul a luat ţărănă din pământ şi 1-a zidit pe om, tot la
fel, El, Cuvântul, a recapitulat pe Adam întru Sine
(recapitulans in Se Adam) , primind să Se nască cu
adevărat, [naştere] prin care a putut să strângă întru Sine pe

T.AQ

Adam, din Măria, Cea care era Fecioară (ex Măria, Que
adhuc erat Virgo) 349 .

344 Argumentul acesta al Sfântului Irineu, pentru a arăta că Domnul nu e fiul trupesc
al Sfântului Iosif, cu siguranţă, că nu ar fi fost inventat de către apologiştii moderni.
Traducând acest pasaj, am înţeles şi mai bine, dar şi cât de bine ar fi să actualizăm,
modul apologetic strict scriptural al Sfinţilor Părinţi din vechime, care a început să
ne lipsească cu desăvârşire nouă, celor de astăzi.

Când se pune astăzi problema „fraţilor Domnului", apologistul ortodox citează
numai locurile Evangheliei, unde se vorbeşte despre naşterea Domnului şi se explică
faptul, că: „nu o cunoscuse pe Ea", se referă la timpul de dinainte şi de după naşterea
Domnului.

însă Sfântul Irineu explică genealogia de la Sfântul Matei prin cuvintele profetice ale
Sfântului Ieremia, care s-au împlinit. El deduce consecinţele reale, istorice ale unei
profeţii. Dar ca să porneşti de atât de departe pentru un argument, necesită o
cunoaştere perfectă nu numai a literei Scripturii dar, mai ales, o cunoaştere adâncă a
ei, duhovnicească.

345 Ereticii.

346 Lat. 2, p. 120.

347 Ibidem.

348 Recapitularea lui Adam, se înţelege de aici, e primirea firii curate a Sfântului
Adam. El a primit firea Protopărintelui nostru din Prea Curata Fecioară, fără să aibă
vreo pată. De aceea 1-a luat în sine pe Adam, pentru că a luat firea lui, pe care
Dumnezeu i-o dăduse, adică firea fără păcat.

349 Lat. 2, p. 120.

123

Astfel, dacă primul Adam a fost om, ca şi tatăl său, şi
El s-a născut din sămânţa omenească, e drept să spunem că
al doilea Adam a fost fiul lui Iosif.

Dar, dacă primul a fost luat din ţărână şi Dumnezeu e
Creatorul său, asta înseamnă că Al doilea, recapitulând pe
toate întru Sine, fiind făcut om de către Dumnezeu, e analog
întru câtva cu primul om, în ceea ce priveşte naşterea Lui.

Atunci, de ce nu L-a făcut Dumnezeu din ţărână, ci
din Măria? Pentru aceea, că nu trebuia să se formeze o altă
fiinţă, nici alţii care să fie mântuiţi, ci numai cei adunaţi în
Hristos, care vin din Adam, ca analogia să se păstreze.

124

Capitolul al 22-lea

Hristos Şi-a asumat trupul nostru, zâmislindu-Se şi
născăndu-Se de către Fecioara Măria

1. De aceea, cei care spun că El nu S-a întrupat din
Fecioară greşesc enorm de mult şi pentru aceasta se
depărtează de moştenirea trupului 350 , fiindcă resping
analogia [dintre El şi Adam].

Căci dacă unul vine din pământ şi e plăsmuit de mâna
şi lucrarea lui Dumnezeu, pe când Celălalt nu e făcut de
mâna şi lucrarea lui Dumnezeu, atunci Cel care a fost făcut
după chipul şi asemănarea primului, în acest caz, nu
păstrează analogia omului şi lucrarea Sa e fără putere, pentru
că nu ne poate arăta înţelepciunea Sa.

Dar aceasta se spune, ca şi când El ar fi părut a fi
Mântuitorul dar nu a fost sau ca si când El S-ar fi făcut om,
dar nu ar fi vorbit ca un om.

Căci dacă El nu a primit firea trupului dintr-o fiinţă
omenească, atunci nici nu a fost om sau Fiu al omului.

Iar dacă El nu S-a făcut ca noi, atunci nu e niciun
mare lucru că El a pătimit şi a îndurat.

Insă fiecare dintre noi am primit un trup din pământ şi
sufletul l-am primit, în mod duhovniceşte, de la Dumnezeu.

De aceea, dacă Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om,
recapitulând în Sine lucrul mâinilor Sale, pentru aceasta El
spune despre Sine că este Fiul omului şi îi fericeşte „pe cei
blânzi, pentru că aceia vor moşteni pământul" (Mt. 5, 5).

Şi Apostolul Pavel, de aceea spune în Epistola către
Galateni, în mod clar: „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său,
născut din femeie" (Gal. 4, 4).

Şi iarăşi, în cea către Romani, el spune: „Despre Fiul
Său, Care S-a născut din sămânţa lui David, după trup, Care
a fost predestinat / mai înainte rânduit Fiul al lui Dumnezeu
cu putere, după Duhul sfinţeniei, prin învierea Sa din morţi,
Domnul nostru, Iisus Hristos" (Rom. 1, 3-4).

2. Şi e fără rost să mai spun că, în acest caz, El vine
din Măria. Căci pentru ce Se trage din Ea, dacă nu a luat
nimic de la Ea?

350 A trupului lui Hristos, a împărăţiei lui Dumnezeu.

125

Şi, mai mult, dacă El nu a luat nimic din Măria, atunci
niciodată nu va folosi nimic din cele pe care le produce
pământul, dacă nu are un trup pe care să-1 hrănească şi nici
nu e înfometat niciodată, după ce posteşte 40 de zile ca
Moise şi Ilie, nici trupul Său nu însetează după apă.

Şi astfel, nici Ioan nu trebuia să spună despre Sine:
„Dar Iisus, fiind slăbit de drum, S-a aşezat să se odihnească"
(In. 4, 6), nici David nu ar fi trebuit să spună mai înainte
despre El: „Adăugat-au durere rănilor Mele" (Ps. 68, 30),
nici n-ar fi trebuit să plângă pentru Lazăr (In. 11, 35) şi nici
să aibă sudoarea ca picături mari de sânge (Le. 22, 44), nici
să spună: „Prea întristat este sufletul Meu" (Mt. 26, 38) şi
atunci când a fost străpâns [cu suliţa], să nu fi curs sânge şi
apă (In. 19, 34).

Căci toate acestea sunt spuse despre trupul, care se
trage din pământ, pe care El 1-a recapitulat întru Sine şi prin
care a mântuit lucrul mâinilor Sale.

2. De aceea, Luca spune în genealogia sa despre
neamurile Domnului nostru, începând de la Adam, cum că
sunt 72 de neamuri (Le. 3, 23-28), de la început şi până la
sfârşit şi prin aceasta a arătat, că El a asumat întru Sine toate
neamurile, care se trag din Adam şi care erau risipite şi pe
toate limbile şi neamurile de oameni le-a unit cu Adam
însuşi.

Iar Pavel îl denumeşte pe Adam, ca „chip al Celui
care va veni" (Rom. 5, 14), din cauză că Cuvântul, Făcătorul
tuturor lucrurilor, a pregătit mai dinainte pentru Sine
viitoarea mântuire a neamului omenesc, unindu-i cu Fiul lui
Dumnezeu.

Căci Dumnezeu prestabilise / predestinase ca primul
om să fie trupesc, pentru ca să fie mântuit de Cel
duhovnicesc.

Şi era normal ca Cel preexistent să mântuiască şi
trebuia să mântuiască Cel ce a făcut pe oameni ca să existe
şi nu o Fiinţă, care nu există în realitate.

A -J C 1

4. In acord cu acest plan , Fecioara Măria S-a arătat
ascultătoare, când a zis: „Iată Roaba Domnului. Fie Mie
după cuvântul tău" (Le. 1, 38).

Dar Eva a fost neascultătoare. Pentru că ea nu a
ascultat, deşi era şi ea fecioară. Şi ea, deşi avea un soţ, pe
Adam, erau totuşi feciorelnici.

351 După paralela Sfântul Adam - Hristos, începe paralela Sfânta Eva - Pururea
Fecioară Măria.

126

Pentru că în Paradis: „erau amândoi goi şi nu se
ruşinau" (Fac. 2, 25). Căci ei fuseseră creaţi cu puţin timp
mai înainte şi nu înţeleseseră naşterea pruncilor.

Căci era necesar să vină la o vârstă matură şi asta,
numai prin trecerea timpului. Insă ea s-a făcut neascultătoare
şi s-a făcut cauză a morţii, care a intrat în ea şi în întregul
neam omenesc.

Iar Măria, având la fel logodire cu un bărbat şi fiind
Pururea Fecioară, prin faptul că a ascultat, a devenit cauza
mântuirii, atât a Sa, cât şi a întregului neam omenesc.

Şi din această cauză, faptul că prima 353 era o femeie
logodită cu un om şi soţia celui cu care era logodită, şi ea
era, totuşi, fecioară, indica o asemănare a Evei cu Măria, din
cauză că Aceasta era împreună cu acela, dar, de fapt, erau
despărţiţi, mai presus de rostul celor care se unesc [prin
căsătorie].

Căci prima [căsătoria] se împlineşte prin a doua
[fecioria], fiindcă cea din urmă dă primeia libertatea 354 .

Şi în aceasta, de fapt, se întâmplă că prima înţelegere
[căsătoria] se dezleagă şi te leagă a doua [fecioria], dar a
doua leagă ceea ce prima a ascuns / a tăinuit.

Şi din această raţiune Domnul mărturiseşte că cel
dintâi e ultimul, şi ultimul e cel dintâi (Mt. 19, 30). Şi
Prorocul de asemenea spune, zicând: „în locul părinţilor tăi,
ţi s-au născut ţie fii" (Ps. 44, 19).

Pentru că Domnul, fiind „Primul-născut dintre morţi"
(I Cor. 15, 20) şi primind în sânul Său pe părinţii cei vechi,
i-a re-născut în viaţa lui Dumezeu, Căci S-a făcut
începătorul vieţii acestora, după cum Adam s-a făcut
începătorul morţii tuturor.

De aceea şi Luca, arătând genealogia Domnului, s-a
îngrijit s-o ducă până la Adam, arătând prin aceasta că El a
re-născut pe toţi întru Evanghelia vieţii şi nu ei pe El.

Şi astfel nodul neascultării Evei 1-a dezlegat ascultarea
Măriei. Pentru că fecioara Eva a trecut repede la necredinţă,

352 Sfântul Irineu înţelege că ei erau prea tineri ca să procreeze, când erau în Paradis.

353 Sfânta Eva.

354 Căsătoria se împlineşte prin feciorie. Atunci când căsătoria atinge simţul fecioriei,
atunci cei căsătoriţi simt libertatea duhovnicească a fecioriei, pe care o umbrea
posedarea celuilalt. In trăirea fecioriei, iubirea celor căsătoriţi e trăită în expresia ei
duhovnicească, deplină, adâncă, nemaifiind contaminată de poftă, de dominare, de
supunere a femeii de către bărbat.

127

pe când Fecioara Măria a trăit libertatea prin credinţă {solvit
perfidem) .

355 Lat. 2, p. 124.

128

Capitolul al 23-lea

Argumentele împotriva lui Taţian, prin care se arată
că se împacă dreptatea cu mila lui Dumnezeu, căci primul
Adam a fost primul părtaş la mântuirea pe care Hristos a
dat-o tuturor

1. De aceea a fost necesar ca Domnul să vină şi să
caute oaia cea pierdută şi să recapituleze, adică să cuprindă
pe toţi în mântuirea Sa.

Şi, căutând lucrul mâinilor Sale, a mântuit pe omul pe
care 1-a făcut după chipul şi asemănarea Sa, adică pe Adam,
umplând toate timpurile condamnate de către El, pe cele
care s-au plecat spre neascultare, acele vremuri „pe care
Tatăl le-a pus întru puterea Sa" (F. Ap. 1, 7).

Şi trebuia să se facă aceasta, pentru ca întreaga
iconomie a mântuirii omului să cuprindă toate după buna
plăcere a Tatălui, în sensul că Dumnezeu nu poate fi învins,
nici nu poate să fie fără înţelepciune, în comparaţie cu
făpturile Sale.

Căci dacă omul, care a fost creat de Dumnezeu ca să
fie viu, după ce a pierdut viaţa, a fost blestemat prin şarpe,
care 1-a minţit pe el, şi nu s-a mai putut întoarce la viaţă, ci a
fost lăsat pentru totdeauna în moarte, Dumnezeu însă, nu a
fost învins prin aceasta, ci a zdrobit viclenia şarpelui prin
puterea Sa.

Fiindcă Dumnezeu este de nebiruit şi a răbdat
îndelung 356 . Şi a arătat îndelungă răbdare în a pedepsi pe om
şi 1-a încercat întru toate, după cum am arătat, pentru ca al
Doilea om să lege pe cel puternic şi să-1 jefuiască de
bunurile sale, stricând moartea şi înviind pe omul care
murise.

Căci primul Adam s-a făcut un vas posedat [de
Satana], pe care îl ţinea sub puterea sa, adică ajungând, prin
păcatul său, un om nedrept şi stăpânit de mireasma morţii,
care îl lega de moarte.

356 Dumnezeu a răbdat îndelung pe omul păcătos, nu 1-a lovit peste măsură, nu i-a
făcut şi mai grea existenţa lui diminuată, parazitară. El 1-a încercat pe om, 1-a pus la
încercare, pentru ca să îl primească pe Fiul.

357 Pe Satana.

129

Căci atunci când le-a promis că vor fi dumnezei 358 ',
deşi nu puteau fi prin ei înşişi, omul s-a dat pe sine morţii. Şi
acela a dus pe om în robie. Tocmai de aceea era cu dreptate
ca omul să fie întors la Dumnezeu. Şi omul, care era rob, a
fost eliberat din legăturile blestemului.

2. Şi despre acest Adam e vorba, dacă vrem să vorbim
după adevăr, care a fost plăsmuit primul între oameni şi
despre care Scripturile spun, că Domnul a zis: „Să facem om
după chipul şi asemănarea Noastră" (Fac. 1, 26).

Iar noi suntem cu toţii din el şi dacă suntem din el,
atunci noi am moştenit cu toţii păcatul lui (his title).

Şi dacă omul e mântuit, atunci este făcut asemenea cu
cel care a fost creat prima dată şi care era menit să se
mântuiască. Căci ar fi fost absurd ca acela, care era adânc
rănit de vrăjmaş şi a fost primul care a căzut în robie, să nu
fie mântuit de către Cel, Care 1-a biruit pe vrăjmaş, şi ca
acest fiu al Său, primul zidit, să fie lăsat în robie.

Căci în acest caz s-ar arăta că vrăjmaşul nu a fost
biruit încă, dacă vechiul jefuitor 359 ar fi rămas cu el 360 .

Şi să dăm un exemplu. Dacă o putere războinică ar fi
venit peste vrăjmaşii noştri şi i-ar fi legat pe ei şi i-ar fi dus
în robie iar noi le-am fi slujit pentru mult timp acestora în
aşa fel, încât să ne fi născut copiii între ei, şi cineva, fiindu-i
milă de cei din robie, ar fi venit împotriva acestei puteri
războinice, atunci cel care ne-a eliberat nu a făcut un act de
dreptate, pentru că el a eliberat numai pe copiii acelora care
au fost robi, de la cei care îi ţinuseră în robie pe părinţii lor,
şi care au apărut mai târziu, din cei care fuseseră robiţi de
vrăjmaşii lor.

Căci el i-a răzbunat pe aceia, prin faptul că a dat
libertate copiilor acelor părinţi, dar nu şi pe părinţii lor, care
pătimiseră, de fapt, robia. Insă Dumnezeu nu e lipsit nici de
putere şi nici de dreptate, căci a ajutat pe om şi i-a redat lui
libertatea întru El.

3. Şi aceasta a fost raţiunea pentru care, imediat după
ce Adam a păcătuit, Scriptura spune, că El nu a blestemat
personal pe Adam, ci pământul ( Fac. 3, 17).

Şi cu referire la acest lucru, unul din cei vechi 361 a
spus: „Dumnezeu a blestemat pământul ca acela să nu
rămână în om".

358 Satana.

359 Idem.

360 Cu Sfântul Adam.

130

Insă omul a primit pedeapsa pentru păcatul său, prin
aceea că lucrează cu trudă pământul şi îşi mănâncă pâinea în
sudoarea feţei şi se reîntoarce în ţărâna din care a fost luat
(Fac. 3, 17-19).

La fel şi femeia a primit să nască cu durere, cu gemete
şi spasmuri şi să se supună bărbatului ei şi să-i slujească
(Fac. 3, 16).

Aşa că ei nu au pierit cu totul prin blestemul lui
Dumnezeu, însă nici nu au rămas nedojeniţi de către El,
pentru că L-au dipreţuit pe Dumnezeu.

Insă tot blestemul în deplinătatea sa a căzut peste
şarpe, care i-a momit (seduxerat 362 ; beguiled) pe ei. Căci stă
scris: „Şi Dumnezeu a zis către şarpe: Din cauză că tu ai
făcut aceasta, blestemat eşti între toate animalele şi fiarele
pământului"(Fac. 3, 14).

Şi acelaşi lucru 1-a spus Domnul şi în Evanghelie,
celor care vor fi de-a stânga: „Depărtaţi-vă de la mine,
blestemaţilor, în focul cel veşnic, pe care Tatăl 1-a pregătit
pentru Satana şi îngerii săi" (Mt. 25, 41).

Şi aici se spune că focul cel veşnic {aeternus ignis) 363
nu fusese pregătit la început pentru om, ci pentru că el 364 a
momit pe om, [omul] şi-a cauzat această rană.

Şi pentru el, zic, pentru întâiul apostat şi pentru îngerii
care au căzut împreună cu el, tocmai pentru ei este focul, dar
şi pentru cei care simt, ca şi el, să facă lucruri viclene, fără
să se pocăiască şi fără să le pară rău pentru ceea ce au făcut.

4. Acest lucru 1-a făcut Cain. Căci el a fost sfătuit de
către Dumnezeu ca să-şi păstreze liniştea (Fac. 4, 7),
deoarece nu gândea drept faţă de ceea ce îi revenea fratelui
său iar invidia şi răutatea îl stăpâneau.

Dar el nu numai că nu a aceeptat [sfatul Său], ci a
adăugat păcat peste păcat. Şi prin aceasta nu a arătat decât ce
gândea în mintea lui.

Căci el plănuise ceva şi şi-a dus planul până la sfârşit.
S-a aruncat asupra lui şi 1-a omorât (Fac. 4, 8).

Şi Dumnezeu a supus pe cel drept celui nedrept, ca
primul să dovedească că pentru lucrurile sale drepte suferă,
iar ultimul să se arate că e nedrept, prin omorul pe care 1-a
săvârşit.

361 Nu ştiu la cine se referă. Nici în Lat. 2, p. 126 nu se indică cine este autorul
acestei ziceri.

362 Lat. 2, p. 126.

363 Ibidem.

364 Satana.

131

însă el 365 nu s-a oprit numai aici, nici nu s-a oprit
degrabă din faptele sale cele rele. Căci fiind întrebat unde
este fratele lui, el a spus: „Nu ştiu! Oare sunt păzitorul
fratelui meu?" (Fac. 4, 9).

Şi, prin acest răspuns, el a arătat cât de mare şi de
adâncă este viclenia lui.

Căci dacă e un lucru rău să-ţi ucizi fratele, cu atât mai
rău este să fii obraznic şi ireverenţios, atunci când Ii
răspunzi lui Dumnezeu, Cel ce ştie toate.

Iar Cain se lupta cu El. Şi, din această cauză, el şi-a
purtat blestemul peste tot (Fac. 4, 12), fiindcă s-a dat pe sine,
fără niciun scop, ca să păcătuiască şi pentru că s-a arătat fără
adoraţie către Dumnezeu şi nu s-a arătat tulburat pentru
fapta sa fratricidă.

5. Insă cazul lui Adam nu e asemănător cu acesta, ci e
diferit de el. Pentru că el a fost momit de un altul sub
pretextul că va deveni nemuritor şi imediat a fost cuprins de
teamă şi de cutremur şi s-a scuns.

Şi chiar dacă nu a putut să scape de Dumnezeu, căci
într-o stare de confuzie a călcat porunca Sa, el s-a simţit
nevrednic să apară înaintea lui Dumnezeu şi să vorbească cu
El.

Acum însă, „frica de Domnul este începutul
înţelepciunii" (Ps. 110, 10; Pilde 1, 7; 9, 10; Sirah 1, 14).

Mintea care păcătuieşte este condusă spre pocăinţă şi
Dumnezeu varsă mila Sa peste cei ce se pocăiesc.

Şi Adam şi-a arătat pocăinţa sa. Căci aceea 1-a condus
să se acopere cu cingătoarea (girdle) din frunze de smochin,
deşi erau multe frunze [acolo].

Şi el a ales-o pe cea mai dureroasă / iritantă pentru

, i-366

trupul sau .

Căci a ales o îmbrăcăminte, care să arate ascultarea sa,
fiind copleşit de frica de Dumnezeu (being awed by thefear
ofGod).

Şi luptă [în aceleşi timp, prin această îmbrăcăminte]
cu păcatul, cu slăbiciunea poftei trupului său.

Căci el pierduse dispoziţia sa naturală şi mintea lui
copilărească şi începuse să cunoască lucrurile rele.

365 Cain.

366 Iată, că Sfântul Irineu vorbeşte nu numai de păcatul Sfântului Adam, ci şi de
pocăinţa sa mântuitoare. El vede în îmbrăcămintea lor un semn al pocăinţei adânci.
Sfântul Adam şi-a început pocăinţa fiind încă în Paradis şi, cu atât mai mult, în afara
lui.

132

Se încinge pentru a-şi înfrâna pofta sa şi a soţiei sale,
temându-se de Dumnezeu şi aşteptându-L pe El să vină şi
să-i sfătuiească în lucrurile pe care să le facă.

Şi, prin aceasta, el nu spune decât: am fost
neascultător şi am pierdut haina sfinţeniei {robe of sanctity),
pe care o aveam de la Duhul. Acum cunosc că sunt vrednic
să mă acopr cu aceste frunze, care nu au nicio slavă şi să-mi
chinui trupul cu această îmbrăcăminte întotdeauna,
umilindu-mă.

Dar Dumnezeu S-a milostivit de ei şi i-a îmbrăcat pe
ei cu tunici de piele {tunicas pelliceas 361 '; tunics of skins) în
locul frunzelor de smochin (fîg-leaves) (Fac. 3, 21).

Şi pentru aceasta i-a întrebat pe ei, ca vina să o poată
lumina pe femeie. Şi iarăşi, o întreabă pe ea, ca aceasta să
arunce vina pe şarpe.

Fiindcă ea a spus: „Şarpele m-a momit pe mine şi eu
am mâncat" (Fac. 3, 13). Insă nu 1-a mai întrebat şi pe şarpe.

Pentru că El cunoştea, că acela fusese primul, care se
mişcase spre fapte păcătoase. Şi de aceea El rosteşte primul
blestem peste el 368 , ca acesta să cadă peste om ca o dojana
milostivă (a mitigated rebuke).

Fiindcă Dumnezeu nu putea suferi pe cel ce 1-a dus pe
om la păcat, şi aşa, puţin câte puţin, El îşi arată mila Sa
pentru cel care fusese momit [spre păcat] 369 .

367 Lat. 2, p. 128.

368 Peste Satana.

369 Astfel, cu totul diferit faţă de exegezele pe care mulţi contemporani îşi iau
dreptul ca să le facă la textul căderii omului, Sfântul Irineu dezvoltă o ierminie a
conştientizării păcatelor de către Sfinţii Protopărinţi.

Protopărinţii sunt întrebaţi despre ce au făcut, nu pentru ca să se disculpe (fiindcă ei

trăiau durerea şi frica de Dumnezeu din destul, în fiinţa lor), ci pentru ca să

conştientizeze păcatul şi să şi-1 asume.

Demonul a momit-o pe Sfânta Eva şi, prin ea, a păcătuit şi Sfântul Adam. Acesta

fusese cursul real al evenimentelor şi toţi l-au cunoscut ca atare. însă prin aceea că

numai diavolul a fost blestemat în mod direct, arată că doar lui nu i-a părut rău, pe

când Protopărinţii au simţit mila lui Dumnezeu, cu toate că ea a fost amestecată cu

durerea curăţitoare a suferinţelor noii lor vieţi, într-o lume infestată de păcat, pentru

că s-au pocăit.

O exegeză duhovnicească şi realistă. Sfântul Irineu vede prin Duhul acest amănunt

capital al frunzelor de smochin, că el arată pocăinţa lor. Tunicile de piele apar însă la

el, ca hainele milostivirii lui Dumnezeu, pentru că omul dorise hainele pocăinţei:

frunzele de smochin.

Dumnezeu dă omului haine mult mai confortabile decât primele. El prevede faptul că

în această lume schimbările atmosferice vor fi o realitate şi că ei vor avea nevoie de

aceste noi haine şi nu de unele atât de subţiri, incomode şi perisabile, ca cele de

smochin.

Dar tunicile de piele apar ca dar al lui Dumnezeu, în momentul când omul înţelege

că s-a dezbrăcat de slava dumnezeiască şi se pocăieşte, umilindu-se.

133

6. De aceea, El i-a condus afară din Paradis şi 1-a scos
pe el de la pomul vieţii, nu fiindcă El îl invidia pe om din
cauza acestuia 370 , cum se aventurează unii să spună, ci
fiindcă Ii era milă de el şi nu dorea să rămână un păcătos în
veci, nici ca păcatul făcut de el să rămână nemuritor iar răul
să fie fără sfârşit şi de netăiat.

Ci El a pus o margine / limită păcatului său, prin
intermediul morţii şi a făcut să înceteze cauza morţii,
punând un sfârşit [păcatului] prin stricarea trupului, care a
fost luat din pământ şi astfel, omul încetând să mai trăiască
în păcat şi murind, putea să înceapă să trăiască în
Dumnezeu 371 .

7. Pentru acest sfârşit El a pus duşmănie între şarpe şi
femeie şi sămânţa ei.

Şi ei se urmăresc reciproc: el urmăreşte talpa
piciorului ei ca să o muşte, pe când ea are puterea de a călca
(to tread) capul duşmanului ei (Fac. 3, 15).

Şi cel ce a muşcat, împiedicat şi ucis paşii omului, a
făcut aceasta până când Sămânţa (Semen) 312 ei a venit şi i-a
călcat / zdrobit capul.

Adică atunci când S-a născut Măria, despre care
Prorocul a zis: „Tu vei călca peste aspidă şi peste vasilisc.
Tu vei călca peste lei şi peste balauri" (Ps. 90, 13).

Şi aici a arătat că păcatul, care a venit şi s-a întins în
om şi care 1-a dat [pe om] sub puterea morţii, va fi jefuit de
puterea sa şi la fel şi moartea, care îi stăpâneau pe oameni.

Iar leul, acesta este, Antihristul (Antichristus) . El va
lupta cu tubare împotriva omenirii în zilele din urmă, dar va
fi călcat la pământ / zdrobit de Hristos.

Şi El 1-a legat pe „balaurul, pe şarpele cel vechi"
(Apoc. 20, 2) şi 1-a supuns pe el sub puterea oamenilor,
pentru că 1-a învins şi toţi îl pot călca în picioare 374 .

Şi astfel, după cum Adam a fost învins şi i s-a luat
toată viaţa de la el, tot la fel, când duşmanul a fost învins şi
el, Adam a primit noua viaţă.

370 A pomului vieţii.

371 Moartea apare aşadar la Sfântul Irineu nu ca un blestem ci ca o mare
binecuvântare. Moartea e un capăt, un hotar al păcatului. Păcatul nu trebuia să fie
nemuritor. Dumnezeu nu a vrut să lase pe om să zacă în păcat, în moartea păcatului,
ci 1-a lăsat să moară, pentru ca chinul lui să nu fie imens.

372 Lat. 2, p. 129.

373 Ibidem.

374 Se îmbină aici într-un mod evident eshatologia cu hristologia. Oamenii calcă
acum capul şarpelui celui vechi, pentru că Hristos 1-a zdobit prin moartea şi învierea
Sa.

134

Duşmanul din urmă, moartea, a fost şi el învins, căci
el a fost primul care 1-a luat în stăpânire pe om. Iar omul a
fost eliberat, „când s-a împlinit cuvântul ce s-a scris:
<Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde este, moarte,
boldul tău? >" (I Cor. 15, 54-55/ Os. 13, 14).

Şi acestea nu s-ar fi spus după dreptate, dacă omul,
peste care moartea a primit cea dintâi stăpânirea, nu ar fi fost
eliberat. Pentru că mântuirea lui este nimicirea morţii. Şi
când Domnul a înviat pe om, adică pe Adam, în acelaşi timp
El a nimicit şi moartea {Domino igitur vivificante
hominem, id est Adam, evacuata est et morsf 16 .

8. Iar toţi care vorbesc în mod greşit şi care resping
mântuirea lui Adam, aceia se aruncă pe ei înşişi din viaţa cea
veşnică, prin aceea că nu cred că oaia cea piedută a fost
regăsită. Şi dacă ea nu a fost găsită, atunci întregul neam
omenesc este încă în robia pierzării. De aceea, această idee
sau mai degrabă neştiinţă şi orbire e greşită şi pe aceasta a
spus-o primul Taţian 377 .

Şi eu am arătat deja, că acest om s-a aruncat pe sine
alături de toţi ereticii. Căci această „dogmă" pe care el a
inventat-o, în sensul că ar introduce ceva nou, mai presus de
ceilalţi, este spusă din slavă deşartă.

Şi el nu a dobândit însă prin ea, decât o formă goală a
credinţei, pentru urechile sale. Căci el se crede a fi un
învăţător şi vrea ca, din când în când, să folosească în acest
fel cuvintele lui Pavel: „în Adam toţi mor" (I Cor. 15, 22),
ignorând faptul, că „unde păcatul s-a înmulţit, acolo harul a
prisosit" (Rom. 5, 20).

Şi cred că am spus foarte clar acestea, în aşa fel încât
ucenicii săi să se ruşineze şi să nu se mai dondănească /
certe despre Adam, dacă nu a primit această mare milă şi nu
a fost mântuit. Căci nu au nimic de câştigat din aceasta.

Fiindcă şi şarpele nu a câştigat nimic dacă 1-a atras pe
om în păcat, în afară de aceea, că el s-a dovedit aceluia că e
un păcătos, care a câştigat pe om ca primul rod al apostaziei
sale. însă el nu cunoştea puterea lui Dumnezeu 378 .

75 Mântuirea înseamnă nimicirea morţii, spune cu putere autorul nostru. Acolo unde
nu există Hristos ca să nimicească moartea în trupul Său, acolo nu este o reală
mântuire. Acolo unde Hristos nu e Dumnezeu şi om şi unde moartea nu poate să
găsească niciun loc în umanitatea Sa şi se desfiinţează de la sine, atunci nu există o
mântuire reală. Mântuirea înseamnă harul lui Hristos, care îţi dă puterea să calci
peste păcat şi peste moarte, care te face să fii cu Dumnezeu pentru toţi vecii.

376 Lat. 2,p. 130.

377 Taţian Asirianul.

378 Diavolul.

135

Iar cei care resping / neagă mântuirea lui Adam
(qui contradicunt saluţi Adae ; disallow Adam's
salvation), nu câştigă nici ei nimic, în afară de aceea că, se
arată pe sine ca eretici şi apostaţi {haereticos et apostatas) 38 "
de la adevăr şi, în acelaşi timp, că sunt stăpâniţi de şarpe şi
de moarte.

379 Lat. 2, p. 130.

380 Ibidem.

136

Capitolul al 24-lea

Recapitularea tuturor argumentelor aduse împotriva
hulelor gnosticilor. Ereticii, care încearcă în tot felul să
strice învăţătura [ortodoxă], sunt respinşi de învăţătura
unitară a Bisericii. învăţătura Bisericii rămâne întotdeauna
aceeaşi şi unitară în sine

1. Astfel, acestea sunt toate cele pe care le-au spus
aceşti oameni, care introduc învăţături nelegiuite despre
Făcătorul nostru, Cel care a creat lumea aceasta şi mai
presus de Care nu este alt Dumnezeu.

Şi toate argumentele lor, clădite pe o învăţătură falsă,
le-am călcat la pământ, adică cele referitoare la persoana
Domnului nostru şi la mântuirea pe care a plinit-o din
dragoste pentru om.

Şi am arătat, că învăţătura Bisericii este oricând fără
lacune şi continuă să fie astfel, pentru că a primit mărturiile
Prorocilor, Apostolilor şi Ucenicilor, după cum am dovedit
de la un capăt la altul şi prin ea primim întreaga mântuire a
lui Dumnezeu şi este cel mai sigur îndreptar spre mântuire al
omului care se mântuieşte, adică credinţa noastră.

Iar ceea ce am primit de la Biserică, noi păstrăm şi
prin aceasta, cu Duhul lui Dumnezeu, întotdeauna ne
reînnoim la viaţă.

Căci ea este asemenea unei comori de mare preţ, ce
conţine potire alese, dar potirile acestea au în sine înnoirea
vieţii 381 .

Pentru că darul lui Dumnezeu a fost dat Bisericii,
după cum suflarea [de viaţă] a fost dată primului om, cu
scopul de a face toate mădularele [Bisericii] să se umple de
viaţă.

Iar comuniunea cu Hristos a fost dată prin Acesta,
adică prin Sfântul Duh, ca încredinţare a nestricăciunii, lucru

381 Cuvintele Scripturii şi ale Părinţilor sunt cuvinte ale vieţii veşnice, pentru că ne
reînnoiesc la viaţa întru Sfântul Duh. Ele sunt un depozit dar nu unul mort ci,
dimpotrivă, viu şi făcător de viaţă. Cei care văd acest depozit şi cred că are mult praf
pe el, nu au dat la o parte păcatul din viaţa lor, pentru ca să vadă izvorul de viaţă
făcător al acestei comori, care nu are seamăn şi este singura comoară autentică.

137

care pecetluieşte faptul, că credinţa noastră ne conduce la
Dumnezeu .

Căci e scris: „Pentru că, în Biserică, Dumnezeu a
aşezat mai întâi Apostoli, apoi Proroci, apoi învăţători" (I
Cor. 12, 28) şi pe toţi ceilalţi, prin care lucrează Duhul.

Iar toţi cei care nu sunt părtaşi cu aceştia şi nu se
unesc cu ei în Biserică, se dezbracă pe ei înşişi de viaţă, prin
părerile lor perverse şi faptele lor ticăloase.

Pentru că unde este Biserica, acolo este Duhul lui
Dumnezeu şi unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este
Biserica, şi tot felul de daruri, pentru că Duhul este

TOI

adevărul (Ubi enim Ecclesia, ibi et Spiritus Dei; et ubi
Spiritus Dei, Mic Eclessia, et omnis gratia. Spiritus autem
veritas) .

Iar cei care nu sunt moştenirea Lui şi nici nu se

TOC

hrănesc din viaţă la sânii mamei lor (neque a mammillis
matris nutriuntur in vitam) , nici nu se bucură de izvorul
de apă vie, care iese din trupul lui Hristos.

Ci ei sunt puţuri stricate (broken cisterns) ale
pământului şi beau apă puturoasă (putrid water) şi plină de
noroi, pentru că au zburat din credinţa Bisericii prin
convingerile lor şi au repins pe Duhul, pentru a nu fi
povăţuiţi [de către El].

2. Ei s-au îndepărtat / înstrăinat (alienated) de adevăr
şi se bălăcesc în toate păcatele, şi gândesc câteodată într-un
fel, altădată în alt fel, niciodată ajungând la adevărata
cunoaştere, străduindu-se să fie, mai degrabă, nişte filosofi ai
vorbelor (sophistae verborum) 381 , decât ucenici ai
adevărului (discipuli veritatis) 388 .

Şi aceasta, pentru că ei nu sunt zidiţi pe stâncă, ci pe
nisip, care e format dintr-o mulţime de pietricele (Mt. 7, 26).

382 Unirea cu Hristos ni se face prin Sfântul Duh şi simţirea harului în noi, un lucru
capital pentru viaţa noastră, şi acestea ne încredinţează de faptul că vom dobândi
nestricăciunea, când vom învia din morţi. Iar dacă avem încredinţarea interioară a
mântuirii, a lucrării vii a lui Dumnezeu în fiinţa noastră, înseamnă că credinţa noastră
ortodoxă e credinţă mântuitoare, singura credinţă, care ne duce la Dumnezeu.

383 O fraza foarte cunoscută şi de multe ori citată. Biserica lui Dumnezeu e Biserica
unde Duhul sfinţeniei este prezent. Acolo unde nu există Sfinţi şi unde nu se cintesc
Sfinte Moaşte, nu este Biserică, pentru că nu e Duhul, Care îi face vii pe oameni.

384 Lat. 2, p. 132.

385 Biserica.

386 Lat. 2, p. 132.

387 Ibidem.

388 Ibidem.

138

Şi de aceea şi-au imaginat o mulţime de dumnezei,
deşi ei spun întotdeauna că cercetează adevărul. Dar fiind
orbi, ei nu pot să-1 găsească niciodată.

Fiindcă blasfemiază pe Creatorul, pe adevăratul
Dumnezeu, Care ne dă puterea de a găsi adevărul şi îşi
imaginează că au descoperit alt Dumnezeu mai presus de
Dumnezeu sau o altă Plenitudine sau altă mântuire.

Dar lumina lui Dumnezeu nu-i luminează pe aceştia,
fiindcă ei necinstesc şi hulesc pe Dumnezeu, ţinându-L pe El
de un lucru oarecare, fiindcă, datorită dragostei şi nesfârşitei
Sale bunătăţi, El nu a venit la om cu bogăţia cunoaşterii
omeneşti (adică o cunoaştere, care să nu se refere la măreţia
şi firea Sa), [ci cu cea dumnezeiească], iar pe cea dată, omul
nu o poate cuprinde.

Căci am cunoscut că El ne-a făcut, că El ne-a plăsmuit
şi a suflat în noi suflare de viaţă şi ne-a dat nouă să ne
înmulţim, creând toate prin Cuvântul Său şi legându-ne
împreună prin înţelepciunea Sa, pentru că El este singurul şi
adevăratul Dumnezeu.

însă aceştia visează pe cineva inexistent, care ar fi mai
presus de El, pentru că nu pot vedea că au găsit pe marele
Dumnezeu, pe care nimeni dintre ei nu-L pot cunoaşte, după
cum ai vorbi cu omul sau cu lucrurile acestei lumi.

Căci trebuie să spunem, că ei au găsit pe Dumnezeul
lui Epicur, care nu a făcut nimic pentru sine sau pentru alţii
şi care nu îşi arată purtarea de grijă faţă de nimeni.

139

Capitolul al 25-lea

In această lume stăpâneşte purtarea de grijă /
providenţa lui Dumnezeu, prin care se dă infinita dreptate,
care pedepseşte pe păcătoşi, dar şi infinita bunătate, care
fericeşte pe cei credincioşi şi le dă lor mântuirea

1 . Dumnezeu îşi arată providenţa Sa tuturor lucrurilor,
şi pe toate El le sfătuieşte (gives counsel). Şi când sfătuieşte,
El este împreună cu cei care lucrează virtuţile. Şi de aici
urmează, desigur, că lucrurile sunt păzite şi stăpânite ca să-şi
lucreze rostul lor.

Şi aceştia pot cunoaşte că aceste lucruri nu sunt fără
raţiune şi deşarte, ci ele se petrec din purtarea de grijă / din
providenţa lui Dumnezeu.

Şi de aceea, neamurile, care s-au lepădat de ispitirile
trupeşti şi de desfrânare şi nu se mai conduc după
superstiţiile legate de idoli, acestea s-au schimbat şi au
dispreţuit [toate cele de mai înainte] prin purtarea Sa de grijă
şi nu mai pot fi convinse de nimeni ca să nu cheme pe
Făcătorul şi Părintele acestui univers, Care îşi arată purtarea
Sa de grijă faţă de toate lucrurile şi orânduieşte toate ale
lumii noastre.

2. Căci ei au fost schimbaţi de mustrarea şi judecata
Tatălui şi au recunoscut că sunt necinstitori de Dumnezeu şi
înţelegând că au găsit pe Dumnezeu, Cel care nu Se mânie şi
e mereu bun, unii au vorbit de Dumnezeu, ca despre Cel care
ne judecă, pe când alţii despre Cel care ne mântuie.

Căci ei au vorbit din neştiinţă astfel, depărtându-se de
dreapta cugetare şi de adevăr, fiindcă ambele sunt ale
Dumnezeirii 389 .

Căci, dacă avocatul nu este bun, ca să îngăduie pe cel
inculpat şi mustră pe cel care i-a cerut să-1 apere, el se arată
că nu e nici drept şi nici înţelept.

Insă Dumnezeu, Dumnezeul cel bun, dacă ar fi numai
bun şi nu ar încerca pe cineva, ca să-i dea bunătatea Sa, ar fi
nedrept şi fără bunătate.

389 Adică atât bunătatea cât şi dreptatea Sa.

140

Fiindcă bunătatea Sa nu ar fi deplină, pentru că nu
vrea să-i mântuie pe toţi. Şi bunătatea Sa e nedeplină, dacă
nu e împreunată cu judecata Sa 390 .

3. însă Marcion 391 , când împarte în două pe
Dumnezeu, spune că unul este bun şi altul e judecător dar,
de fapt, nu face decât să desfiinţeze Dumnezeirea. Iar dacă
avocatul nu este bun, nici Dumnezeu nu e bun. Iar Cel în
care nu este bunătate, nu este Dumnezeul tuturor.

Şi iarăşi, dacă avocatul este bun, dar nu e şi drept, se
întâmplă acelaşi lucru, pentru că Dumnezeirea e privată de
ambele.

Şi cum pot ei numi pe Tatăl ca atoatecunoscător, dacă
nu văd în El şi dreptatea Lui? Căci dacă El este înţelept,
atunci El îi încearcă pe oameni. Iar judecata cu care îi
încearcă, arată că El poate judeca. Şi aceasta e adevărata
mărturisire.

Căci dreptatea se numeşte judecată iar judecata, când
e după dreptate, nu poate fi fără înţelepciune. Iar Tatăl
depăşeşte toată înţelepciunea oamenilor şi a îngerilor, din
cauză că El este Domnul, şi Judecătorul, şi Cel singur Drept
şi Stăpânitorul tuturor.

Căci El este bun şi milostiv şi răbdător şi mântuitor,
după cum se cuvine a fi Dumnezeu. însă bunătatea Sa nu e
goală de dreptatea şi de înţelepciunea Sa.

Pentru că El îi mântuie pe cei care-i mântuie şi-i
judecă pe toţi după dreptate. Şi El nu se arată niciodată a fi

390 Judecata lui Dumnezeu, mustrarea Sa cea dreaptă e o dovadă de cea mai mare
iubire şi bunătate din partea lui Dumnezeu. Când omul nu vrea să se îndrepte prin
binele şi aşteptarea îndelungă a lui Dumnezeu, atunci El îl pedepseşte cu bunătate pe
om, cu mare atenţie, pentru ca să se ridice din patimile lui şi să se mântuiască.

Dacă Dumnezeu nu pălmuieşte pe cel pe care îl iubeşte, înseamnă că nu îl iubeşte cu

adevărat. Şi dacă nu iubeşti cu adevărat pe cineva, atunci nici nu te doare de el şi îl

laşi cum e, deşi ai putea să-1 ajuţi. Dar, dacă iubeşti cu adevărat pe cineva, atunci îl

ajuţi şi îl îndrepţi, pentru că te doare să îl vezi în starea lui de decădere.

Dumnezeu vrea ca tot omul să se mântuie şi de aceea îmbină în tactica Sa cu omul,

mila cu mustrarea, îngăduinţa cu certarea, bucuria cu necazul, pentru ca omul să se

bucure în final. Omul, când suferă, se uită numai la prezent, numai la durerea lui şi

nu vede şi nici nu înţelege prea bine, rostul ei şi urmările sale.

Tocmai de aceea crede că durerea lui e cea mai mare. Dar Dumnezeu priveşte

durerea de astăzi dată omului în ansamblu, în urmările sale finale şi veşnice, nu

numai în parcursul vieţii lui istorice. Tocmai de aceea te pedepseşte Dumnezeu,

pentru că te iueşte şi acest lucru trebuie să ne umple de şi mai mare dragoste de

Dumnezeu, pentru că El vrea ca să ne mântuim.

Şi vrea cu tot dinadinsul ca să ne mântuim, când durerile noastre cresc şi ispitele se

înmulţesc. Atunci, iubiţilor, trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu şi să nu ne temem!

391 Cf. Lat. 2, p. 134, n. 1: Marcion din Pont, care vorbea, deopotrivă, de două
principii ale lumii dar şi de faptul că materia şi spaţiul ar fi eterne.

141

drept fără milă, căci bunătatea Sa, fără îndoială, o ia înainte
şi susţine [dreptatea Sa].

4. De aceea, Dumnezeu binevoieşte să strălucească
soarele şi peste cei Drepţi şi peste cei nedrepţi, şi să-i judece
pe cei care se bucură tot la fel de mult de bunătatea Sa, şi
aceasta, pentru că vieţile lor nu sunt pe măsura bunătăţii
Sale.

Insă ceilalţi îşi petrec viaţa lor în nebunii şi bogăţie, şi
se opun bunăvoinţei Sale şi, mai mult decât atât, spun
balsfemii despre El, despre Cel care îi umple de asemena
mari daruri.

5. Căci Platon se dovedeşte a fi mai credincios decât
aceşti oameni, pentru că el a recunoscut atât dreptatea cât şi
bunătatea lui Dumnezeu, că El are putere asupra tuturor
lucrurilor şi El însuşi judecă, spunând despre El acestea:

„Căci Dumnezeu, ca şi Cuvântul cel vechi, cuprinde
începutul şi sfârşitul şi toate lucrurile care există, fiind în
toate drept, dând fiecăreia să se mişte potrivit firii sale. Insă
El judecă întotdeauna cu dreptate pe cei care II urmează şi
luptă împotriva acelora, care se depărtează de legea divină".

Şi iarăşi, el spune despre Făcătorul şi Creatorul
universului că este bun: „Şi bunătatea Sa nu invidiază
niciodată vreun lucru".

Şi prin aceasta el arată bunătatea lui Dumnezeu, ca
început şi cauză a creării lumii, şi nu neştiinţa sau păcatul
vreunui eon, nici că ea s-a petrecut ca urmare a vreunui
defect, nici a unei Mame care plânge şi se jeleşte, nici a altui
Dumnezeu sau Tată.

6. Căci numai Mama lor care plânge era în stare să
conceapă şi să inventeze aceste lucruri şi prin care ei se
dovedesc nişte mincinoşi, fiindcă Mama lor e din
Plenitudine, care e mai presus de cunoaşterea lui Dumnezeu
iar ea s-a înmulţit, pentru că a devenit o creatură avortonă şi
fără chip. Dar prin aceasta nu au cuprins nimic din adevăr, ci
din deşertăciune şi întuneric.

Căci înţelepciunea lor e goală şi e învăluită în
întuneric. Iar Marginea nu îi permite ei ca să intre în
Plenitudine.

Iar Ahamot nu îi primeşte pe ei ca să le dea viaţă.
Tatăl lor, fiind de la început un ignorant, i-a umplut pe ei de
suferinţa morţii.

Iar noi am arătat aceste false învăţături pe rând, pe
care ei le confirmă şi le învaţă şi se mândresc cu ele,

142

imaginându-şi taine fine despre Mama lor, când spun că ea
s-a născut fără un tată, adică fără Dumnezeu şi că ea este o
femeie din femeie, adică stricăciune din păcat.

7. Dar noi îi rugăm pe aceşti oameni cu tot dinadinsul,
ca să nu rămână în groapa pe care ei înşişi şi-au săpat-o, ci
să se lepede de Mama aceasta a lor şi de Adânc şi să stea
departe de deşertăciuni şi să se dezbrace de umbră.

Şi astfel să se întoarcă (convertea 7 ) la Biserica lui
Dumnezeu, pentru ca să fie fii legitimi (Evr. 12, 8) şi pentru
ca Hristos să ia chip în ei (Gal. 4, 19) şi pentru ca ei să
cunoască pe Creatorul universului, adică pe singurul
Dumnezeu şi Domn al tuturor.

Căci ne rugăm să se petreacă aceste lucruri, pentru că
îi iubim mai mult decât se pare că se iubesc pe ei înşişi.

Pentru că dragostea noastră este adevărată şi
mântuitoare pentru ei, dacă ei vor dori să o primească. Insă
poate fi socotită un tratament drastic (austero
medicamini) 392 , care înlătură puroiul şi crusta rănii, fiindcă
pune capăt mândriei şi trufiei lor.

Insă nu vom obosi să dorim cu toată puterea noastră,
ca să le întindem această mână de ajutor. Şi, în afară de
acestea, pe care le-am spus deja, eu am să mai aduc cărţile
următoare, în care am să prezint cuvintele Domnului.

Iar dacă am să-i conving pe unii dintre ei [de adevăr],
prin cuvintele lui Hristos, atunci voi putea să-i fac să
înţeleagă, că trebuie să abandoneze erorile lor şi să se lepede
de blasfemiile la adresa Creatorului lor, Care este singurul
Dumnezeu şi Tată a Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

392

Idem, p. 137.

143

Cartea a IV-a

Prefaţă

1. Şi iată că îţi trimit, dragul meu prieten, această a
patra carte a acestei lucrări, intitulate: Aflarea şi respingerea
falsei cunoaşteri {De detectione et eversione falsae
cognitionis) 393 , pe care ţi-am promis-o să o scriu după
puterea mea, despre cuvintele Domnului, după cum ţi-am
vestit mai înainte.

Aşa că ai primit, după rugămintea ta, o respingere şi
mai cuprinzătoare a tuturor ereticilor de pretutindeni, pentru
ca aceia să nu se mai întoarcă la rătăcirea lor şi să nu se
scufunde şi mai mult în adâncul răutăţii, nici să se arunce pe
ei [şi mai mult] în marea neştiinţei. Ci tu să-i întorci pe ei la
adevărul cerului, pentru ca să primească mântuirea.

2. Căci dacă omul se întoarce din cădere trebuie să
aibă o cunoaştere exactă (an accurate knowledge) a
învăţăturii lor 394 .

Fiindcă nu-1 poţi vindeca pe un om bolnav, fără
cunoşti bolile de care suferă. Şi, din acest motiv, înaintaşii
mei, cu mult mai presus decât mine, nu au fost în stare să
respingă, în mod satisfăcător, sistemul valentinian, din
cauză că ei nu au cunoscut acest sistem.

Insă eu m-am îngrijit să-ţi dau în prima carte întreaga
lor învăţătură, care recapitulează pe toţi ereticii. Şi din
aceeaşi raţiune, în a doua carte, am văzut, ca într-o oglindă,
diformităţile lor. Şi am înţeles că valentinienii, care se
împotrivesc adevărului, ar fi trebuit să se opună tuturor celor
care au o minte rea. Căci aceia i-a aruncat şi îi aruncă, în tot
felul de erezii.

393 Idem, p. 144.

394 A ereticilor. Sfântul Irineu spune că adevărata convertire trebuie să fie urmată de
cunoaşterea adevărului ortodox, alături de minciunile şi înşelările eretice şi
eterodoxe. Şi din vieţile Sfinţilor observăm, că ei s-au îngrijit să cunoască adevărul
mântuitor, dar şi să respingă feluritele erezii şi păreri greşite din viaţa lor.

Nu e de ajuns să ştim doar credinţa noastră, ci trebuie să ştim şi ce nu e din credinţă,

şi ce nu e adevăr, pentru ca să ne dezicem de el.

Convertirea este o epurare de rău, de tot felul de patimi, de înşelare. Convertirea e o

dezbrăcare de toată superstiţia, aproximarea şi falsa cunoaştere, pentru a ne umple de

pocăinţă, de adevărul credinţei şi de harul iertător şi a toate curăţitor al lui

Dumnezeu.

144

3. Iar sistemul lor este mai plin de blasfemii decât al
tuturor, pentru că ei II prezintă pe Făcător, Care este numai
Dumnezeu, după cum am arătat, ca pe unul care creează din
cauza unui defect sau a apostaziei. Şi la fel spun blasfemii
de la un cap la altul şi despre Domnul nostru, căci II taie şi II
împart pe Iisus de Hristos, şi pe Hristos de Mântuitorul, şi pe
Mântuitorul de Cuvântul, şi pe Cuvântul de Unul Născut.

Şi tot ei spun, că Făcătorul a creat din cauza unui
defect sau a apostaziei, în aşa fel încât, ei cred că Hristos şi
Sfântul Duh au venit din acest defect, şi că Mântuitorul a
fost produs de acei eoni, care au creat având un defect al lor.

In a treia carte, în precedenta, am spus gândurile
Apostolilor împotriva acelora.

Şi aceia au spus, ceea ce ei „au văzut dintru început,
ca martori şi slujitori ai Cuvântului" adevărului (I In. 1, 1) şi
care nu au primit astfel de învăţături de mirare, şi care ne-au
predicat nouă să evităm astfel de învăţături, văzând de mai
înainte, prin Duhul, mintea celor slabi, care se va strica de
către ei.

4. Căci, precum şarpele a momit pe Eva, făgăduindu-i
ce nu putea să-i dea, tot la fel şi aceşti oameni, pretinzând că
au o cunoaştere superioară şi că săvârşesc taine inefabile, şi
făgăduindu-le că le va spune despre cele ce sunt în
Plenitudine, nu fac decât să-i arunce în moarte pe cei care-i
cred, prin aceea că apostaziază de la Cel care i-a creat.

Şi după cum, atunci, îngerul cel căzut, a făcut ca
omenirea să fie neascultătoare prin şarpe şi prin aceasta îşi
imagina că va scăpa de pedeapsa Domnului, însă Dumnezeu
i-a dat lui formă şi nume de şarpe, tot la fel şi acum, în zilele
cele din urmă, răul, care se extinde prin aceşti oameni, nu îi
face numai apostaţi, ci şi inventatorii diferitelor lucruri rele
şi blasfemiatoare împotriva Creatorului, adică ereticii despre
care am vorbit.

Şi toate acestea, pe care ei le spun peste tot, inventând
noi lucruri, nu extind decât aceeaşi blasfemie, făcând rană de
moarte oamenilor, prin aceea că îi învaţă blasfemii împotriva
lui Dumnezeu, a Făcătorului şi a Atoateţiitorului,
depărtându-i de mântuirea lor.

Iar omul e făcut din suflet unit cu trup, e făcut după
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, fiind lucrat de mâinile
Sale (et per Manus Ejus plasmatus est) , adică de Fiul şi

395 Lat. 2, p. 145.

145

Sfântul Duh (hoc est, per Filium et Spiritum Sanctum) ,
după cum s-a zis: „Să facem om" (Fac. 1, 26).

Dar el [demonul] doreşte să ne îngreuneze viaţa şi să
facă pe om neîncrezător în mântuirea lui şi să spună
blasfemii împotriva lui Dumnezeu, Creatorul.

Iar toţi ereticii care au ajuns până la noi, de la primul
până la ultimul, au hulit pe Dumnezeu şi a răpit mântuirea
lucrului mâinilor Sale, care are trup.

însă eu am arătat împotriva lor o mulţime de dovezi
prin care se arăta cum Fiul lui Dumnezeu a plinit întreaga
mântuire a milei Sale şi am arătat că nu există niciun altul în
Scripturi, care să fie numit Dumnezeu, în afară de Tatăl
tuturor, de Fiul şi de cei care au dobândit mântuirea.

396 O altă afirmaţie celebră a Sfântului Irineu: Fiul şi Sfântul Duh sunt mâinile prin
care Tatăl 1-a făcut pe om.

397 Lat. 2, p. 145.

146

Capitolul 1

Domnul cunoaşte numai un singur Dumnezeu şi Tată

1. De aceea este sigur şi foarte întărit faptul, că nu
există alt Dumnezeu şi Domn decât Cel anunţat de către
Duhul. Acesta, Dumnezeul şi Stăpânitorul a toate, este
împreună cu Cuvântul Său. Iar cei care au primit pe Duhul
înfierii sunt toţi aceia, care au crezut în singurul şi
adevăratul Dumnezeu şi în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Şi la fel au făcut şi Apostolii. Căci ei nu au vorbit
despre un alt Dumnezeu, nici de numele unui alt Domn. Şi
cel mai important dintre toate este că Domnul nostru, mai
întâi, a făcut acest lucru şi ne-a poruncit să ne mărturisim
unui singur Tată, căci în afara Lui, în cer, există doar un
singur Dumnezeu şi Tată.

Toate aceste lucruri sunt clar atătate. Şi ele dovedesc
că sunt false cele spuse de aceşti mincinoşi şi foarte perverşi
sofişti.

Căci aceia afirmă că fiinţa inventată de către ei este
asemenea lui Dumnezeu şi Tatăl, dar că Demiurgul este
după firea sa diferit de Dumnezeu şi Tatăl. Iar ultimul,
spunem asta prin condescendenţă, stăpâneşte creaţia sa,
acele perverse creaţii mitologice, pe care ei le-au gândit pe
seama lui Dumnezeu.

Căci ei luptă înpotriva Sa şi s-au depărtat de
învăţătura lui Hristos, închinându-se unor dumnezei falşi şi
negând mântuirea lui Dumnezeu. Căci aceştia susţin, că
eonii şi dumnezeii şi părinţii şi domnii lor sunt fiinţe cereşti,
care locuiesc împreună cu Mama lor. Şi pe aceasta ei o
numesc „pământul" sau „Ierusalimul", alături de alte multe

398

nume .

2. Insă pentru ei nu e clar un lucru. Dacă Domnul
cunoştea mai mulţi părinţi şi dumnezei, atunci de ce le-a
spus Ucenicilor Săi ca să cunoască doar un singur
Dumnezeu şi S-a chemat pe Sine doar al Tatălui?

El ar fi trebuit să distingă pe cei care aveau numele de
dumnezei. Dar El este Dumnezeu adevărat şi nu există nicio
greşeală în învăţătura Sa şi nici nu trebuie să înţelegem un

Probabil se refereau la pământul celor mântuiţi şi la Ierusalimul ceresc, când o
numeau pe Ahamot: pământul sau Ierusalim.

147

alt lucru din cele zise. Iar dacă El ne-ar fi învăţat să numim o
Fiinţă pe Tatăl şi Dumnezeu, din când în când ar fi trebuit să
mărturisească şi alţi părinţi şi dumnezei în acelaşi fel.

Dar El Se vede ca ducând în altă parte pe Ucenicii
Săi, care l-au urmat. Căci dacă Se comporta astfel nu vorbea
ca un învăţător bun, ci ca unul mincinos şi invidios.

La fel, Apostolii, după ceea ce prezintă aceştia 399 , se
dovedesc a fi călcători ai poruncii, pentru că mărturisesc pe
Creator ca Dumnezeu, şi Domn, şi Părinte, după cum am
arătat, adică fiind singurul Dumnezeu şi Tată.

Insă Iisus însuşi S-a făcut lor învăţător şi îndemnător
spre „păcat", dacă El a poruncit ca Fiinţa singură să fie
numită Tată. Căci lor li s-a impus acest lucru cu necesitate,
cum că trebuie să mărturisească pe Creator ca Tatăl lor,
după cum rezultă lucrul de la sine.

399 Ereticii.

148

Capitolul al 2-lea

Dovezi din mărturiile lui Moise şi din ale altor
Proroci, cum că cuvintele lor sunt cuvintele lui Hristos.
Există doar un singur Dumnezeu. Creatorul lumii este Cel
pe care Domnul nostru L-a propovăduit şi pe Care El L-a
numit Tată al Său

1 . De aceea, Moise, făcând recapitularea întregii Legi,
pe care a primit-o de la Creator, a spus în Deuteronom:
„Ascultaţi, voi, ceruri, căci am să vorbesc şi ascultă tu,
pământule, cuvintele gurii mele!" (Deut. 32, 1).

Şi iarăşi, David, spunând că ajutorul său vine de la
Domnul, a spus: „Ajutorul meu este de la Domnul, Cel care
a făcut cerul şi pământul" (Ps. 120, 2).

Şi Isaia mărturiseşte că toate cuvintele sunt de la
Domnul, Care a făcut cerul şi pământul şi le stăpâneşte. El
spune: „Ascultaţi ceruri şi ia aminte pământule, pentru că
Domnul grăieşte!" (îs. 1, 2).

Şi iarăşi: „Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu, Care a
făcut cerul şi l-a întins pe el, Care a întărit pământul şi cele
de pe el, Care a dat suflare poporului şi duh celor care merg
pe întinsul lui" (îs. 42, 5).

2. Şi iarăşi, Domnul nostru Iisus Hristos mărturiseşte
pe Dumnezeu ca Tată al Său, când spune: „Te mărturisesc
pe Tine, Părinte, Domnul cerului şi al pământului" (Mt. 1 1 ,
25).

Şi ce Tată ar vrea aceşti oameni să înţelegem de aici,
ei, care sunt cei mai perverşi sofişti ai Pandorei? Unde se
vede aici Adâncul, despre care ei fabulează sau Mama lor
sau Unul Născut, despre care vorbesc aceştia?

Unde apare Dumnezeul pe care l-au inventat
marcioniţii şi mulţi alţii (pe când eu am arătat îndelung, că
nu există alt Dumnezeu)!

Atunci Făcătorul cerului şi al pământului este Cel
vestit de Proroci şi pe Care Hristos L-a mărturisit ca Tată al
Său, Cel pe care Legea îl vestea, zicând: „Ascultă Israele!
Domnul Dumnezeul tău e unul Dumnezeu" (Deut. 6, 4).

149

3. Dar scrierile lui Moise sunt cuvintele lui Hristos
{autem Moysi literae verba sint Christi) , pentru că El
însuşi le-a spus evreilor, după cum ne spune Evanghelia
după Ioan: „Dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi crede şi în Mine,
pentru că el a scris despre Mine. Dar dacă voi nu aţi crezut
cărţilor lui, nu veţi crede nici cuvintele Mele" (In. 5, 46-47).

Şi aici El a arătat foarte clar că scrierile lui Moise sunt
cuvintele Sale. Şi dacă privim astfel pe Moise, atunci, fără
îndoială, că şi cuvintele tuturor celorlalţi Proroci sunt
cuvintele Sale 401 .

Şi iarăşi Domnul însuşi ne vorbeşte despre Avraam, în
pilda cu omul bogat, când spune despre cei vii: „Dacă nu
ascultă de Moise şi de Proroci, chiar dacă ar învia cineva din
morţi şi s-ar duce la ei, tot nu-1 vor crede" (Le. 16, 31).

4. Căci în această pildă El nu numai că ne-a vorbit
despre un om sărac şi unul bogat, ci ne-a învăţat, în primul
rând, că unul ducea o viaţă plină de lux şi trăia în plăceri şi
în petreceri continue, adică era sclavul plăcerilor sale şi
uitase de Dumnezeu. Căci spune El: „era un om bogat, care
se îmbrăca în haine de purpură şi lenjerie fină, şi se veselea
prin petreceri luxoase" (Le. 16, 19).

Despre astfe de oameni, Duhul a grăit prin Isaia: „ei
beau vin acompaniaţi de harpe, psalterioane, flaute şi
miresme, însă nu privesc la lucrurile lui Dumnezeu, nici nu
i-au în seamă lucrul mâinilor Sale" (îs. 5, 12).

Şi vom avea aceeaşi pedeapsă la sfârşit ca şi aceşti
oameni, cărora Domnul le arată sfârşitul. Căci El ne spune
[ca şi lor], că trebuie să ascultăm pe Moise şi pe Proroci şi să
credem în Cel vestiţi de către ei, în Fiul lui Dumnezeu, Cel
înviat din morţi şi Care revarsă viaţă peste noi.

Şi, prin aceasta, El ne mai spune şi aceea, că toţi au
spus acelaşi lucru, adică şi Avraam şi Moise şi Prorocii şi
Domnul însuşi, Cel înviat din morţi, întru Care au crezut
mulţi dintre cei tăiaţi împrejur, care auziseră pe Moise şi pe
Proroci vestind venirea Fiului lui Dumnezeu.

Dar cei care au batjocorit adevărul, spunând că toate
cele spuse vin din altă parte, nu au cunoscut pe „întâiul
născut din morţi" (Col. 1, 18).

400 Lat. 2, p. 148.

401 Sfinţii Proroci vorbesc despre Cuvântul şi vestesc cele ale Sale. Cuvintele
Prorocilor sunt cuvintele lui Hristos. De aceea se împlinesc prorociile în Hristos,
pentru că El împlineşte ceea ce a vestit de mai înainte, despre Sine, prin Prorocii Săi.

150

Căci ei au înţeles pe Hristos ca o fiinţă distinctă, care
a fost impasibilă şi pe Iisus, cel care suferă, l-au înţeles ca
separat de Hristos.

5. Căci ei nu au primit de la Tatăl cunoaşterea Fiului
şi nici nu au învăţat despre Tatăl de la Fiul, Care a spus
dezvăluit şi nu în parabole, că El este Dumnezeu cu
adevărat .

Căci a spus: „Nu vă juraţi pe nimic, nici pe cer, pentru
că e tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, pentru că este
aşternutul picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, pentru că este
cetatea marelui împărat" (Mt. 5, 34-35).

Şi aceste cuvinte sunt, în mod evident, spuse cu
referire la Creatorul. Căci şi Isaia a spus: „Cerul este tronul
Meu, pământul este aşternutul picioarelor Mele" (îs. 66, 1).

Şi, în afară de Acesta, nu este alt Dumnezeu şi, fără
îndoială, că Domnul este „Dumnezeu" şi „marele împărat".
Căci nu poate fi descrisă o altă fiinţă, care să fie comparabilă
cu El sau să fie deasupra Lui. Iar dacă acea fiinţă este sub
puterea altuia şi există cineva mai presus de ea, atunci nu
poate fi numită nicicând „Dumnezeu" sau „marele împărat".

6. Şi nici ei nu pot să spună asemenea cuvinte decât în
glumă. însă ei se dovedesc că nu glumesc, atunci când
afirmă aceste lucruri. Căci atunci când le-a spus că este
Adevărul, S-a justificat pe Sine prin aceea că [templul] este
casa Lui şi scoţându-i pe schimbătorii de bani şi pe cei ce
vindeau şi cumpărau, le-a spus lor: „Căci scris este: Şi va fi
casa Mea, casă de rugăciune. Dar voi aţi făcut din ea peşteră
/ ascunzătoare de tâlhari" (Le. 19, 46).

Şi pentru ce raţiune ar fi spus aceste lucruri şi şi-ar fi
justificat casa Sa, dacă El predica alt Dumnezeul Dar El a
procedat aşa ca să mustre pe călcătorii Legii Tatălui Său şi
pentru ca nimeni să nu aducă insulte casei Sale şi nici să
insulte Legea, pentru că El a venit ca s-o plinească. El a
respins astfel pe cei care foloseau casa Sa într-un mod
impropriu ei şi pe cei care călcau Legea.

Iar cărturarii şi fariseii, care pe când aveau Legea
începuseră să dipreţuiască pe Dumnezeu, nu L-au primit pe
Cuvântul Său, adică nu au crezut în Hristos.

Căci despre ei a spus Isaia: „mai marii tăi sunt
răzvrătiţi, se împreună cu hoţii, iubesc darurile, caută să se

402 Se referă la Fiul.

151

răzbune, nu judecă orfanul şi nu se îngrijesc de văduve" (îs.
1,23).

Iar Ieremia spune şi el, la fel: „cei care conduc pe
poporul Meu nu Mă cunosc. Ei sunt copii fără minte şi
nechibzuiţi. Ei sunt înţelepţi în a face răul, dar nu îi învaţă
pe ei cunoaşterea" (Ier. 4, 22).

7. Dar mulţi s-au temut de Dumnezeu şi s-au îngrijit
de Legea Sa. Aceia au alergat la Hristos şi s-au mântuit cu
toţii. Căci El le-a spus Ucenicilor Săi: „Mergeţi la oile
pierdute ale casei lui Israel" (Mt. 10, 6).

Dar şi mulţi samarineni au crezut, când Domnul a
venit la ei. Căci, după două zile [de predică], ei „au crezut
cuvintelor Sale şi celor spuse de către femeie. Căci noi
credem acum, nu numai pentru că tu ne-ai spus, ci pentru că
noi înşine L-am auzit şi am cunoscut, că acest om este, cu
adevărat, Mântuitorul lumii" (In. 4, 39-42).

Şi Pavel spune la fel: „Şi astfel tot Israelul se va
mântui" (Rom. 11, 26), după cum s-a spus, căci Legea a fost
pedagogul nostru spre Iisus Hristos (Gal. 3, 24).

Să-i lăsăm la o parte însă pe cei care nu cred în Lege
dintre ei [şi să ne ocupăm de cei credincioşi Legii]. Căci
Legea nu le-a ascuns niciodată credinţa în Fiul lui
Dumnezeu inon enim lex prohibebat eos credere in Filium
Dei) 403 .

Ci, dimpotrivă, i-a învăţat pe ei ce să facă, spunându-
le că oamenii nu se pot mântui în alt fel de rana vechiului
şarpe decât, dacă cred în Acela, Căruia, întru asemănarea
trupului păcatului (Rom. 8, 3), I S-a luat viaţa Lui prin
martiriu şi a tras toate lucrurile spre Sine şi i-a înviat pe cei
morţi.

403 Lat. 2, p. 150.

152

Capitolul al 3-lea

Răspuns la criticile gnosticilor. Noi nu presupunem
că adevăratul Dumnezeu se poate schimba sau că Se va
sfârşi, dacă vor trece cerurile, care sunt tronul Său şi
pământul, care e aşternutul picioarelor Sale

1 . Şi iarăşi, există o altă greşeală la ei, când se referă
la ceruri ca la tronul lui Dumnezeu şi la pământ, ca la
aşternutul picioarelor Sale. Căci ei spun că cerurile şi
pământul vor trece 404 . Dar ei fac să treacă şi Dumnezeu,
Care stă peste ele şi, de aceea, [pentru că e trecător], El nu
poate fi Dumnezeu cel peste toate.

Căci ei nu cunosc ce vor să spună cuvintele, că cerul
este tronul Lui şi pământul, aşternutul picioarelor Sale. Căci
ei nu văd în Acesta pe Dumnezeu, ci îşi închipuie că El stă
ca un om şi e mărginit, deşi El nu e mărginit de nimic. Şi,
pentru aceasta, ei nu înţeleg modul cum vor trece cerul şi
pământul. Insă Pavel nu a fost un neştiutor, atunci când a
spus: „căci chipul acestei lumi trece" (I Cor. 7, 31).

In alt loc, David, a explicat această problemă. Căci el
nu a spus, că atunci când va trece chipul acestei lumi, nu va
mai rămâne Dumnezeu. Ci ucenicul Său a spus adevărul în
psalmul 101, zicând:

„întru început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul şi
cerurile sunt lucrurile mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu vei
rămâne. Toate se vor învechi ca un veşmânt şi ca pe o
îmbrăcăminte le vei schimba şi schimbate vor fi. Dar Tu
acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor termina. Fiii robilor Tăi vor
trăi şi sămânţa lor va rămâne în veac" (Ps. 101, 26-29).

Şi de aici se înţelege foarte bine că lucrurile vor trece,
dar că Dumnezeu va rămâne şi, împreună cu El, şi slujitorii
Săi.

Şi, în acelaşi mod, spune şi Isaia: „Ridicaţi-vă ochii
voştri către ceruri şi priviţi jos, pământul. Pentru că cerul va
trece ca un fum şi pământul ca un veşmânt se va învechi, şi
cei care vor locui pe pământ vor muri. Dar mântuirea Mea
va fi veşnică şi dreptatea Mea nu va avea sfârşit" (îs. 51,6).

404 Lucru adevărat până aici, pentru că sunt cuvintele Domnului, cf. Mt. 24, 35.

153

Capitolul al 4-lea

Răspunsul la altă obiecţie, în care se arată că
distrugerea Ierusalimului, care era cetatea Marelui
împărat, nu a diminuat cu nimic din măreaţia şi puterea
supremă a lui Dumnezeu, pentru că această distrugere a
cetăţii a fost pusă în lucrare de sfatul cel prea înţelept al lui
Dumnezeu

1. Şi alt lucru referitor la Ierusalim şi la Domnul. Căci
ei se aventurează să spună, căci dacă [Ierusalimul] era
„cetatea Marelui împărat", ea nu trebuia să se transforme în
ruină. Şi aceasta e ca atunci, când cineva ar spune: dacă
paiele sunt creaţia lui Dumnezeu, atunci ele nu ar trebui
niciodată să ardă sau dacă viţa de vie e făcută de către
Dumnezeu, atunci niciodată nu trebuie tăiată şi curăţată de
j oarde.

Dar j oardele nu au apărut de la început, ci numai când
au apărut strugurii pe ele, adică când au crescut şi au rodit.
Dar ei se află în situaţia acelora, care nu vor să facă via să
rodească, pentru că nu vor să taie din joarde.

La fel este şi cu Ierusalimul. Când a învins jugul
robiei (unde omul a fost adus, din cauză că, de timpuriu, nu
s-a supus lui Dumnezeu şi a devenit robul morţii şi s-a supus
ei, fiind deposedat de libertate), atunci a primit şi roadele
libertăţii şi a devenit matur, reclădindu-şi hambarele şi aceia
s-au îngrijit de roadele lui şi s-a dus vestea peste tot despre
el. Căci spune Isaia: „Copiii lui Iacov vor prinde rod, şi
Israelul va înflori şi întreaga lume va fi plină de roadele
sale" (îs. 27, 6).

Dar fructele vor rodi în întreaga lume, tocmai pentru
că Ierusalimul a fost pe drept părăsit şi roadele care îl
umpleau odinioară acum s-au luat de la el. Căci, dintre ei,
după trup, au fost Hristos şi Apostolii, care au rodit fructe.
Dar nu sunt mulţi dintre ei care s-au folosit de aceste fructe,
însă toate lucrurile, care au un început în timp, trebuie să
aibă de asemenea şi un sfârşit în timp.

2. Astfel, Legea dată prin Moise s-a încheiat prin Ioan
[Botezătorul], ca o consecinţă necesară. Hristos a venit şi a
plinit-o / desăvârşit-o, fiindcă „Legea şi Prorocii au fost
până la Ioan" (Le. 16, 16).

154

Iar Ierusalimul, după vestirea lui David, la plinirea
vremii, a terminat-o cu Vechiul Legământ, atunci când Noul
Legământ a fost revelat. Căci Dumnezeu face toate lucrurile
cu măsură şi cu rânduială. Nimic fără măsură nu este la El,
fiindcă nu este nimic fără rânduială ( "Airavra perpcp /cal
ragei o 0eo£ iroiă, /cal ov8eu ăpetpov wap' avrcp, ou pr/deu
âvapiOpriTou) .

Şi bine spune acela, care a zis, că Tatăl
incomensurabil S-a făcut pe Sine cu măsură în Fiul
(Ipsum immensum Patrem in Filio mensuratum) 407 . Pentru
că Fiul este măsura Tatălui, pentru că numai El II cuprinde.

Şi, că stăpânirea evreilor a fost vremelnică, ne spune
tot Isaia: „Şi fiica Sionului ca fi părăsită ca o căscioară
(cottage) în vie şi ca pe o colibă (lodge) din grădina de
castraveţi" (îs. 1, 8).

Şi când s-au petrecut aceste lucruri? Nu atunci când s-
au luat fructele de la ea şi a fost părăsită, încât nu mai are
nicio putere să rodească?

3. Şi de ce vorbim de Ierusalim, când chipul acestei
lumi va trebui să treacă şi el, atunci când vremea dispariţiei
sale va veni adică, când grânele vor fi adunate în hambar, iar
pleava va fi aruncată afară şi se va arde în foc (Le. 3, 17)?
„Căci ziua Domnul va veni ca un cuptor aprins (a burning
furnace) şi toţi păcătoşii vor fi cosiţi, cei care fac lucruri rele
şi ziua aceea va fi un foc pentru ei" (Mal. 3, 19).

Acestea le va face Domnul în acea zi. Şi despre ea a
vorbit Ioan Botezătorul, când a spus despre Hristos: „El vă
va boteza pe voi cu Duhul Sfânt şi cu foc. El are mătura
(fan) în mâna Sa ca să cureţe podeaua. Şi El va aduna rodul
Său într-un hambar iar pleava o va arde cu foc nestins
iunquenchable fire)" (Mt. 3, 11-12).

Căci Cel care adună pleava şi Cel care vântură [grâul]
este Unul şi Acelaşi. El îi judecă şi de aceea îi separă pe unii
de alţii.

Dar vânturătura şi pleava este fără raţiune şi fără viaţă
[duhovnicească], căci aşa s-au făcut pe ei înşişi.

Căci omul, fiind lăsat cu raţiune şi creat după
asemănarea lui Dumnezeu, creat cu voinţă liberă (liber in

405 Lat. 2, p. 153.

406 Nu ştiu cine a afirmat acest lucru. Nici în ediţia latină citată nu se specifică acest
lucru.

407 Lat. 2, p. 153.

155

arbitrio) 408 şi cu puterea de a se stăpâni pe sine, s-a făcut,
prin sine, asemenea vânturăturii şi plevei.

De aceea el va fi condamnat pe drept, fiindcă, creat ca
o fiinţă raţională, a pierdut adevărata raţiune şi vieţuieşte
iraţional (irrationabiliter vivens), opunându-se dreptăţii lui
Dumnezeu şi dedându-se la toate ca un suflet alipit de
pământ şi rob tuturor poftelor 409 .

Căci, spune Prorocul: „Omul, în cinste fiind, nu a
înţeles. S-a asemănat fiarelor fără de minte (Jumentis
insipientibus) 410 şi s-a făcut asemenea lor" (Ps. 48, 12).

408 Idem, p. 154.

409 Păcatul este cel care a dezgolit pe om de raţiune, la dus la starea de fiinţă
iraţională. Omul a fost creat cu raţiune şi cu liberă voinţă, dar s-a folosit de sine
într-un mod păcătos. De aceea s-a alipit de materie şi nu mai vrea să fie om
duhovnicesc, adică om raţional. Raţiunea aici însă, nu desemnează intelectualitatea
umană, dobândirea unor cunoştinţe, care te fac mai puţin ignorant într-o materie.

Ci raţiunea desemnează starea omului fiară patimi sau mai presus de patimi, care nu
arată prin viaţa sa că e rob patimii şi că face fapte fără dreaptă cugetare prealabilă.
Starea raţională a omului e starea duhovnicească, e viaţa de sfinţenie.

410 Lat. 2,p. 154.

156

Capitolul al 5-lea

Autorul se reîntoarce la un argument anterior şi arată

că nu există decât un singur Dumnezeu,Cel vestit de către

Proroci. Hristos mărturiseşte despre Acesta că e Tatăl Său.

Tatăl, prin Cuvântul Său, Care locuieşte în sânul Său, S-a

făcut cunoscut pe Sine oamenilor în ambele Testamente

1. Căci unul şi acelaşi este Dumnezeu, Cel care
strânge cerurile cape o carte (librum 411 ) 412 (Apoc. 6, 14), dar
înnoieşte şi faţa pământului (Ps. 103, 3 1).

Căci lucrurile au fost făcute pentru om în timp 413 ,
pentru ca el să se maturizeze prin ele şi astfel să producă
rodul nemuririi 414 . Şi acesta 415 , prin bunătatea Sa, a primit
lucrurile cele veşnice, „ca în veacurile ce va să vină El să
arate bogăţia cea mare a harului Său" (Ef. 2, 7).

Şi Acesta a fost Cel vestiţi prin Lege şi Proroci, adică
Cel pe Care Hristos II mărturiseşte ca Tată al Său. Astfel, El
este Creatorul şi tot El este Dumnezeu cel peste toate, după
cum spune Isaia:

„Eu sunt martor, zice Domnul Dumnezeu, şi slujitorul
Meu pe care Eu l-am ales, că voi veţi cunoaşte şi veţi crede
şi veţi înţelege că Eu sunt. înaintea mea nu a fost alt
Dumnezeu şi nici nu va fi altul după Mine. Eu sunt
Dumnezeu şi în afara Mea nu este alt Mântuitor. Eu am
vestit şi Eu am mântuit" (îs. 43, 10-12).

Şi iarăşi: „Eu însumi sunt Dumnezeu cel dintâi şi Eu
sunt mai presus decât lucrurile ce vor veni" (îs. 48, 12). Şi
nu e nimic neclar aici, nici arogant, nici din slavă deşartă,
dacă El a spus asta.

Căci ar fi fost imposibil, fără Dumnezeu, ca să
ajungem la cunoaşterea lui Dumnezeu (sed quoniam
impossibile erat sine Deo discere Deum 416 ) 417 .

411 Ibidem.

412 Se referă la un sul de papirus, la o carte în formă de rulou.

413 Lucrurile au fost făcute în cadrul timpului, pentru ca omul să se bucure de ele.

414 Creaţia, privită duhovniceşte, nu este o cursă pentru om, ci un mod de înaintare
duhovnicească, de maturizare a minţii.

415 Omul.

416 Lat. 2, p. 154.

17 Revelaţia dumnezeiască este darul nemărginit al lui Dumnezeu. Numai pentru că
Dumnezeu este iubitor de oameni, cunoaştem pe Dumnezeu şi cunoaştem cine a
făcut lumea şi pe noi înşine. Sforţările umane nu ar fi ajuns la niciun rezultat. Numai

157

Căci El a învăţat pe oameni, prin Cuvântul Său, ca să
cunoaştem pe Dumnezeu. De aceea, cei care nu cunosc
aceste lucruri 418 şi-au făcut o imagine despre Dumnezeu şi
spun că au descoperit un alt Tată. Lor, cu dreptate, li s-a
spus: „Vă rătăciţi, pentru că nu cunoaşteţi Scripturile şi nici
puterea lui Dumnezeu" (Mt. 22, 29).

2. Pentru că Domnul şi Stăpânul nostru, în răspunsul
pe care 1-a dat saducheilor, care spuneau că nu există înviere
şi de aceea necinsteau pe Dumnezeu şi credeau prea puţin în
Lege, căci nu vorbeau despre înviere şi nici despre revelarea
lui Dumnezeu, le-a spus lor: „Vă rătăciţi, pentru că nu
cunoaşteţi Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu" (Mt. 22,
29).

Căci le-a spus mai apoi: „Iar despre învierea morţilor,
n-aţi citit ce vi s-a spus de către Dumnezeu, zicând: <Eu
sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi
Dumnezeul lui Iacov?>" (Mt. 22, 31-32).

Şi a adăugat: „Căci El nu este Dumnezeul celor morţi,
ci al viilor" (Mt. 22, 32), pentru că toţi viază prin El.

Şi, prin aceste argumente, fără îndoială, că El a
clarificat totul. Căci Cel care a vorbit lui Moise din rug (the
bush) şi S-a revelat pe Sine ca Dumnezeu al Părinţilor, este
El: Dumnezeul celor vii.

Pentru că cine este Dumnezeul celor vii decât numai
Dumnezeu şi, mai presus de Care, nu există alt Dumnezeu?

E Dumnezeul acela, care atunci când Daniel Prorocul
a fost întrebat de regele Cirus al perşilor: „De ce nu slujeşti
lui Bel?", acela L-a vestit şi i-a zis: „Fiindcă eu nu slujesc
idolilor făcuţi de mâini omeneşti, ci Dumnezeului celui viu,
Care a făcut cerul şi pământul şi a Cărui domnie este peste
tot trupul" (Bal. 1,5-6).

Şi iarăşi a zis: „Eu ador pe Domnul Dumnezeul meu,
fiindcă El este un Dumnezeu viu" (Bal. 1, 30). Adică era Cel
adorat de către Proroci ca Dumnezeu viu, fiindcă El este
Dumnezeu viu.

Iar Cuvântul Său este Cel care i-a vorbit lui Moise 419 ,
adică Cel care i-a făcut să tacă pe saduchei, Care ne-a dat
darul învierii, Care a revelat adevărul celor orbi, Care a
înviat şi S-a arătat drept Dumnezeu adevărat.

pentru că El a vrut să Se facă cunoscut nouă, numai din această cauză II şi cunoaştem
şi ne cunoaştem, totodată, originea şi traiectoria.

418 Ale revelaţiei dumnezeieşti.

419 Dumnezeu Cuvântul e Cel care a dat Legea Sfântului Moise şi tot El Se
întrupează ca să plinească toate cele spuse de El prin Lege şi Proroci.

158

Căci El nu este Dumnezeul morţilor, ci al celor vii,
dar a fost numit Dumnezeul Părinţilor celor adormiţi.

Dar aceasta, pentru că Părinţii sunt, fără îndoială, vii
în Dumnezeu şi nu s-au depărtat astfel de viaţă. Pentru
aceasta ei sunt fiii învierii (filii resurrectionis ; children of
the resurrection).

Căci Domnul nostru este însăşi învierea, după cum a
spus: „Eu sunt învierea şi viaţa" (In. 11, 25). Iar Părinţii sunt
fiii Săi, după cum s-a spus prin Prorocul: „ în locul părinţilor
tăi, ţi s-au născut ţie fii"(Ps. 44, 19).

Astfel, Hristos însuşi, împreună cu Tatăl, este
Dumnezeul cel viu, Care a vorbit lui Moise şi Care S-a
revelat Părinţilor.

3. Şi mai spune acest lucru, atunci când le-a spus
evreilor: „Tatăl vostru, Avraam, s-a bucurat că a văzut ziua
Mea. Şi el a văzut-o şi s-a bucurat" (In. 8, 56).

Şi pentru ce le-a spus acest lucru? Pentru că: „Avraam
a crezut lui Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit lui ca dreptate'''
(Rom. 4, 3). Căci Avraam a crezut că El este Făcătorul
cerului şi al pământului şi singurul Dumnezeu, dar şi că El
va înmulţi sămânţa lui ca stelele cerului. Şi aceasta este ceea
ce a spus Pavel, când a zis: „ca luminile în lume" (Filip. 2,
15).

Căci Drepţii au părăsit cele ale lumii şi au urmat

ăT) 1

Cuvântului lui Dumnezeu, călătorind ca nişte străini
împreună cu Cuvântul, căci au vrut să fie mereu cu
Cuvântul.

4. Iar Drepţii şi Apostolii, fiind din neamul lui

499

Avraam, şi-au lăsat lucrul lor şi pe părinţii lor şi l-au
urmat Cuvântului. Şi nu e cu dreptate ca şi noi, având
aceeaşi credinţă ca a lui Avraam, să luăm crucea de lemn ca
şi Isaac şi să-I urmăm Lui?

Căci, în Avraam, oamenii au fost învăţaţi mai dinainte
şi au fost îndemnaţi ca să urmeze lui Dumnezeu Cuvântul .
Pentru că Avraam, crezând, a urmat poruncii Cuvântului lui
Dumnezeu şi a înţeles repede (with a ready mind) să dea, ca
o jertfă lui Dumnezeu, pe fiul său unul născut şi iubit de
către el (Fac, cap. 22).

420 Lat. 2, p. 156.

421 înstrăinaţi.

422 Ocupaţiile pe care le aveau înainte ca să creadă în Hristos.

423 Viaţa Sfântului Avraam a fost prototipul renunţării la toate pentru credinţa în
Dumnezeu, prototipul apostolatului şi al monahismului. Cine crede în Dumnezeu,
renunţă la cele ale lumii, la cele deşarte şi îi umrează Lui întru toate.

159

Căci şi Dumnezeu va dori să dea tuturor pe Unul
Născut Fiu al Său preaiubit, ca jertfă pentru mântuirea
noastră.

5. Iar Avraam a fost Proroc şi a văzut întru Duhul ziua
venirii Domnului, şi mântuirea prin suferinţa Lui, prin care,
şi el, şi toţi cei care i-au urmat exemplul credinţei sale, şi s-
au încrezut în Dumnezeu, s-au mântuit şi s-au bucurat foarte
mult.

De aceea, Domnul nu a fost necunoscut lui Avraam, a
Cărui zi el dorea ca să o vadă şi nici nu a fost necunoscător
al Tatălui Domnului nostru.

Pentru că el a învăţat din Cuvântul Domnului şi a
crezut în El. De aceea i s-a socotit lui de către Domnul, acest
lucru, ca dreptate.

Căci credinţa în Dumnezeu îl îndreptează pe om
(justificat hominem ) . Şi de aceea a zis el: „îmi voi
întinde tăria mâinii mele către Domnul Cel Prea înalt, Cel
care a făcut cerul şi pământul" (Fac. 14, 22).

Toate aceste adevăruri trebuie folosite de aceia care
doresc să răstoarne învăţăturile cele perverse, fiindcă
aceia 426 nu învaţă niciun verset după adevăr.

424 Lat. 2, p. 157.

425 Credinţa în Dumnezeu e cea care îl mântuie pe om, care îl face Drept, pentru că
ea e începutul vieţii bine plăcute lui Dumnezeu.

426 Ereticii.

160

Capitolul al 6-lea

Explicarea cuvintelor lui Hristos: „niciun om nu
cunoaşte pe Tatăl, ci numai FiuV'etc. Aceste cuvinte sunt
interpretate greşit de către eretici. Prin Tatăl S-a revelat
Fiul iar prin Fiul S-a revelat Tatăl. Tatăl nu a fost niciodată
cunoscut

1. Iar Domnul S-a revelat pe Sine Ucenicilor, că El
este Cuvântul, Care dăruie cunoaşterea Tatălui şi respinge pe
evreii, care îşi imaginau că L-au cunoscut pe Dumnezeu,
pentru că ei n-au respins niciodată Cuvântul Său, prin care
Dumnezeu S-a făcut cunoscut, zicând: „Niciun om nu
cunoaşte pe Fiul, ci numai Tatăl. Şi niciun om nu cunoaşte
pe Tatăl, dacă nu e mântuit de Fiul şi dacă aceluia Fiul nu II
revelează pe Acela [pe Tatăl]" (Mt. 1 1, 27; Le. 10, 22; ).

Astfel mărturiseşte Matei, şi Luca, şi Marcu, numai
Ioan omite acest verset 427 .

Şi aceştia, care au fost mai înţelepţi între Apostoli, au
scris următoarele: „Niciun om nu cunoaşte pe Tatăl, ci doar
Fiul, şi nici pe Fiul, ci numai Tatăl şi cel care Fiul vrea să i-
L descopere" (Le. 10, 22).

Dar ei spun, că dacă adevăratul Dumnezeu nu a fost
cunoscut mai înainte de venirea Domnului, atunci
Dumnezeul vestit de către Proroci nu este Tatăl lui Hristos.

2. Dar dacă Hristos a început să existe, numai de când
a intrat în lume, ca om şi dacă Tatăl a fost cunoscut numai în
timpul lui Tiberiu Cezar, când El S-a ratat oamenilor, dar
Cuvântul Său nu a fost dintotdeauna coexistent cu creatura
Sa, atunci trebuie să spunem, că alt Dumnezeu a fost vestit
sau, mai degrabă, trebuie să cercetăm, care e raţiunea acestei
mari „nepurtări de grijă" a lui Dumnezeu.

Fiindcă am ajuns aici prin chestiunea ridicată şi
aceasta ne duce la faptul că Dumnezeu S-a schimbat. Dar
acest lucru distruge credinţa noastră în Dumnezeu Creatorul,
Care ne ţine pe noi, adică creaţia Sa.

427 Nu există pasajul însă nici la Sfântul Marcu, în ediţiile actuale. însă, se pare, că în
ediţia pe care o folosea Sfântul Irineu exista şi la Sfântul Marcu această învăţătură a
Domnului.

428 Ereticii.

161

Insă noi am primit, în mod nemijlocit, credinţa noastră
de la Fiul şi prin aceasta avem o dragoste tare şi nemişcată 429
către Tatăl.

Căci în cartea sa împotriva lui Marcion, Iustin a
spus foarte bine acestea: „Eu nu aş fi crezut în Domnul
însuşi, dacă El ar fi vestit un altul decât Cel care este
Făcătorul şi Hrănitorul (Nutritorem) 431 nostru.

Dar, fiindcă Fiul Unul Născut a venit la noi de la unul
Dumnezeu, Care a făcut lumea şi ne-a creat pe noi şi ţine şi
orânduieşte toate lucrurile, strângând în Sine lucrul mâinilor
Sale, de aceea credinţa mea este neclintită întru El, şi
dragostea mea pentru Tatăl e nemişcată, căci Dumnezeu ni
le-a dat nouă pe acestea" .

3 . Pentru că nimeni nu poate cunoaşte pe Tatăl, decât
numai prin Cuvântul lui Dumnezeu, adică, numai dacă Fiul
ni-1 dezvălui pe Acela. Nici nu poate cineva să-L cunoască
pe Fiul, fără numai prin buna dorire a Tatălui. Şi Fiul
săvârşeşte (performs) buna dorire / plăcere a Tatălui, pentru
că Tatăl L-a trimis, iar Fiul a fost Cel trimis şi Care a venit
la noi. Şi Cuvântul Său cunoaşte că Acesta este Tatăl Său,
deşi, pentru vederea noastră, El este nevăzut şi infinit.

Iar El nu îl vesteşte pe altul, ci pe Acela însuşi ni-L
vesteşte nouă. Iar Tatăl este singurul care îl cunoaşte pe
Cuvântul Său. Amândouă aceste adevăruri au fost spuse de
către Domnul nostru. Căci Fiul revelează cunoaşterea
Tatălui prin propovăduirea Sa. Şi propovăduirea Fiului este
cunoaşterea Tatălui, pentru că toate lucrurile sunt arătate
prin Cuvântul.

De aceea, noi putem cunoaşte că Fiul, Care a venit,
este Cel ce dă celor care cred în El cunoaşterea Tatălui, după
cum a spus-o Ucenicilor Săi: „Niciun om nu cunoaşte pe
Fiul decât numai Tatăl, nici pe Tatăl decât numai Fiul, şi
celor care va vrea Fiul să li-L arate". Şi de aici vedem că şi
El şi Tatăl sunt cu adevărat şi că noi nu primim un alt Tată,
în afara Celui pe care îl avem revelat prin Fiul.

4. Dar acest Tată este Făcătorul cerului şi al
pământului, după cum ni-L prezintă cuvintele Sale. Iar El,
nu este acel tată fals inventat de către Marcion, Valentin,

429 Nezdruncinată, neîndoită, care nu se îndoieşte de Tatăl.

430 Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful.

431 Lat. 2,p. 159.

432 Nu ştiu cartea citată.

162

Vasilide, Carpocrat, Simon sau ceilalţi, numiţi, în mod fals,
„gnostici" [cunoscători].

Căci niciunul dintre aceştia nu au vorbit despre Fiul
lui Dumnezeu. Fiindcă Hristos Iisus, Domnul nostru, a fost
împotriva celor care afirmă astfel de lucruri şi îndrăznesc să
predice alt Dumnezeu necunoscut.

Insă pe ei trebuie să-i întrebăm acestea: Cum de este
Acesta necunoscut, dacă ei îl cunosc? Pentru ce motiv este
cunoscut numai de câţiva iar de restul e necunoscuţi

Căci Domnul nu a spus că Tatăl şi Fiul nu au fost
cunoscuţi de către nimeni. în acest caz venirea Sa ar fi fost
fără rost. Şi atunci de ce a venit Hristos la noi? De ce ne-a
spus: „Nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu, pentru că El este
necunoscut şi nu-L puteţi afla" (In. 1, 18) iar ucenicii lui
Valentin declară în mod fals, că Hristos a zis aceste lucruri
despre eonii lor? Dar acestea sunt deşertăciuni.

Pentru că Domnul ne-a învăţat că omul nu e capabil să
îl cunoască pe Dumnezeu, fără ca el să fie învăţat de către
Dumnezeu. Adică Dumnezeu nu poate fi cunoscut fără
Dumnezeu (avev Oeov firj YivoSoKeoOai tbv 0e6u\ sine
Deo non cognosci Deum) . Insă aceasta este voinţa clară a
Tatălui, ca Dumnezeu să fie cunoscut. Pentru că cei care îl
cunosc pe El, sunt dintre aceia cărora Fiul li L-a descoperit
lor.

5. Şi în acest scop Tatăl îl revelează / îl descoperă pe
Fiul ca, prin intermediul Său, El să fie cunoscut de către toţi
şi toţi să primească dreptatea, toţi care cred în El şi să se
bucure de nestricăciune şi de bucuria cea veşnică. Şi pe
acestea le vor primi cei care cred în El şi care fac voia Lui.

Iar El va scoate în întuneric 435 , pe drept [motiv], pe
cei care se credeau „aleşi", dar însă nu credeau. Pe ei îi va
lipsi de lumina Sa.

433 Aici e punctul de plecare al Teologiei şi al Teologilor. Nu putem cunoaşte pe
Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu ni Se revelează, dacă El nu ni Se arată, dacă El nu ne
luminează mintea să vedem slava Lui şi nu ne revelează tainele Sale. Teologia nu
porneşte de jos, ci de sus, de la Dumnezeu.

Subiectul Teologiei este Dumnezeu şi numai Dumnezeu ne poate vorbi despre Sine
în mod clar şi ne poate învăţa, fără de greşeală, cele ale Sale. Până nu pornin de la
ceea ce ne descoperă Dumnezeu sau până nu plecăm de la ceea ce vrea să ne
descopere Dumnezeu, de la măsura în care putem înţelege pe Dumnezeu, nu putem
ştii nimic.

Gnoseologia e fundamentul Teologiei. Revelarea lui Dumnezeu, cunoaşterea lui
Dumnezeu este voia lui Dumnezeu faţă de noi, bunăvoinţa Sfintei Treimi pentru
viaţa noastră.

434 Lat. 2, p. 160.

435 în Iad, în întunericeul cel mai dinafară.

163

De aceea Tatăl S-a revelat pe Sine tututor, prin aceea
că S-a făcut prin Fiul Său văzut tuturor. Şi, la fel, Cuvântul a
vestit tuturor pe Tatăl şi pe Fiul, pentru ca El 436 să fie
cunoscut de către toţi. Şi, din această cauză, judecata lui
Dumnezeu a căzut, pe drept, peste toţi aceia, care, ca şi cei
de atunci, au văzut, dar nu au crezut.

6. Iar pentru aceea că Cuvântul a revelat pe
Dumnezeu drept Creator al creaţiei, iar lumea vesteşte pe
Domnul şi Făcătorul lumii, cum tot Dumnezeu a spus, iar
crearea omului este tot opera Făcătorului lumii, iar prin Fiul
s-a vestiţi că Tatăl are un Fiu - toate deopotrivă sunt vestite
oamenilor, dar nu toţi cred, în acelaşi fel, în ele. Căci, prin
Lege şi Proroci, Cuvântul a propovăduit atât despre Sine cât
şi despre Tatăl tuturor. Şi toţi oamenii au auzit despre El, dar
nu toţi au şi crezut.

Dar prin Cuvântul însuşi, Care S-a făcut văzut şi
pipăibil [de către oameni], Tatăl S-a arătat cu putere, dar nu
toţi au crezut, la fel, în Acesta. Insă toţi L-au văzut pe Tatăl
în Fiul, pentru că Tatăl este nevăzutul Fiului, iar Fiul este
văzutul Tatălui (ro âopatou yâp tov Ylov I7arr/p, to 5i
opatbu tov natpbt; Ylo<; 43S ; invisibile etenim Filii Pater,
visibile autem Patris Filius 439 ). Şi pentru această raţiune toţi
au vorbit cu Dumnezeu, când erau cu El pe pământ şi ei L-
au numit pe El Dumnezeu.

Căci până şi demonii strigau şi II mărturiseau pe Fiul:
„Noi Te cunoaştem pe Tine, pentru că Tu eşti Unul Sfânt al
lui Dumnezeu" (Mc. 1, 24). Iar Satana, privind către El şi
ispitindu-L I-a zis: „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu (Mt. 4,
6). Căci toţi îl vedeau şi spuneau despre El că este Fiul lui
Dumnezeu, dar nu toţi credeau în El.

7. Şi acestea s-au făcut ca adevărul să primească
mărturie de la toţi şi prin aceasta să se mântuiască cei care
cred şi să fie pedepsiţi cei care nu cred.

Ca toţi să primească judecată dreaptă iar credinţa în
Tatăl şi în Fiul să să fie recunsocută de către toţi, adică
aceasta să fie recunoscută de către toţi ca singura
mântuitoare, primind mărturia tuturor şi din partea celor care
o acceptă dar şi a celora, care nu au nicio legătură cu ea şi

436 Hristos.

437 O altă mult folosită expresie a Sfântului Irineu. Tatăl e nevăzutul Fiului, pentru că
El îl revelează pe Tatăl Cel nevăzut, pe când Fiul e văzutul Tatălui, pentru că prin
Fiul Se vede şi Tatăl.

438 Lat. 2, p. 160, n. 8.

439 Lat. 2, p. 160-161.

164

care sunt duşmanii ei. Iar adevărul acesta este evident şi nu
poate fi contrazis. Şi ea a reuşit să scoată de la adversarii ei
mărturirisea numelui ei.

Căci aceştia au fost convinşi de acest lucru când au
privit mai atent la ea şi au purtat mărturia ei ca o mare
bunătate 440 . Căci, când aceia au rupt-o cu duşmănia faţă de
ea şi au devenit ei înşişi prigoniţi pentru mărturisirea ei,
aceştia nu şi-au mai dorit să dea o mărturie neadevărată.

Şi Cel care a fost cunoscut 441 , nu este altul decât Cel
care a spus: „Niciun om nu-L poate cunoaşte pe Tatăl",
adică Cel prin care Tatăl a făcut toate lucrurile. Şi El a
primit mărturie de la toţi, cum că este om cu adevărat dar şi
Dumnezeu cu adevărat.

Căci Tatăl, Duhul, îngerii, creaţia însăşi, oamenii,
duhurile căzute, care au devenit demoni, duşmanii Lui şi, în
ultimul rând, moartea, [L-au vestit pe El ca Dumnezeu şi
om].

Căci Fiul poartă grijă de toate lucrurile pentru Tatăl,
lucrează de la început şi pană la sfârşit [împreună cu El] şi
fără El niciun om nu atinge cunoaşterea lui Dumnezeu.
Pentru că Fiul este cunoaşterea Tatălui iar cunoaşterea Fiului
este Tatăl şi Acesta S-a revelat prin Fiul.

Şi pentru această raţiune a spus Domnul: „Niciun om
nu cunoaşte pe Fiul decât numai Tatăl, nici pe Tatăl decât
numai Fiul şi celor care va vrea Fiul să li-L arate". Iar acest
„să li-L arate" nu s-a spus numai cu referire la viitor. Ci, din
momentul când Fiul, născându-Se din Măria, a început să-L
arate pe Tatăl şi aceasta se va face pentru toate veacurile 442 .
Iar Fiul, fiind de la început prezent, alături de lucrul mâinilor
Sale, revelează pe Tatăl tuturor.

Şi aceasta o face celor cărora El doreşte şi când
doreşte şi după cum doreşte şi Tatăl 443 . Astfel, în toate şi
prin toate lucrurile există un singur Dumnezeu, Tatăl şi un
singur Cuvânt, Fiul şi un singur Duh şi o singură mântuire a

440 Duşmanii convertiţi la credinţă, adică foştii păgâni sau evrei.

441 t^

Pentru care ei s-au convertit.

442 Adică oricine, după naşterea şi vestirea lui Hristos, poate să-L cunoască pe Tatăl
şi pe Fiul, întreaga Treime.

443 Credinţa noastră, e spus aici foarte clar, nu este efortul şi căutarea noastră în
primul rând, ci e voia lui Dumnezeu. Numai pentru că Dumnezeu doreşte să ni Se
descopere, văzând că-L căutăm pe El, numai atunci credem în El. Credinţa este
aşadar un mare dar al lui Dumnezeu, o minune enormă făcută cu noi, o mare
milostivire, pentru care nu îi prea mulţumim cum se cuvine.

165

tuturor celor care cred în El {et propter hoc in omnibus, et
per omnia unus Deus Pater, et unum Verbum, et unus Filius,
et unus Spiritus, et una salus omnibus credentibus in

n445

eum) .

444 O altă expresie cunoscută. Există o singură Treime şi o singură mântuire, după
cum există o singură Biserică şi numai Tainele Bisericii şi Tradiţia ei. Tot ceea ce
este în afară de acestea se dovedeşte a fi o minciună.

445 Lat. 2, p. 162.

166

Capitolul al 7-lea

Recapitularea argumentelor anterioare. Se arată că
Avraam, prin revelarea Cuvântului, a cunoscut pe Tatăl şi
venirea Fiului lui Dumnezeu. Din cauza acestui lucru el s-a
bucurat ca să vadă ziua lui Hristos, când i s-a promis lui că
se va împlini. Frumuseţea acestei bucurii va rămâne pentru
toţi, adică pentru cei care au devenit părtaşi la credinţa lui
Avraam, însă nu şi pentru evreii, care au respins pe
Cuvântul lui Dumnezeu

1. De aceea, Avraam a cunoscut pe Tatăl prin
Cuvântul, pe Cel care a făcut cerurile şi pământul şi L-a
mărturisit pe El Dumnezeu.

Şi am învăţat, din cele spuse lui [de Dumnezeu], că
Fiul lui Dumnezeu va fi un om printre oameni, că cei care
se vor trage din sămânţa lui vor fi ca stelele cerului [de
mulţi] şi că el dorea să vadă acea zi, adică să poată să-L
îmbrăţişeze pe Hristos. Şi acestea le-a văzut prin darul
prorociei şi s-a bucurat.

Căci Simeon, unul dintre urmaşii lui, a purtat pe
deplin în fiinţa sa bucuria Patriarhului [Avraam] şi a zis:
„Acum slobozeşte pe robul Tău în pace, căci văzură ochii
mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor
poporarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slava
poporului Tău Israel" (Le. 2, 29-32).

Şi îngerii au spus la fel, vestind păstorilor lucrurile
cele de bucurie, pe când ei vegheau pe timpul nopţii. Iar mai
mult decât toţi, Măria a spus: „Măreşte suflete al Meu pe
Domnul şi s-a bucurat duhul Meu de Dumnezeu, Mântuirea
mea (salutari meo) 446 " (Le. 1, 46-47) 447 .

Căci bucuria lui Avraam se pogoară peste toţi cei care
vin din el. Iar cei care vegheau şi care L-au văzut pe Hristos,
au crezut în El. Şi s-au bucurat împreună toţi fiii lui Avraam,
cei care doreau să vadă ziua venirii lui Hristos.

446 Idem, p. 163.

447 A se observa faptul, că în varianta ireniană e „mîntuirea mea", în loc de
„Mântuitorul meu", cum suntem învăţaţi noi de către ediţiile recente ale cărţilor de
slujbă.

167

Căci cu dreptate a mărturisit Domnul nostru despre el,
zicând: „Tatăl vostru, Avraam, s-a bucurat să vadă ziua
Mea. Şi el a văzut-o şi s-a bucurat" (In. 8, 56).

2. Şi acestea nu s-au spus numai pentru Avraam. Ci El
a spus acestea despre toţi care L-au cunoscut pe Dumnezeu
de la început şi care au văzut, mai dinainte, venirea lui
Hristos şi care au primit revelaţia de la Fiul lui Dumnezeu.

Căci El le-a vestit, că în zilele cele din urmă Se va
face văzut şi pipăibil şi va vorbi cu neamul omenesc, căci El
poate şi din pietre să scoată pe fiii lui Avraam şi că va
împlini făgăduinţele pe care Dumnezeu le-a făcut cu
acesta 448 , că sămânţa lui va fi ca stelele cerului.

Iar Ioan Botezătorul a spus: „Iar Dumnezeu e în stare
să ridice şi din aceste pietre pe fiii lui Avraam" (Mt. 3, 9). Şi
acestea s-au împlinit. Căci Iisus ne-a dus pe noi de la religia
pietrelor, prin durerea şi roadele gândirii şi ne-a zidit pe noi
în credinţă la fel ca pe Avraam.

Căci Pavel a mărturisit spunând, că noi suntem fiii lui
Avraam, din cauza asemănării credinţei noastre şi a
făgăduinţei moştenirii (Rom. 4, 12-13, 24).

3. Şi este unul şi acelaşi Dumnezeu, Cel pe care îl
chema Avraam şi Cel care i-a făcut lui făgăduinţa. Căci El e
Creatorul, Care prin Cuvântul a pregătit luminile /
luminătorii lumii, adică pe cei care vor crede dintre neamuri.

Căci de aceea a spus Domnul: „Voi sunteţi lumina
lumii" (Mt. 5, 14), adică stelele cerului.

Şi, de aceea, El a spus pe drept, că Dumnezeu nu a
fost cunoscut de către nimeni, numai de către Fiul şi de cel
căruia Fiul vrea să i-L descopere.

Căci Fiul revelează pe Tatăl tutror cărora El vrea ca să
să fie cunoscut de către ei. Şi, niciodată, fără bunăvoinţa
Tatălui sau fără lucrarea Fiului, omul nu poate cunoaşte pe
Dumnezeu.

De aceea Domnul a spus despre Sine Ucenicilor Săi:
„Eu sunt calea, adevărul şi viaţa şi niciun om nu vine la
Tatăl decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunsocut pe Mine, aţi fi
cunoscut şi pe Tatăl Meu. Dar de acum L-aţi cunoscut pe El
şi L-aţi şi văzut" (In. 14, 16-17).

Şi, din aceste cuvinte, e foarte clar, că Tatăl e
cunoscut prin Fiul, adică prin Cuvântul.

448 Cu Sfântul Avraam.

168

4. Şi de aceea evreii s-au depărtat de Dumnezeu şi nu
L-au primit pe Cuvântul Său, căci şi-au închipuit că ei au
cunoscut pe Tatăl din Sine, fără Cuvântul, adică fără Fiul.

Insă ei nu cunoşteau pe acel Dumnezeu, Care a vorbit
în grai omenesc lui Avraam şi apoi lui Moise, zicând: „Eu
am văzut jalea / nefericirea poporului Meu în Egipt şi M-am
coborât ca să-i mântui pe ei" (leş. 3, 7-8).

Pentru că Fiul, Care este Cuvântul lui Dumnezeu, a
pregătit aceste lucruri mai înainte de a fi lumea 449 şi de aceea
Tatăl nu avea nevoie de îngeri (non indigente Patre
Angelis) .

Căci El poate să cheme creaţia întru existenţă şi să
facă pe om, pentru care a fost făcută creaţia , dar nu are
nevoie de ajutor ca să creeze lucrurile sau pentru a aranja
lucrurile, care se referă la oameni, chiar dacă are un număr
negrăit de mare de slujitori. Pentru că El poate face toate
prin Cei care sunt întru toate ca Sine, adică prin Fiul şi prin
Duhul, prin Cuvântul şi înţelepciunea Sa 452 .

Iar îngerii sunt cu toţii slujitori şi se supun Acelora.
De aceea e deşartă corabia celor care, fiindcă spun: „Niciun
om nu cunoaşte pe Tatăl, ci numai Fiul", introduc un Tată
necunoscut.

449 Planul lumii şi toate ale timpului nostru au fost plănuite, planificate mai înainte ca
ele să existe, din veşnicie, de către Prea Sfânta Treime.

450 Lat. 2, p. 164.

451 Creaţia a fost făcută pentru om, ca el să o stăpânească şi să o înalţe prin sine la
Dumnezeu.

452 Tatăl crează lumea prin Fiul şi prin Duhul, nu prin Sfinţii îngeri.

169

Capitolul al 8-lea

Deşartele încercări ale lui Marcion şi ale urmaşilor
lui de a exclude pe Avraam din mântuirea adusă de către
Hristos. Mântuitorul Hristos nu a eliberat numai pe Avraam,
ci seminţia întreagă a lui Avraam. El a împlinit şi nu a
distrus Legea, când a vindecat în zi de sâmbătă

1. De asemenea, deşarte sunt încercările lui Marcion
şi ale urmaşilor săi, când caută să excludă pe Avraam de la
moştenirea, pe care Duhul, prin mulţi oameni, i-a dat-o. Căci
Pavel mărturisind, spune că: „el a crezut lui Dumnezeu şi i
s-a socotit lui aceasta ca dreptate" (Rom. 4, 3).

Şi Domnul a mărturisit despre el, când a spus că poate
să scoată şi din pietre pe fiii lui Avraam şi că sămânţa sa va
fi ca stelele cerului, atunci când a zis: „Căci vor veni de la
est şi vest, de la nord şi sud şi se vor odihni (recumbent ;
recline) cu Avraam, şi Isaac, şi Iacov în împărăţia Cerurilor"
(Le. 13,29 /Mt. 8, 11).

Şi apoi iarăşi le-a spus evreilor: „Căci veţi vedea pe
Avraam, şi Isaac, şi Iacov, şi pe toţi Prorocii în împărăţia
Cerurilor, iar pe voi aruncaţi afară" (Mt. 8, 11-12).

Şi de aici se vede foarte lămurit, că cei care nu
recunosc mântuirea Sa şi inventează un alt Dumnezeu mai
presus de Cel care a făgăduit lui Avraam, sunt scoşi afară
din împărăţia lui Dumnezeu şi sunt lipsiţi de darul
nestricăciunii, arătându-se nişte răi şi hulitori de Dumnezeu.

Căci Acela, prin Iisus Hristos, a dat lui Avraam
împărăţia Cerurilor şi seminţei sale, adică Bisericii, căreia i-
a dat înfierea şi făgăduinţa moştenirii lui Avraam.

2. Fiindcă Domnul a îndreptat pe urmaşii lui Avraam
şi i-a scos din robia lor şi i-a numit pe ei mântuiţi. La fel a
făcut Domnul şi în cazul femeii vindecate, vorbindu-le
lămurit despre cei care nu au credinţă ca Avraam:
„Făţarnicilor, nu dezleagă fiecare dintre voi, în zi de
sâmbătă, boul sau asinul său, şi îl duce pe el să îl adape?

Şi nu se cuvenea ca această femeie, fiind fiică a lui
Avraam, pe care Satana a legat-o de optsprezece ani, să fie
dezlegată de legătura ei în zi de sâmbătă?" (Le. 13, 15-16).

453 Lat. 2, p. 165.

170

Şi e clar de aici, că Domnul dezleagă şi umple de
viaţă pe cei care cred în El, ca şi Avraam iar prin vindecarea
Sa în zi de sâmbătă, El nu face nimic contrar Legii.

Căci Legea nu interzicea oamenilor să fie vindecaţi în
zi de sâmbătă ci, dimpotrivă, se tăiau împrejur în acea zi şi
Legea poruncea ca preoţii să slujească poporul. Astfel nu se
interzicea vindecarea cuiva sau adăparea animalelor.

De aceea, atât la Siloam, cât şi cu alte prilejuri, El a
dat vindecare în zi de sâmbătă. Şi pentru raţiunea spusă mai
sus, El căuta, mai ales, să vindece sâmbăta.

Fiindcă Legea le cerea să se oprească de la orice
muncă înrobitoare 454 , adică de la orice poftă de îmbogăţire,
care se dobândeşte prin neguţătorie sau prin altă ocupaţie
pământească. însă îi învăţa să se ocupe de lucrarea
sufletului, care constă în gândirea [la Dumnezeu] şi să dea
milostenii aproapelui lor.

De aceea Domnul respinge pe cei nedrepţi, care îl
huleau pentru că vindecă în zi de sâmbătă. Pentru că El nu
făcea ceva fără sens / fără rost, ci plinea Legea, împlinindu-
Şi slujirea de Mare Preot, împăcând (propitiating) pe
Dumnezeu cu omul, vindeca leproşii, vindeca pe cei bolnavi
şi suferă El însuşi moartea, ca omul izgonit (exiliatus
homo ; exiled mari) din cauza blestemului, să poată să se
întoarcă fără frică la moştenirea sa.

3 . Şi iarăşi, Legea nu oprea ca celor morţi de foame în
zi de sâmbătă să nu li se dea, degrabă, mâncare în mână. Şi
nici nu oprea ca să nu se secere şi să nu se strângă în
hambar.

Căci de aceea le-a spus Domnul, când ei îl huleau pe
El, pentru că Ucenicii Lui smulseseră şi mâncau spice de
grâu, pe care le frecau în mâini: „Oare nu aţi citit, ce a făcut
David, când a flămânzit; cum a intrat în casa Domnului şi a
mâncat pâinile punerii înainte şi a dat şi celor care erau cu
ei; [pâini] care nu sunt îngăduite să fie mâncate, decât de
preoţii înşişi?"(Mc. 2, 25-26).

Prin aceasta a justificat pe Ucenicii Săi prin cuvintele
Legii şi a precizat că e după Lege ca preoţii să facă

457

acestea .

454 în zi de sabat, de sâmbătă.

455 în aceeaşi zi, de sâmbătă.

456 Lat. 2, p. 166.

457 Adică să mănânce în zi de sîmbătă.

171

Insă David a fost numit preot de către Dumnezeu şi
pentru aceasta Saul 1-a prigonit. Iar toţi Drepţii aveau
demnitatea preoţească. Şi toţi Apostolii Domnului sunt
preoţi, care nu au moştenit nici pământuri şi nici case, dar au
slujit lui Dumnezeu şi altarului neîncetat.

Despre aceştia a spus Moise în Deuteronom, când a
binecuvântat pe Levi: „Care spune tatălui său şi mamei sale:
Nu vă cunosc pe voi; nici nu cunoaşte pe fraţii săi şi
dezmoşteneşte pe fiii săi. El păstrează poruncile Tale şi ţine
Legământul Tău" (Deut. 33, 9).

Şi cine sunt cei care şi-au lăsat tatăl şi mama, şi şi-au
luat adio de la vecinii lor, pentru cuvântul lui Dumnezeu şi
Legământul Său, fără numai Apostolii Domnului? Şi pentru
aceştia a spus Moise din nou: „Ei nu vor avea parte de
moştenire, pentru că Domnul însuşi este moştenirea lor"
(Deut. 10, 9).

Şi iarăşi: „Leviţii nu vor avea parte în seminţia lui
Levi, nici moştenire cu Israel, pentru că moştenirea lor sunt
jertfele Domnului. Acestea vor fi hrana lor" (Deut. 18, 1).

Pentru aceasta a spus Pavel: „eu nu urmăresc darul, ci
folosul / rodul vostru" (Filip. 4, 17).

De aceea El a spus despre Ucenicii Săi, ca despre
nişte preoţi ai Domnului, că era după Lege ca să mănânce
spice de grâu, dacă sunt înfometaţi: „Căci vrednic este
lucrătorul de plata sa" (Mt. 10, 10). Căci şi preoţii în templu
călcau sâmbăta şi nu erau huliţi pentru asta.

Şi pentru ce nu erau huliţi? Fiindcă în Templu ei nu se
dedau la afaceri lumeşti, ci slujeau Domnului, împlinind
Legea şi nu mergeau ca acel om, care a cărat lemne din
pădure în tabăra Domnului şi, pe drept, a fost omorât cu
pietre (Num. 15,32-36).

Şi aceasta, „pentru că orice copac care nu aduce roadă
bună va fi tăiat la pământ şi aruncat în foc" (Mt. 3, 10) iar
„cel care strică (defile) templul lui Dumnezeu, va fi stricat
(defile) de Dumnezeu" (I Cor. 3, 17).

172

Capitolul al 9-lea

Există un singur Dătător al celor două Testamente

1. De aceea, toate lucrurile spuse [în Scripturi] au una
şi aceeaşi origine, adică pe Dumnezeu. Căci Domnul spune
Apostolilor: „De aceea orice cărturar (scribe), care cunoaşte
cele despre împărăţia Cerurilor, este asemenea unui om
gospodar (householder), care scoate din comoara lui lucruri
noi şi vechi" (Mt. 13,52).

Şi prin aceasta El nu ne învaţă că acela scoate cele
vechi cândva şi pe cele noi altcândva, ci că el face şi una şi
alta. Fiindcă Domnul este omul cel bun al acestei case, care
Se osteneşte să conducă casa Tatălui Său şi care dă Legea şi
pentru cei supuşi, cât şi pentru cei neascultători. Căci dă
toate învăţăturile celor liberi şi care s-au îndreptat prin
credinţă, pentru ca tronurile moştenirii Sale să se dea fiilor
Săi.

Şi El i-a numit pe Ucenicii Săi „cărturari" şi
„învăţători ai împărăţiei Cerurilor". Şi despre acestea El a
spus evreilor şi în altă parte: „Iată, Eu voi trimite vouă
oameni înţelepţi, cărturari şi învăţători şi pe mulţi îi veţi
ucide şi îi veţi prigoni din cetate în cetate" (Mt. 23, 34).

Şi ca să înţelegem acestea fără nicio contradicţie,
atunci lucrurile pe care El ne spune că acela le scoate din
comoara sa, şi sunt noi şi vechi, se referă la cele două
Testamente.

Cel vechi, care a fost dat prin Lege şi care a fost la
început şi cel nou, dat de către El, adică viaţa care respiră în
Evanghelii. Căci despre cel din urmă, David a spus: „Să
cântăm Domnului cântare nouă" (Ps. 95, 1; 97, 1; 143, 9;
149, 1/Ps. 32, 3; 39, 4).

Iar Isaia: „Cântaţi Domnului cântare nouă. întru
început este El, numele Său se slăveşte din înaltul cerului. Ei
vestesc puterile Sale în insule" (îs. 42, 10).

Iar Ieremia spune: „Iată, Eu voi face un nou legământ,
nu ca cel făcut cu părinţii voştri" (Ier. 31, 31-32) în Muntele
Horeb. însă unul şi acelaşi e Gospodarul (Paterfamilias 458 ;
Householder), Care a dat ambele Legăminte.

458

Lat. 2, p. 169.

173

Căci Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus
Hristos, a fost Cel ce a vorbit cu Avraam şi cu Moise şi ne-a
redat nouă libertatea şi a înmulţit harul, care vine din Sine.

2. Căci, spune El: „în acest loc este Unul mai mare
decât templul" (Mt. 12, 6). Iar cuvintele „mai mare" şi „mai
mic" nu se pot aplica acelor lucruri, care nu au nimic în
comun între ele şi care sunt de natură opusă şi se resping
reciproc.

Ci se folosesc numai în cazul lucrurilor asemănătoare,
care au însuşiri comune, dar diferă ca număr sau ca mărime.
Astfel se poate vorbi despre apă şi apă, lumină şi lumină, har
şi har. Şi conform acestora, Legământul cel mai mare este
cel dat în libertate, decât cel dat în robie.

Căci utlimul a fost dat nu doar unei singure naţii, ci
întregii lumi. Şi e unul şi acelaşi Domnul, Care e mai mare
decât templul, mai mare decât Solomon şi mai mare decât
Iona, Care dă darurile Sale oamenilor, adică pe Sine însuşi şi
Care a înviat din morţi.

Dar prin aceasta nu vorbeşte despre o schimbare în
Dumnezeu, nici nu vesteşte un alt Tată, ci pe Unul şi
Acelaşi Tată, Care a fost întotdeauna mai mult decât evident
cu cei ai casei Sale.

Şi pentru ca dragostea lor pentru Dumnezeu să
crească, El a dat şi mai mari daruri oamenilor, după cum
Domnul le-a spus Ucenilor Săi: „veţi vedea lucruri şi mai
mari decât acestea" (In. 1, 50).

Iar Pavel spune: „Nu că aş fi dobândit-o sau că m-aş fi
îndreptat sau că deja sunt desăvârşit. Căci noi cunoaştem în
parte, şi în parte prorocim, până când vor veni cele
desăvârşite, şi ceea ce era în parte va trece" (Filip, 3, 12 şi I
Cor. 13,9-10).

Şi, de aceea, când ceea ce e desăvârşit va veni, noi nu
vom vedea alt Tată, ci pe Cel pe care noi dorim [şi] acum să-
L vedem, fiindcă: „fericiţi cei curaţi cu inima, pentru că
aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Mt. 5, 8).

Şi nici nu vom vedea un alt Hristos sau un alt Fiu al
lui Dumnezeu, decât pe Cel născut din Fecioara Măria, Care
a pătimit pentru noi, în Care noi credem şi pe Care noi îl
iubim. Căci şi Isaia a spus: „Şi ei vor spune în acea zi: Iată
Domnul Dumnezeul nostru, în Care noi am crezut şi am
primit bucuria mântuirii noastre" (îs. 25, 9).

174

Iar Petru a spus în epistola sa: „Pe Acesta, fără să-L fi
văzut, voi îl iubiţi. întru Care, deşi nu-L vedeţi, voi credeţi şi
vă bucuraţi cu bucurie negrăită" (I Petr. 1,8).

Căci noi nu am primit alt Sfânt Duh, decât pe Cel care
este cu noi şi care strigă: „Avva! Părinte!" (Rom. 8, 15).

Şi noi nu putem creşte în alte lucruri decât în cele pe
care le avem acum. Căci vom creşte mereu, nu numai ca
acum, văzînd prin oglindă, în ghicitură, ci ne vom bucura şi
faţă cate faţă de darurile lui Dumnezeu (I Cor. 13, 12).

Şi aceasta, numai dacă îl primim pe Cel mai mare
decât templul, şi mai mare decât Solomon, adică venirea
Fiului lui Dumnezeu, prin care nu am fost învăţaţi alt
Dumnezeu, mai presus de Creatorul şi Făcătorul tuturor, ci
pe Cel care a fost cu noi dintru început. Şi nici nu ni s-a
vestit alt Hristos sau Fiu al lui Dumnezeu, mai presus de Cel
care a fost vestit, de mai înainte, de către Proroci.

3. Căci Noul Legământ a fost cunoscut şi predicat prin
Proroci, de Cel care S-a îngrijit să ni-1 propovăduiască, după
bună plăcerea / voirea Tatălui, El descoperind oamenilor
ceea ce lui Dumnezeu i-a plăcut [să ne vestească].

Şi aceasta, pentru ca aceia 459 să poată să crească în
credinţa în El şi, prin ambele Testamente, ei să dobândească
mântuirea.

Căci există o singură mântuire şi un singur
Dumnezeu. însă învăţăturile pe care oamenii trebuie să le
cunoască sunt numeroase iar paşii pe care trebuie să-i facă
sub conducerea lui Dumnezeu nu sunt puţini.

Iar unui împărat al pământului i se cere, pentru că e
om, să se supună mai tot timpul acestor învăţături. Căci nu
este legea lui Dumnezeu, dacă El este acelaşi şi mereu
dăruie har şi mai mare neamului omenesc, un motiv ca să
cinsteşti şi mai mult, multele daruri pe care ni le-a dat El?

Dar, dacă creşterea acestuia înseamnă, ca să găsească
alt Tată mai presus de Cel predicat dintru început sau să-şi
imagineze că a descoperit un al doilea loc sau un al treilea,
atunci creşterea lui nu înseamnă decât să treacă de la al
treilea [dumnezeu] la al patrulea şi tot aşa de la unul la altul.
Dar cel care gândeşte mereu lucruri de acest fel şi creşte în
ele, acela nu se va odihni niciodată în adevăratul
Dumnezeu .

459 Evreii Vechiului Legământ.
Literal: în unul Dumnezeu.

175

Fiindcă depărtându-se de Cel care este adevăratul
Dumnezeu şi întorcându-I spatele, el va fi într-o continuă
căutare, dar nu-L va găsi niciodată pe Dumnezeu. Şi va
continua să înnoate în abisul fără fund, dacă nu se va
întoarce la pocăinţă, adică din locul de unde a căzut,
mărturisind pe unul Dumnezeu, Tatăl, Creatorul şi să creadă
în Cel vestit de Lege şi Proroci, Care a dat mărturie prin
Hristos.

Căci aceasta spune acelora, care îi acuzau pe Ucenicii
Săi că nu păstrează Tradiţia Părinţilor: „De ce faceţi goală
Legea lui Dumnezeu prin tradiţia voastră? Pentru că
Dumnezeu a zis: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi cel
care batjocoreşte pe tată sau pe mamă, să fie dat morţii"
(Mt. 15, 3-4; Mc. 7, 9-10).

Iar prin aceea că a spus: „De ce faceţi goală Legea lui
Dumnezeu prin tradiţia voastră?", Hristos L-a mărturisit
deschis drept Tată şi Dumnezeu pe Acela, Care a spus în
Lege: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie
ţie" (leş. 20, 12).

Iar adevăratul Dumnezeu a dat poruncile Legii ca
cuvânt al lui Dumnezeu şi Hristos nu a numit alt Dumnezeu,
afară de Părintele Său.

176

Capitolul al 10-lea

Scripturile Vechiului Testament şi, în particular, cele
scrise de Moise, vorbesc, peste tot, despre Fiul lui
Dumnezeu şi dezvălui, mai dinainte, venirea şi pătimirile
Sale. Din acest lucru vedem că ele au fost insuflate de unul
şi acelaşi Dumnezeu

1. De aceea, Ioan a găsit potrivit să spună, ceea ce
Domnul a spus evreilor: „Voi cercetaţi Scripturile, întru care
credeţi că este viaţa veşnică. Dar acelea sunt cele care
mărturisesc despre Mine. Şi voi nu doriţi să veniţi la Mine,
ca să puteţi avea viaţă veşnică" (In. 5, 39-40).

Şi când au mărturisit Scripturile despre El, în afară de
unul şi acelaşi Tată, şi au învăţat pe oameni, mai dinainte, de
venirea Fiului şi au vestit mântuirea, care va veni prin El?

Şi câns s-a spus: „Dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi
crede şi în Mine, pentru că el a scris despre Mine" (In. 5,
46), acestea s-au spus, fără îndoială, din cauză că Fiul lui
Dumnezeu era sădit (implanted) oriunde în scrierile aceluia
iinseminatus est ubique in Scripturis ejus Filius Deî) .

Căci El 462 a fost Cel care a vorbit cu Avraam, atunci
când a mâncat cu el (Fac, cap. 18). Şi altă dată vorbise cu
Noe, când i-a dat dimensiunile arcei (Fac, cap. 6).

El 1-a strigat pe Adam (Fac. 3, 9) şi altădată a făcut să
cadă judecata peste sodomiţi (Fac. 19, 24). Şi iarăşi S-a făcut
văzut lui Iacov, când acesta călătorea (Fac. 28, 13-15) şi a
vorbit cu Moise din rug (leş. 3,4-4, 19).

Şi sunt numeroase locurile în care Fiul lui Dumnezeu
a fost arătat de către Moise. Şi acesta nu a fost neştiutor al
pătimirii Sale, ci L-a vestit mai înainte, într-un mod tainic,
prin numele dat trecerii [Paşti adică], fiindcă la această
sărbătoare, pe care o instituise Moise cu mult timp înainte,
avea să pătimească Domnul nostru, împlinind prin aceasta
trecerea [Pastile].

461 Lat. 2, p. 172. Tocmai de aceea comentând acum Vechiul Testament trebuie să
subliniem peste tot cele ale iconomiei lui Hristos, toată vorbirea despre Hristos şi
Biserica Sa, adică despre viaţa Bisericii Sale. Dacă Vechiul Legământ e plin de
Hristos atunci trebuie să vedem cum Hristos a vorbit Sfinţilor Săi în Legea Veche şi
legătura interioară dintre aceasta şi Noul Testament.

462 Dumnezeu Cuvântul.

177

Şi el nu ne-a vestit numai ziua aceasta, ci şi locul şi
timpul zilei în care va suferi moartea, şi semnul asfinţirii
soarelui, pentru că a zis: „Tu nu poţi să jertfeşti Pastile în
vreuna din cetăţile pe care Domnul Dumnezeu ţi le-a dat ţie,
ci în locul pe care Domnul Dumnezeu îl va alege, ca să
rămână acolo numele Lui. Şi tu vei jertfi Pastile seara,
înainte de asfinţitul soarelui" (Deut. 16, 5-6).

2. Şi încă de acum el vorbeşte despre venirea Sa,
spunând: „Nu va lipsi sceptru în Iuda, nici conducător din
coapsele sale, până nu va veni Cel care supune [toate]. Căci
El este nădejdea neamurilor şi îşi va lega asinul (foal) de
viţă şi mânzul asinei Sale de joarda ei. El îşi va spăla cămaşa
în vin şi veşmântul Său de deasupra în sângele strugurelui.
Ochii Săi vor fi mai veseli (Joyous) decât vinul şi dinţii Săi
vor fi mai albi decât laptele"(Fac. 49, 10-12).

Şi, pentru acestea, să-i lăsăm pe cei care au reputaţia
de a întreba întotdeauna 463 să se întrebe, care e acel timp,
când nu a fost sceptru şi conducător în Iuda şi Cine este
nădejdea neamurilor, ce este vinul de aici, care este mânzul
asinei Sale, ce înseamnă îmbrăcămintea, şi ochii, şi dinţii, şi
fiecare lucru în parte.

Căci nu vor putea găsi aici pe un altul, decât pe Cel
vestit, adică pe Domnul nostru Iisus Hristos. Pentru aceasta,
Moise, când a certat poporul nemulţumit, a zis: „Popor
înfumurat şi neînţelept, acestea răsplătiţi voi Domnului?"
(Deut. 32, 5-6).

Şi iarăşi, el a arătat că Acesta este Cel ce dintru
început i-a creat pe ei, adică Cuvântul, Cel ce ne-a mântui şi
ne-a umplut de viaţă în timpurile din urmă, prin aceea că ne-
a arătat nouă spânzurarea pe lemn 464 şi pe cei care nu vor
crede în El.

Pentru că el a zis: „Şi viaţa ta va fi spânzurată în faţa
ochilor tăi şi tu nu vei crede vieţii tale" (Deut. 28, 66). Şi
iarăşi: „Căci nu este Acesta asemenea Tatălui tău, Care te-a
făcut, Care te-a zidit pe tine?" (Deut. 32, 6).

463 Adică pe evrei.

464 Răstignirea Domnului.

178

Capitolul al 11-lea

Prorocii din vechime şi Drepţii au cunoscut mai
înainte venirea lui Hristos şi au dorit cu mare dor să-L vadă
şi să-L audă. Cuvântul lui Dumnezeu S-a revelat pe Sine în
Scripturi prin Sfântul Duh. Fără Să se schimbe în Sine
însuşi, El i-a îmbogăţit pe oameni pe fiecare zi cu mari
daruri, dar a dăruit darurile Sale într-o mare îmbelşugare
în timpurile din urmă, atunci când S-a făcut om

1 . Şi faptul, că nu numai Prorocii, ci şi mulţi oameni
Drepţi, au văzut mai dinainte, prin Duhul Sfânt, venirea
Lui 465 şi s-au rugat să ajungă la ziua în care să vadă pe
Domnul faţă către faţă şi să audă cuvintele Sale, Domnul o
spune în mod dezvăluit, atunci când le zice Apostolilor Săi:
„Mulţi Proroci şi oameni Drepţi au dorit să vadă cele pe care
le vedeţi voi şi nu le-au văzut şi să audă cele pe care le auziţi
voi şi nu le-au auzit" (Mt. 13, 17; Le. 10, 24).

Şi atunci, în ce fel au dorit să vadă şi să audă aceştia,
fără să poată cunoaşte venirea Sa viitoare? Şi cum ar fi putut
ei să cunoască mai dinainte acestea, dacă nu ar fi primit
cunoaşterea de la El însuşi?

Şi cum au mărturisit Scripturile despre El, fără ca
toate lucrurile, care vor fi revelate şi cunoscute de cei
credincioşi, despre unul şi acelaşi Dumnezeu, să fie
cunoscute prin Cuvântul? Şi de ce, într-o vreme, El a vorbit
cu creatura Sa iar, în altă vreme, i-a dat ei Lege?

Şi iarăşi, de ce, uneori, a pedepsit-o iar, alteori, s-a
rugat de ea? Şi de ce 1-a făcut liber pe robul Său şi 1-a înfiat
pe el? Şi de ce a fost o plinire a vremii I o vreme potrivită,
ca să verse peste om o moştenire nestricăcioasă şi să aducă
pe om la desăvârşire? Căci El 1-a făcut pe om ca să crească
şi să se înmulţească, după cum spune Scriptura: „creşteţi şi
vă înmulţiţi" (Fac. 1, 28).

2. Căci în aceasta se deosebeşte Dumnezeu de om:
căci Dumnezeu a creat iar omul a fost creat. Şi, cu adevărat,
Cel care creează este întotdeauna acelaşi, dar cel care a fost
creat [omul] primeşte un început, şi o stare de mijloc, şi se
dezvoltă, şi creşte ca om.

465 A lui Hristos.

179

Şi Dumnezeu creează cu înţelepciune. Iar omul a fost
creat cu înţelepciune. Insă Dumnezeu e cu totul desăvârşit în
toate lucrurile şi este egal şi asemenea Seişi, căci El este cu
totul lumină, cu totul minte, cu totul desăvârşire şi izvorul a
tot binele, pe când omul primeşte naşterea şi creşterea sa de
la Dumnezeu.

Iar Dumnezeu este întotdeauna acelaşi şi la fel e şi
omul, când se găseşte în Dumnezeu 466 , şi când priveşte
întotdeauna spre Dumnezeu. Pentru că nici la Dumnezeu nu
este vreo vreme în care să nu dea darurile Sale [omului],
după cum nici la om [nu e vreun moment], când să nu se
îmbogăţească [din cauza Sa].

Căci nu există niciun om, care să nu fi primit darurile
Sale şi nicio existenţă, care să nu fie îmbogăţită de către
Dumnezeu. Iar primitorul bunătăţii Sale şi cel care dă slavă
Acestuia, este omul care mulţumeşte Lui că 1-a făcut. Şi
iarăşi, cel care primeşte dreapta Sa judecată este omul
nemulţumitor, care dispreţuieşte pe Făcătorul Său şi nu se
supune Cuvântului Său.

Căci El a făgăduit că va da mult celor care aduc roade
şi mai mult, celor care au talanţii Domnului. Căci a spus El:
„Bine ai făcut slugă bună şi credincioasă! Fiindcă ai fost
credincioasă în puţin, Eu îţi voi da ţie şi mai mult. Intră dar
în bucuria Domnului tău" (Mt. 25, 21). Astfel, Domnul
însuşi a fost Cel care ne-a făgăduit nouă că ne va da şi mai
mult.

3 . Căci El a promis că ne va da mai mult acelora, care
aduc rod, după darul harului Său şi nu după o „înţelepciune"
schimbătoare. Fiindcă Domnul a rămas acelaşi şi acelaşi a
rămas şi Tatăl revelat nouă.

Iar dacă există unul şi acelaşi Domn revelat, prin
venirea Sa, atunci a dat un mare dar al harului celor din
vremurile din urmă, mai mare decât cel dat de către El
acelora, care s-au mântuit în Vechiul Testament.

Pentru că aceia 467 au auzit, fiind slujitorii Săi, că va
veni împăratul. Şi s-au bucurat, cu adevărat, de aceasta,
pentru că aveau nădejdea că El va veni.

Dar cei care L-au văzut pe El de curând şi au fost
eliberaţi şi au fost făcuţi părtaşi darurilor Sale, au dobândit
un har şi mai mare şi s-au ridicat la o şi mai mare bucurie,
fiind fericiţi că împăratul a venit.

466 Când se odihneşte în bine, în sfinţenie.

467 Sfinţii Vechiului Testament.

180

Căci spusese David: „Sufletul meu să se bucure în
Domnul şi să se veselească de mântuirea Sa" (Ps. 34, 8). Şi
pentru aceasta a intrat în Ierusalim, pentru ca toţi să
cunoască pe regele lor David în sufletul Său îndurerat şi sa-
şi aştearnă hainele înaintea Lui şi să împodobească calea cu
stâlpări / cu ramuri verzi, strigând cu bucurie şi veselie
mare: „Osana, Fiul lui David! Bine este cuvântat Cel ce vine
întru numele Domnului. Osana întru cei de sus!" (Mt. 21,9;
Mc. 11,10).

Dar conducătorii cu minţi viclene, care stăpâneau
peste ei şi conduceau pe cei care nu aveau prea multă
pricepere, şi din această cauză nu se îngrijeau de regele care
va veni, au zis către El: „Auzi ceea ce spun aceştia?". Şi
Domnul le-a răspuns: „Oare n-aţi citit niciodată: Din gura
pruncilor şi a celor ce sug Ţi-ai gătit Ţie laudă?" (Mt. 21,16
// Ps. 8, 2).

Şi aici a arătat că ceea ce a declarat David despre Fiul
lui Dumnezeu, acest lucru s-a împlinit în persoana Sa. Dar
le-a mai arătat şi aceea că nu ştiu ce spun Scripturile şi
iconomia lui Dumnezeu.

Şi le-a mai spus aici şi aceea, că El este Cel care a
vestit Profeţilor despre Hristos, al Cărui nume este slăvit în
tot pământul şi Căruia I Se aduc laude de către Tatăl Său,
prin gura pruncilor şi a celor care sug. De aceea slava Sa a
răsărit de mai presus de ceruri {elevata est magnifwentia
Ejus super coelos) .

4. Iar dacă Aceeaşi persoană este şi Cel care a fost
vestit prin Proroci şi Domnul nostru Iisus Hristos şi dacă
venirea Sa a adus şi mai mult har şi mai multe daruri celor
care L-au primit pe El, atunci este evident faptul, că Tatăl
este Cel vestit prin Proroci şi că Fiul, Cel care a venit, nu a
vestit un alt Tată, ci L-a predicat pe Cel dintru început.

Căci El a dat libertatea acelora, care împlineau Legea
şi cu o minte binevoitoare şi din toată inima i-au slujit Lui.

Şi, la fel, cei care L-au batjocorit şi nu s-au supus lui
Dumnezeu, dar care se curăţeau numai pentru laudele
oamenilor (care săvârşeau pe cele care erau tipul celor
viitoare - căci Legea era prefiguratoare / tipică, arătând
lucrurile umbrit şi prezentând lucrurile veşnice prin cele
trecătoare şi pe cele cereşti prin cele pământeşti) şi cei care
pretindeau că fac mai multe decât s-a scris [în Lege], aceia

468 Lat. 2, p. 176.

181

preferau propriul lor zel / avânt decât pe Dumnezeu, fiindcă
erau plini de ipocrizie şi invidie şi de toată răutatea şi, prin
acestea, spune El, se pierdeau veşnic, tăindu-se pe ei din
viaţă.

182

Capitolul al 12-lea

Este arătat în mod clar că nu există alt Dătător al
Legii vechi şi al Legii noi din aceea, că Hristos condamnă
tradiţiile şi obiceiurile respinse de la început, dar confirmă
cele mai importante învăţături şi spune că El este sfârşitul
Legii lui Moise

1. Pentru că tradiţia bătrânilor lor 469 , prin care ei
spuneau că respectă Legea, era contrară Legii date prin
Moise.

Căci de aceea spune Isaia: „Conducătorii tăi amestecă
vinul cu apa" (îs. 1, 22), arătând prin aceasta că bătrânii şi-
au făcut obiceiuri [aparte], unde au amestecat apa tradiţiei
cu adevărata poruncă a lui Dumnezeu.

Adică ei au falsificat Legea, ajungând să aibă o Lege
contrară adevărului / mincinoasă. De aceea şi Domnul a spus
acest lucru în mod deschis, atunci când le-a zis: „De ce
călcaţi porunca lui Dumnezeu, pentru tradiţia voastră?" (Mt.
15,3).

Fiindcă ei nu numai că încălcau Legea ca pe un nimic,
amestecând vinul cu apa ci, puneau mai presus de Lege,
propria lor înţelegere a Legii, ceea ce în termenii noştri de
astăzi, spunem că e fariseism (Pharisaica) .

în Legea [lui Dumnezeu] ei au înăbuşit / suprimat
lucrurile adevărate şi au adăugat altele, şi alte interpretări,
dar credeau că au acelaşi gând ca şi învăţătorii lor, la fiecare
lucru în parte. Şi astfel, dorind să evidenţieze acele tradiţii
[ale lor], ei n-au mai dorit să se plece Legii lui Dumnezeu,
care îi pregătea pe ei pentru venirea lui Hristos.

Şi, pentru aceasta, ei îl huleau pe Domnul că vindecă
în zi de sâmbătă, deşi, după cum am arătat deja, Legea nu
interzicea acest lucru. Pentru că şi ei înşişi, într-un anume
fel, vindecatu sâmbăta, atunci când tăiau împrejur pe om în
acea zi. însă pentru aceasta ei nu se huleau pe ei înşişi pentru
călcarea poruncii lui Dumnezeu, văzută prin această tradiţie
fariseică şi nici nu ţineau poruncile Legii, care sunt dragoste
pentru Dumnezeu.

469 Interpretările Legii apropiate de vremea Mântuitorului, a şcolilor rabinice şi nu
Tradiţia Sfinţilor Părinţi ai Vechiului Testament.

470 Lat. 2,p. 177.

183

2. Şi despre această mare şi primă poruncă [a iubirii
pentru Dumnezeu] şi de a doua [care se referă la iubirea]
pentru aproapele, Domnul ne învaţă, când spune că Legea şi
Prorocii sunt conţinute de către aceste două porunci (Mt. 22,
40).

Mai mult decât atât, El nu a venit din cer pentru altă
poruncă decât pentru aceasta 471 şi a înnoit-o în Ucenicii Săi,
atunci când El i-a unit în inimile lor cu dragostea lui
Dumnezeu şi pe unul cu altul.

Iar dacă ar fi venit de la un alt Tată, El nu ar fi
împlinit prima şi cea mai mare poruncă din Lege. Dar pentru
că, mai presus de orice îndoială, El a dorit să vină pentru a
împlini porunca cea mai mare [adică dragostea de
Dumnezeu] a Tatălui celui desăvârşit, de aceea nu a făcut
altceva decât cele pe care le-a dat Legea lui Dumnezeu. Şi
Pavel mărturiseşte la fel: „Dragostea este plinirea Legii"
(Rom. 13, 10).

Şi tot el spune, că atunci când toate lucrurile vor pieri,
mai rămân: „credinţa, nădejdea şi dragostea, iar cea mai
mare dintre ele este dragostea" (I Cor. 13, 13).

Iar fără dragostea de Dumnezeu, nici cunoaşterea nu
foloseşte la nimic, nici înţelegerea tainelor, nici credinţa,
nici darul prorociei.

Fără dragoste toate sunt deşarte şi găunoase. Mai mult
decât atât, această dragoste îl face pe om desăvârşit. Iar cel
care iubeşte pe Dumnezeu e desăvârşit, atât în veacul acesta,
cât şi în cel ce va să vină. Căci noi nu vom înceta (never
cease) să iubim pe Dumnezeu, ci, după măsura cu care noi
vom continua să II contemplăm pe El, pe atât va creşte în noi
dragostea de Dumnezeu 472 .

3 . De aceea, în Lege, ca şi în Evanghelie, prima şi cea
mai mare poruncă este dragostea de Dumnezeu, din toată
inima iar a doua poruncă este să ne iubim aproapele ca pe
noi înşine. Dătătorul Legii şi al Evangheliei se dovedeşte de
aici a fi unul şi acelaşi.

Pentru că poruncile unei vieţi desăvârşite, pe care le
aveau cei din vechime 473 , sunt aceleaşi cu cele ale Noului
Testament iar noi avem acelaşi Dumnezeu, Care a dat Legea
şi a făcut-o să fie pentru toţi.

471 Pentru a iubi pe Tatăl şi pe Duhul şi pe oameni.

472 Creşterea în contemplarea şi în dragostea de Dumnezeu reprezintă adevăratul mod
de vieţuire în viaţa veşnică al Sfinţilor.

473 Poporul evreu.

184

Insă poruncile acestea prime şi cele mai mari, pe care
El ne-a spus ca să le împlinim, nu se pot atinge fără
mântuirea [venită prin Hristos].

4. Căci Domnul nu S-a depărtat pe Sine de acest
Dumnezeu, ci El a spus că Legea nu a venit de la alt
Dumnezeu. Şi El a făcut aceasta, cât şi cei care au urmat
celor învăţaţi de către El, adică mulţimile [de credincioşi] şi
Ucenicii Săi: „Cărturarii şi fariseii stau pe scaunul lui Moise.
De aceea, tot ce vă poruncesc vouă să faceţi, acestea să le
împliniţi şi să le faceţi. Dar să nu urmaţi faptelor lor, pentru
că ei spun, dar nu fac. Pentru că ei leagă poveri grele
{sarcinas graves 414 ; heavy burdens) şi le pun pe umerii
oamenilor, dar ei nu le mişcă nici cu un deget" (Mt. 23, 2-4).

Şi, prin aceasta, El nu dă vina pe Legea dată prin
Moise, ci îi îndeamnă să o împlinească, pentru ca
Ierusalimul să fie în pace. Ci dă vina pe aceia, care vorbesc
cu cuvintele Legii, dar fără dragoste 475 .

Şi, pentru aceasta, cei care se arată nedrepţi faţă de
Dumnezeu, sunt nedrepţi şi faţă de aproapele lor. Căci a
spus Isaia: „Acest popor Mă cinsteşte pe Mine cu buzele lor,
dar cu inima sunt departe de Mine. Căci în deşert îmi slujesc
Mie învăţând învăţături şi porunci omeneşti" (îs. 29, 13).

Şi nici acesta nu a spus că Legea dată prin Moise e
formată din porunci omeneşti, ci despre tradiţiile bătrânilor
lor (traditiones presbyterorum ipsorum) 476 , pe care ei le-au
inventat şi prin care ei fac ca Legea lui Dumnezeu să nu aibă
forţă şi pentru aceasta ei să nu se supună Cuvântului Său.

Căci şi Pavel a vorbit despre aceşti oameni, zicând:
„Căci ei, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să
statornicească dreptatea lor, nu s-au supus dreptăţii lui
Dumnezeu. Dar Hristos este sfârşitul Legii, spre dreptatea
tot celui care crede" (Rom. 10, 3-4).

Şi cum e Hristos sfârşitul Legii, dacă nu este, mai
întâi, şi Dătătorul ei? Căci Cel care a adus sfârşitul Legii,
Acela este şi Cel care i-a fost începutul.

474 Lat. 2, p. 179.

475 Această mare durere o avem şi noi, când îi vedem pe unii slujitori ai Domnului că
profită de numele, puterea şi harul dat lor de la Dumnezeu, pentru a se îmbogăţi sau
pentru a-şi crea un nume bun, când ei sunt departe de a iubi pe Dumnezeu.

Orice predică a noastră, a slujitorilor Bisericii, care nu e făcută decât din spiritul
fariseic de a te da mare în faţa credincioşilor sau pentru a câştiga bani, nu ne sporeşte
decât pedeapsa pe care o vom lua de la Dumnezeu, pentru că am folosit numele şi
cuvintele Sale în deşert.

476 Lat. 2, p. 179.

185

Şi de aceea i-a zis El lui Moise: „Am văzut durerea
poporului Meu, care este în Egipt şi am coborât să-i mântui
pe ei" (leş. 3, 7), pentru ca să ne obişnuim de la început cu
Cuvântul lui Dumnezeu, Care urcă şi coboară pentru a
mântui pe cei care sunt în durere 477 .

5. Astfel, Legea a învăţat omenirea de mai înainte ca
să se pregătească de urmarea lui Hristos, după cum a spus
El, când a răspuns celui care II urma şi care L-a întrebat
despre moştenirea vieţii veşnice: „Dacă vrei să intri în viaţă,
atunci ţine poruncile!" (Mt. 19, 17).

Iar când acela L-a întrebat: „Care?", Domnul i-a
răspuns: „Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să
nu dai mărturie mincinoasă, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe
mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Mt.
19, 18-19).

Şi prin aceasta a arătat, în mod detaliat, acelora, care
doreau să-L urmeze, poruncile Legii, care te fac să intri în
viaţă. Şi astfel, atunci când i s-a cerut să spună una dintre
porunci, El a vorbit despre toate.

Iar când acela a răspuns: „Pe toate acestea le-am
făcut" (Mt. 19, 20) (însă, cu adevărat, el nu le păzise, pentru
că Domnul nu i-ar mai fi zis: „Ţine poruncile"), atunci
Domnul i-a vorbit despre zgârcenia lui, şi i-a zis: „Dacă vrei
să fi desăvârşit, mergi, vinde tot ceea ce ai, împarte săracilor
şi apoi vino şi urmează-Mi Mie!" (Mt. 19, 21).

Prin această faptă, El făgăduia partea acelora cu a
Apostolilor. Şi El nu a predicat celor care îl urmau un alt

477 Scriptura, spune Sfântul Irineu, prin modul în care vorbeşte despre Domnul sau
despre Cuvântul lui Dumnezeu, i-a obişnuit pe oameni de la început cu ideea că Fiul
lui Dumnezeu Se coboară la oameni şi că va coborî în trup la un moment dat. Pentru
cei care citeau Scriptura cu sfinţenie, Cuvântul lui Dumnezeu nu era o persoană a
Treimii necunoscută lor, după cum nu era necunoscută nici persoana Duhul lui
Dumnezeu.

Aşteptarea întrupării nu era numai profeţită, ci peste tot găseau mărturii ale împreună
vorbirii şi locuirii Părinţilor lor cu Cuvântul şi cu Duhul lui Dumnezeu. Ei nu
aşteptau un Cuvânt al lui Dumnezeu şi un Duh Sfânt pe Care nu-I cunoscuseră deloc.
Observăm din descrierile Scripturii că Prea Curata Fecioară, Sfântul Zaharia, Sfânta
Elisabeta, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Simeon, Sfântul Iosif, Sfânta Ana, în
primele pagini ale Evangheliilor sau Sfinţii Proroci trăiau în harul lui Dumnezeu,
vorbeau mişcaţi fiind de Duhul şi nu erau în afara Cuvântului lui Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu îi atingea pe oameni prin Duhul şi în Vechiul Testament.
Pogorârea Sfântului Duh, cu putere, de la Cincinzecime nu a însemnat o privare
totală de har pentru Sfinţii Vechiului Testament.

E o mare erezie să negăm prezenţa harului dumnezeiesc în Scriptura Vechiului
Testament şi la Sfinţii şi Drepţii Legii Vechi. Dar abundenţa harului, care a venit la
Cincizecime, este abundenţa harului mântuirii pe care o avem în Hristos şi de care s-
au împărtăşit şi ei.

186

Dumnezeu şi Tată, ci pe Cel care a fost predicat de către
Lege dintru început.

Nici nu a învăţat despre vreun alt Fiu sau despre vreo
Mamă sau despre entimeme ale eonilor, care sunt în
suferinţă şi apostazie.

Nici despre vreo Plenitudine formată din treizeci de
eoni, care se dovedeşte un lucru deşert şi de necrezut. Nici
de poveştile inventate de aceşti eretici.

Ci El a învăţat că trebuie să ascultăm poruncile pe
care Dumnezeu ni le-a dat nouă de la început şi să ne
depărtăm de zgârcenia noastră, făcând fapte bune şi să-I
urmăm lui Hristos.

Căci împărţirea averii la săraci înlătură din noi vechea
zgârcenie (praeteritae cupiditatis) 418 , după cum reiese din
cazul lui Zaheu, care a zis: „Iată, jumătate din averea mea o
dau săracilor iar dacă am nedreptăţit pe cineva, îi întorc
împătrit" (Le. 19,8).

478 Lat 2, p. 180.

187

Capitolul al 13-lea

Hristos nu a desfiinţat poruncile naturale ale Legii ci,
mai degrabă, le-a plinit şi le-a extins. El schimbă jugul şi
robia Legii Vechi, făcând omenirea liberă, adică capabilă
să-I slujească lui Dumnezeu cu evlavia plină de încredere a
unor fii

1. Şi astfel, Domnul nu a desfiinţat poruncile naturale
ale Legii, prin care omul este îndreptat şi, prin care, aceia,
care sunt îndreptaţi prin credinţă şi care plac lui Dumnezeu,
au înţeles de mai înainte, prin ceea ce a spus Legea, că El va
extinde şi va plini poruncile, după cum se vede şi din
cuvintele Sale.

Căci El a spus: „Aţi auzit ceea ce s-a spus celor din
vechime: Să nu săvârşiţi adulter! Dar Eu vă spun vouă, că
tot cel care va privi o femeie cu poftă, acela a săvârşit deja
adulter în inima lui" (Mt. 5, 27-28).

Şi iarăşi: „S-a zis: Să nu ucizi! Dar Eu vă spun vouă,
că oricine se mânie pe fratele său fără vreun motiv, acela va
fi în primejdia de a fi judecat" (Mt. 5, 21-22). Şi: „acestea s-
au zis: Să nu te juri strâmb! Dar Eu vă spun vouă: să nu vă
juraţi nicidecum. Ci să fie vouă când vorbiţi, ceea ce este da,
da iar ceea ce este nu, nu" (Mt. 5, 33-34, 37).

Şi mai sunt mărturii de acest fel. Iar toate acestea nu
se împotrivesc sau nu răstoarnă pe cele din vechime, după
cum spun, cu încordare, urmaşii lui Marcion, ci în acestea se
arată plinirea şi extinderea lor, după cum a spus şi Domnul:
„Dacă dreptatea voastră nu va întrece pe cea a cărturarilor şi
a fariseilor, atunci nu veţi intra în împărăţia Cerurilor" (Mt.
5, 20 ). Şi, la ce fel de „a întrece" se referă El?

în primul rând, la faptul că noi nu credem numai în
Tatăl, ci şi în Fiul Său, Care ni S-a descoperit nouă. Iar Fiul
este Cel care îi conduce pe oameni la părtăşia şi unirea cu
Dumnezeu. în al doilea rând, noi nu trebuie numai să zicem,
ci să şi facem, fiindcă aceia numai ziceau, dar nu făceau.

Şi nu trebuie numai să ne ferim de fapte rele, ci nici
nu trebuie să le dorim. Şi, prin acestea toate, El nu ne învaţă
pe noi lucruri, care să fie opuse celor ale Legii, ci El

188

plineşte 479 Legea şi sădeşte în noi dreptatea multiformă a
Legii.

Căci El ar fi fost contrar Legii, dacă ar fi poruncit
Ucenicilor Săi lucruri pe care Legea le interzicea. Insă El nu
ne-a poruncit numai să ne ferim de lucrurile interzise de
către Lege, ci nici să nu le dorim pe acestea. Şi acest lucru
nu e contrar Legii, după cum am spus, nici nu se caută prin
aceasta distrugerea ei, ci numai plinirea I desăvârşirea
Legii, extinderea ei şi ajungerea ei la scopul adevărat.

2. Pentru că Legea fusese dată pentru cei aflaţi în
robie, cu scopul de a conduce sufletul, prin aceste lucruri
exterioare şi trupeşti. Căci împlinidu-le pe acestea, sufletul,
fiind condus ca de un frâu (a bond) [de Lege], asculta
poruncile şi omul învăţa să-I slujească lui Dumnezeu.

Dar Cuvântul a făcut liber sufletul şi a învăţat că prin
trup noi putem să ne curăţim. Iar dacă acest lucru se poate
împlini 480 , atunci înseamnă că frâiele robiei s-au schimbat,
fiiindcă viaţa omului a devenit alta şi el urmează Domnului
fără teamă.

Pentru că legea libertăţii s-a extins şi s-a dezvoltat
supunerea faţă de cel ce conduce 481 , astfel că omul nu mai
este incapabil să primească întru Sine libertatea, ci acesta
poate sluji Stăpânului casei cu evlavie şi ascultare, fiind în
acelaşi timp şi slujitor şi fiu. Dar fiii au mai mare încredere
[în Dumnezeu] decât slujitorii, după cum şi lucrarea
libertăţii este mai mare şi mai slăvită decât ascultarea pe
care o are robul.

3. Căci pentru această raţiune şi Domnul, mai presus
de simpla poruncă: „Să nu săvârşeşti adulter!", a interzis şi
pofta desfrânată. Iar mai presus de cuvintele: „Să nu ucizi!",
El a interzis şi mânia. Şi, în locul zeciuielilor (tithes), El ne-
a spus să ne împărţim toate averile la săraci şi nu numai să
ne iubim doar prietenii, ci şi duşmanii, şi nu numai să dăm
de bună voie ceva, ci să le dăm cu totul acelora, care vor să
ne ia bunurile.

Căci El a spus: „Iar cel care vrea să-ţi ia cămaşa, dă-i
lui şi haina ta. Iar celui care vrea să-ţi ia bunurile tale, nu-1
întreba de ele. Iar dacă daţi ceva cuiva, nu le mai cereţi de la
el" (Mt. 5, 40-42).

479 O desăvârşeşte.

480 Curăţirea sufletului prin asceza, deopotrivă, a trupului şi a sufletului, a omului în
integralitatea sa.

481 S-a dezvoltat, a crescut puterea sufletului, care conduce trupul.

189

Adică nu numai că nu trebuie să ne necăjim pentru cei
care ne-au jefuit, ci trebuie să ne bucurăm pentru cele pe
care ni le-au luat şi să nu considerăm că e un favor [lucrurile
pe care le dăm], ci este o datorie pentru noi [să facem
milostenie]. Şi El a spus: „dacă cineva te sileşte să mergi cu
el o milă, tu mergi cu el două" (Mt. 5, 41).

Adică tu nu trebuie să mergi cu el simţindu-te un rob,
ci ca un om liber în faţa sa, arătând în tine toată bunăvoinţa
de a fi folositor aproapelui şi neprivind la intenţiile lui rele,
ci împlinind acele fapte, care te fac asemenea Tatălui tău:
„Care face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni
şi trimite ploaie şi peste cei Drepţi şi peste cei nedrepţi"
(Mt. 5,45).

Şi toate poruncile, după cum am văzut, nu au primit
adăugiri, care să le îndepărteze de Lege, ci adăugiri care le-
au desăvârşit, le-au extins şi le-a lăţit [aria de cuprindere]
pentru noi.

Căci, pe drept, putem spune aici, că această mare
lucrare de extindere a libertăţii implică, cu atât mai mult, o
supunere şi o iubire desăvârşită faţă de Eliberatorul nostru şi
pe care El a sădit-o întru noi. Fiindcă El nu ne-a făcut liberi
cu scopul de a ne depărta de El (nu, nicidecum, căci dacă
stăm afară de darurile Domnului, nu avem puterea de a ne
mântui), ci pentru ca să primim şi mai mult harul Său, pentru
ca şi mai mult să II iubim pe El.

Iar dacă noi II iubim şi mai mult, atunci tot mai multă
slavă vom primi de la El şi vom fi veşnic în faţa Tatălui .

4. Astfel, înţelegem de aici, că toate învăţăturile

1 483 • • • -484 r-- 1 -

naturale sunt comune şi pentru noi şi pentru ei , fiindcă

82 Poruncile lui Dumnezeu nu ne depărtează de Dumnezeu sau nu ne îmbolnăvesc,
dacă le împlinim cu harul Său şi la măsura noastră. Ci, dimpotrivă, ele ne umplu de
viaţa şi de harul mântuirii Sale. Eliberarea venită prin Hristos înseamnă apropierea
noastră de Hristos. Poruncile lui Dumnezeu ne umplu de iubire faţă de El. Prin ele ne
lucrăm şi ne arătăm iubirea pentru El.

Dacă într-o familie fiecare membru al ei îşi arată iubirea prin fapte, gesturi, cuvinte
şi daruri, tot la fel şi noi ne arătăm iubirea faţă de Hristos împlinind poruncile Sale,
dorindu-L pe El mai presus de toate şi pe Sfinţii Săi îi căutăm, pentru ca să ne
umplem şi mai mult de iubirea şi de ascultarea Sa.

Ascultarea de Dumnezeu nu înseamnă însă robie, ci eliberare, umplere de
simţământul de fii ai lui Dumnezeu prin Hristos. Obedienţa noastră faţă de
Dumnezeu nu ne umple de servilismul ieftin al omului, care pupă toată ziua mâinile
şefului, ca să îi mărească salariul.

Ci obedienţa, ascultarea de Dumnezeu ne umple, dimpotrivă, pe noi, creştinii
ortodocşi, de eliberarea de sub robia păcatului, de egoismul nostru, de urâţenia şi
murdăria noastră interioară.

483 Potrivite naturii raţionale a omului, care a fost dată de către Dumnezeu.

484 Pentru evrei.

190

ele au fost date de la început şi sunt ale omului. însă în noi
ele au primit creşterea şi desăvârşirea lor.

Pentru că ne-am supus din inimă lui Dumnezeu şi am
urmat Cuvântului Său şi, mai presus de toate, L-am iubit pe
El şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Şi nu ne-am ferit
numai de la faptele rele, ci de la toate lucrurile de acest fel,
care sunt comune ambelor Testamente şi care dezvăluie /
revelează că există un singur Dumnezeu.

Şi Acesta este Domnul nostru, Cuvântul lui
Dumnezeu, Care mai întâi ne-a condus pe noi ca nişte robi ai
lui Dumnezeu, dar după aceea El i-a făcut liberi pe cei care
s-au spus Lui, după cum le-a spus Ucenicilor Săi: „Iar acum
nu vă mai numesc slujitori, pentru că slujitorul nu ştie ce
face Domnul său. Ci vă numesc prieteni, pentru că toate pe
care Eu le-am auzit de la Tatăl Meu, vi le-am făcut
cunoscute" (In. 15, 15).

Iar prin aceea că a zis: „Iar acum nu vă mai numesc
slujitori", El a arătat, cu foarte mare putere, că El a fost Cel
care, dintru început, a dat oamenilor, ca prin robia Legii să
slujească lui Dumnezeu şi, după aceea, tot El le-a dat şi
libertatea. Iar prin aceea că a zis: „pentru că slujitorul nu ştie
ce face Domnul său", a arătat, de asemenea, că venirea Sa, a
scos pe oameni din starea de robie şi din neştiinţă. Iar când i-
a numit: „prieteni ai lui Dumnezeu", El a vorbit deschis
despre Sine, că este Cuvântul lui Dumnezeu, pe Care
Avraam L-a urmat cu voie liberă şi fără constrângere, din
cauza credinţei sale mari / nobile şi prin care a devenit
„prietenul lui Dumnezeu" (amicus Dei) 485 .

Iar Cuvântul lui Dumnezeu nu a primit prietenia lui
Avraam, pentru că ar fi avut nevoie de ea, fiindcă El era
desăvârşit dintru început (Căci a spus: „Eu sunt mai înainte
de a fi fost Avraam"), ci pentru că El, în bunătatea Sa, a dat
viaţa veşnică lui Avraam şi l-a făcut prieten al lui Dumnezeu
şi împarte nemurirea tuturor celor care îmbrăţişează
[credinţa ca şi Avraam].

485 Lat. 2, p. 183.

191

Capitolul al 14-lea

Dacă Dumnezeu cere supunere de la om este pentru
că El l-a făcut. El l-a pus pe om sub Lege şi numai prin
aceasta omul s-au umplut de bunătăţi. Insă nu l-a creat pe
om pentru că are nevoie de el, ci pentru a-i da, în multe
feluri, mila Sa

1 . De aceea, dintru început, când Dumnezeu l-a făcut
pe Adam, nu l-a făcut pentru că a avut nevoie de om (non
quasi indigens Deus hominis) , ci pentru a-i da acestuia
darurile Sale.

Căci Cuvântul nu numai că a fost anterior lui Adam,
dar a fost mai înainte de toată creaţia, fiind slăvit de Tatăl
Său şi rămânând în El. Şi că El a fost slăvit de Tatăl, o spune
singur: „Părinte, slăveşte-Mă cu slava pe care am avut-o la
Tine, mai înainte de a fi fost lumea!" (In. 17, 5).

Căci El nu a avut nevoie de slujirea noastră, când ne-a
poruncit nouă să Ii urmăm Lui ci, prin aceasta, varsă peste
noi mântuirea Sa. Fiindcă urmarea Mântuitorului înseamnă
a lua parte la mântuire şi urmând Lumina primeşti, prin

AQ"J

aceasta, lumină .

Căci cei care sunt în lumină nu luminează prin aceasta
lumina, ci sunt luminaţi şi descoperiţi de către lumină. Căci
ei nu contribuie cu nimic la aceea [la existenţa luminii] ci,
primind darul [harului], ei sunt luminaţi de către lumină 488 .

486 Idem, p. 184.

Urmarea lui Hristos nu înseamnă aşadar o favoare făcută lui Dumnezeu, ci ieşirea
din neştiinţă şi moarte, la viaţa întru El. Prin aceea că împlinim poruncile Sale şi îl
slăvim pe El, pe noi înşine ne umplem de slava Sa şi de harul milei Sale. Viaţa întru
Hristos înseamnă umplerea de mila Sa, dreapta vieţuire a omului şi fericirea lui.
488 Suntem luminaţi de lumina divină şi nu noi punem în relief lumina lui Dumnezeu,
ci ea ne umple şi ne arată oamenilor ca plini de lumina Sa. Discuţia despre lumina
necreată a lui Dumnezeu începuse din Rai şi se derulează în Tradiţia Bisericii.
Sfântul Adam, înainte de păcat, era plin de lumina divină. El vorbea cu Dumnezeu
fiind plin de lumină. Sfântul Irineu punctează aici extraordinar de bine că nu noi
suntem cei care facem cunoscută lumina lui Dumnezeu, nu noi suntem vestitorii ei,
ci ea ne vesteşte pe noi, ea ne luminează, ea ne sfinţeşte, ea ne umple de Teologie
veridică, fără dubii.

Lumina lui Dumnezeu cea veşnică este cea care ne sfinţeşte viaţa. De aceea Teologii
mustră pe creatorii de cultură, care cred că singură cultura e cea care aduce
adevărata luminare a omului sau că ea îl face raţional sau social. Cultura poate
aduce multă lumină şi înţelegere în om, în mod indubitabil.

Dar adevărata luminare e cea adusă de lumina divină şi ea subsumează şi certifică
orice fel de cunoaştere. Teologia e cea care ne luminează cu adevărat şi ea e
umplerea de lumina divină şi cunoaşterea fără greşeală a învăţăturii de credinţă.

192

Astfel, slujirea lui Dumnezeu nu aduce vreun folos lui
Dumnezeu, pentru că El nu are nevoie de ascultarea
oamenilor. Ci El dă oamenilor, care II urmează şi Ii slujesc
Lui, viaţa, nestricăciunea şi slava veşnică, umplând de daruri
pe cei care Ii slujesc Lui şi pe cei care Ii urmează, pentru că
sunt următorii Lui. Insă El nu primeşte niciun dar de la ei,
pentru că El este bogat, desăvârşit şi nu are nevoie de nimic.

Insă raţiunea pentru care Dumnezeu a cerut ca omul
să-I slujească a fost aceea, că El fiind bun şi iertător dă
daruri acelora, care îi slujesc Lui mereu.

Pentru că Dumnezeu nu vrea nimic, căci are totul, dar
omul poate primi multe [de la Dumnezeu] şi de aceea are
nevoie de unirea cu Dumnezeu.

Şi aceasta este slava omului, ca să continue să rămână
întotdeauna cu Dumnezeu şi să-I slujească Lui. Căci pentru
asta a spus Domnul Ucenicilor Săi: „Nu voi M-aţi ales pe
Mine, ci Eu v-am ales pe voi" (In. 15, 16). Şi prin aceasta a
arătat că ei nu-L slăvesc pe El, dacă Ii urmează, ci aceştia,
urmând Fiului lui Dumnezeu, sunt slăviţi de către El 489 . Şi
iarăşi: „Eu vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie şi ei, ca ei să
poată vedea slava Mea" (In. 17, 24).

Şi a spus aceasta nu pentru ca să ne mândrim în deşert
pentru acest lucru, ci pentru a dori ca să avem parte cu
Ucenicii Săi, întru slava Sa. Căci şi Isaia a spus: „Eu voi
aduce de la răsărit sămânţa ta şi te voi strânge pe tine de la
apus. Şi eu voi zice celor de la miază-noapte: < Dă-Mi-i! >
şi celor de la miază-zi: < Nu-i opri! >.

Aduceţi-Mi pe fii Mei din depărtări şi pe fiicele Mele
de la marginile lumii. Toţi aceştia mulţi vor fi chemaţi întru
numele Meu. Pentru că am pregătit slava Mea şi i-am făcut
şi i-am pregătit"(Is. 43, 5-7) 490 .

Cultura e ancila Teologiei, pentru că pregăteşte formele culturale de manifestare ale
Teologiei. Pentru noi toată cunoaşterea naturală (cultura, ştiinţa, modul de
socializare) sunt pregătitoare pentru revelarea Teologiei în viaţa noastră, adică a lui
Dumnezeu, Care ne luminează despre cele referitoare la Sine şi la viaţa noastră.

Slava omului constă în aceea de a fi umplut de lumina lui Dumnezeu şi de tot
darul virtuţilor. Slava noastră este ascultarea de Dumnezeu, prin care suntem
umpluţi de viaţa Lui. împreuna vieţuire cu Dumnezeu pentru veşnicie este întreaga
noastră slavă şi demnitate, mai presus de care nu există alta. Veşnicia împreună cu
Dumnezeu nu înseamnă aneantizarea noastră, ci umplerea noastră de slava Sa cea
vie, de lumina Sa necreată.

490 Această profeţie răsună cu putere şi astăzi. Dumnezeu cere în Biserica Sa pe toţi
fraţii noştri din toate colţurile pământului. Toate părţile lumii sunt cerute în Biserica
Sa.

Unde sunt însă slujitorii acestei reîntoarceri la Tatăl? Cine va pregăti pe poporul Său,
pentru ca să-L cunoască pe Domnul? Pe umerii noştri, ai tuturor, ai celor ce cred, stă
povara şi responsabilitatea convertirii întregii lumi. De la noi toţi se vor cere fraţii

193

Şi iarăşi: „oriunde sunt oase, acolo şi vulturii se
adună"(Is. 34, 15). Căci noi participăm la slava Domnului, a
Celui care ne-a creat şi pregătit pe noi. Fiindcă atunci când
suntem cu El, ne împărtăşim de slava Sa.

2. Astfel, Dumnezeu a creat pe om la început, datorită
milostivirii (munificence) Sale. Şi a ales pe Patriarhi pentru
ca să-i mântuiască. Şi a pregătit poporul, de mai înainte,
învăţând pe cel tare în cerbice (the headstrong) să urmeze pe
Dumnezeu. Şi a făcut să apară Prorocii pe pământ, pentru ca
să obişnuiască pe om să poarte Duhul Său în sine şi să
rămână în comuniune cu Dumnezeu. Cu adevărat, El nu
avea nevoie de nimic.

Dar a dat comuniunea cu Sine acelora, care aveau
nevoie de ea şi a schiţat, ca un Arhitect, planul mântuirii,
celor care II doresc pe El. El însuşi a fost Acela, Care i-a
călăuzit, nu numai cât au stat în Egipt, ci şi atunci, când nu
au mai avut lege 491 şi le-a dat Lege după nevoile lor. Astfel,
poporul care a intrat în tărâmul cel bun a primit marele dar
al moştenirii. Şi tot El jertfeşte viţelul cel îngrăşat 492 celor ce
se întorc la Tatăl şi îi îmbracă pe ei cu haină scumpă (Le. 15,
23).

Căci în multe moduri El a îndreptat neamul omenesc
ca să fie potrivit mântuirii. Despre acest lucru spune şi Ioan
în Apocalipsă 493 : „Şi vocea Sa este ca sunetul de ape multe"
(Apoc. 1, 15).

Şi acesta, pentru că Duhul lui Dumnezeu este cu
adevărat ca apa multă, căci Tatăl este mare şi bogat. Iar
Cuvântul a trecut peste toate cele ale oamenilor, dând
libertatea Sa celor care se supun Sieşi, fiindcă i-a condus
prin cele ale Legii, care au fost potrivite fiecăruia în parte.

3. Şi tocmai de aceea a cerut poporului să construiască
Cortul, să zidească Templul, să aleagă pe leviţi, să aducă

noştri, de care nu ne îngrijim. Lumea trebuie să fie mai bună prin rugăciunile fiiilor
lui Dumnezeu. Noi suntem cei care trebuie să luminăm lumea şi să o aducem la
Lumina cea veşnică, pentru ca să aibă viaţă şi încă din destul.

Să nu credem, fraţii mei, că vom scăpa de această datorie enormă, dacă nu vom face
tot ceea ce putem, pentru ca Dumnezeu să fie cunoscut de fraţii noştril

491 Adică în pustie. Se referă la legea civilă, pe care evreii o aveau în Egipt şi care era
a statului egiptean.

492 Hristos euharistie, adică pe Sine însuşi.

493 Nu mai ştiu unde citeam, în ce studiu ştiinţific, cum că Apocalipsă nu a intrat în
canonul biblic decât mai tărziu, în secolele III-V. Avem aici un argument, care
contestă această afirmaţie. Sfântul Irineu cunoştea Apocalipsă ca pe o carte canonică
şi o folosea în scrierile lui, în secolul al II-lea. Adică studiul ştiinţific la care m-am
referit ne dezinformează şi nu ne face să fim credincioşi Tradiţiei.

194

jertfe, să se curăţească, să facă actele acelea tipice 494 şi toate
slujbele Legii vechi. Căci El nu avea nevoie de niciunul
dintre acele lucruri, fiindcă El este întotdeauna desăvârşit şi
bun şi El are toate darurile cele bune iar mirodeniile şi
mirosul de tămâie existau şi înaintea lui Moise.

Ci El a vrut, mai degrabă, să înveţe poporul, care
înclina să se întoarcă la idoli, să se pocăiască şi să se
păstreze în slujirea lui Dumnezeu şi să-i cheme la lucruri de
primă importanţă, pe cei care se îngrijiseră numai de cele de
jos.

Adică a chemat la lucrurile adevărate, prin aceste
lucrări tipice / prefiguratoare. Şi, prin aceste lucruri
trecătoare, i-a învăţat pe cele netrecătoare, prin cele trupeşti
pe cele duhovniceşti, prin cele de pe pământ pe cele din cer.
Căci acestea i s-au spus lui Moise: „Să faci toate lucrurile,
după chipul acelora pe care le-ai văzut [pe când erai] în
munte 495 " (leş. 25, 40).

Fiindcă a durat 40 de zile, până când El 1-a învăţat
cuvintele lui Dumnezeu şi chipurile cele cereşti (characteres
coelestes 496 ; the celestial patterns) şi dumnezeieştile icoane
(imagines spiritales 491 '; the spiritual images) şi tipuri
(praefîgurationes 498 ; types) ale lucrurilor ce or să vină.
Pentru că a spus şi Pavel: „Căci ei au băut din piatra, care îi
urma. Şi piatra era Hristos" (I Cor. 10, 4).

Şi iarăşi, referindu-se la cele ale Legii, el spune: „Şi
toate aceste lucruri s-au întâmplat lor ca o preînchipuire. Şi
ele s-au scris spre povăţuirea noastră, la care au ajuns
sfârşiturile veacurilor" (I Cor. 10, 11).

Pentru că prin aceste tipuri / preînchipuiri au învăţat
frica de Dumnezeu şi cum să-I slujească Lui, pentru
totdeauna, cu credinţă.

494 Care prevesteau cele ale harului.

495 Pe care le-ai văzut în vedenie.

496 Lat. 2, p. 186.

497 Ibidem.

498 Ibidem.

195

Capitolul al 15-lea

Dumnezeu a socotit la început că este suficient să
înscrie legea naturală sau decalogul în inimile oamenilor.
După aceea a găsit că e necesar un frâu pentru oameni şi a
dat jugul Legii lui Moise, pentru că evreii abuzaseră de
libertatea lor. Mai apoi a adăugat alte porunci, văzând că
inimile lor sunt de piatră

1 . De aceea, Legea lor 499 a fost o adevărată povăţuire
şi prorocire a lucrurilor viitoare. Căci Dumnezeu, de la
început, i-a povăţuit pe ei prin învăţăturile firii (naturalia
praecepta 500 ) 501 , pe care, dintru început, El le-a sădit
(implanted) în omenire, adică, ceea ce Decalogul (pe care,
dacă nu îl împlineşte cineva, nu se mântuie) le-a poruncit să

r -502

nujaca .

Căci astfel a spus Moise în Deuteronom: „Acestea
sunt toate cuvintele pe care Domnul le-a rostit pentru
întreaga adunare a fiilor lui Israel pe munte şi nu a mai
adăugat ceva [la ele]. Şi El a scris acestea pe două lespezi de
piatră şi le-a dat lor prin mine" (Deut. 5, 22).

Şi pentru această raţiune şi El a spus aceasta, ca cei
care doresc să-I urmeze, să ţină aceste porunci.

Insă, când ei s-au răvrătit şi au făcut un viţel [de aur],
întorcându-şi minţile înapoi, spre Egipt, dorind, mai
degrabă, să fie robi decât oameni liberi, atunci s-au aşezat
[în postura pe care le-o va da] viitorul, când au devenit un
popor robit [de către alţii], după propria lor dorinţă.

499 Legea Vechiului Testament.

500 Lat. 2, p. 186.

Litaml: preceptele legii naturale.

502 Sfântul Irineu vede Legea naturală dată oamenilor în firea lor, ca fiind identică cu
Legea dată Sfântului Moise. Numai că prima e sădită de Dumnezeu în firea omului,
iar a doua e versiunea însemnată pe lespedele de piatră. Legea naturală a fost
esenţializată numai, explicată, nu îmbunătăţită.

Astfel înţelegem, că oamenii sunt învăţaţi de către firea lor că ei sunt creaţi de

Dumnezeu, că trebuie să îi slujească Lui, să nu curvească, să nu fure, să nu mintă

etc.

Dar pervertirea firii şi pericolul de a se pierde cu totul realitatea lui Dumnezeu cel

adevărat, a dus, din partea lui Dumnezeu, la darea Legii scrise, pentru ca oamenii să

aibă reconfirmarea unor intuiţii personale, pe care firea, simţul adânc al omului le

cere de la sine.

503 Hristos Dumnezeu.

196

Căci au devenit robi, care nu au fost cu totul rupţi de
Dumnezeu, dar care au pătimit jugul robiei.

Fiindcă Prorocul Iezechiel, gândindu-se la cele ale
Legii, a spus: „Şi ochii le sunt după dorinţa inimii lor. Iar eu
le-am dat legi, care pentru ei nu sunt bune şi rânduieli /
judecăţi pe care ei nu le pot trăi"(Iez. 20, 24-25).

Iar Luca ne spune că Ştefan, cel care a fost primul ales
întru diaconie de către Apostoli şi care a fost [tot] primul
omorât pentru mărturia / mărturisirea lui Hristos, a spus
despre Moise următoarele:

„Acesta a primit poruncile vieţii de la Dumnezeu şi ni
le-a dat nouă. Dar pe acestea părinţii noştri nu le-au ascultat,
ci s-au lepădat de El, şi şi-au întors inimile lor spre Egipt,
spunând către Aaron: <Fă-ne dumnezei, care să meargă
înaintea noastră, căci nu ştim ce s-a întâmplat cu acest
Moise, care ne-a scos pe noi din ţara Egiptului !>.

Şi au făcut în zilele acelea un viţel şi au adus jertfe
idolului, veselindu-se de lucrurile mâinilor lor. Şi Dumnezeu
S-a întors [de la ei] şi le-a dat să slujească oştirilor cereşti,
după cum e scris în cartea Prorocilor: O, voi ai casei lui
Israel, aţi adus Mie jertfe şi daruri în pustiu, pentru patruzeci
de ani? Şi aţi purtat cortului lui Moloh şi steaua
dumnezeului vostru Remfan şi chipurilor făcute de voi v-aţi
închinat!"(F. Ap. 7,38-43).

Şi, prin acestea, e limpede, că Legea nu a fost dată lor
prin alt Dumnezeu. Ci ea a fost dată pe măsura stării lor de

i • 504

robi .

Dar a fost dată de acelaşi Dumnezeu, Căruia şi noi I
ne închină. Căci de aceea a spus El lui Moise în Ieşirea: „Eu
voi trimite pe îngerul Meu înaintea ta. (...) Iar Eu nu voi
merge cu tine, fiindcă tu eşti un popor îndărătnic {stiff-
neckecF (leş. 23, 20; 33, 3).

2. Şi nu numai acestea a spus. Ci Domnul a arătat, de
asemenea, că le-a dat aumite învăţături prin Moise, după
împietrirea inimii lor şi datorită nedoririi lor să fie
ascultători, atunci când a spus: „De ce Moise v-a dat
poruncă să scrieţi acte de divorţ, când vă părăsiţi soţia?"
(Mc. 10, 4) Şi continuă: „Datorită împietririi inimilor
voastre v-a îngăduit să faceţi asta. Dar, întru început, nu a
fost aşa" (Mc. 10,5-6).

504 Dumnezeu a vorbit lui Israel, la măsura lui, de rob al patimilor dar aceasta, Legea,
are în ea adâncimi, care îl puteau învăţa lucruri foarte înalte şi potrivite cu
Dumnezeu.

197

Şi, prin aceasta, Moise este dezvinovăţit ca un slujitor
credincios, căci cunoştea un singur Dumnezeu, Care a făcut
dintru început bărbatul şi femeia şi îi învinovăţeşte pe ei, ca
pe unii împietriţi la inimă şi neascultători. Şi de aceea, cei
care au primit de la Moise această lege a divorţului, au
primit-o pe potriva firii lor împietrite.

Şi de ce s-au zis aceste lucruri despre Vechiul
Testament? Pentru că, în Cel Nou, Apostolii au făcut acelaşi
lucru, ca în locul pe care l-am menţionat, când Pavel spune
în mod deschis: „Aceste lucruri le-am spus eu, nu Domnul"
(I Cor. 7, 12). Şi iarăşi: „Şi aceasta o spun ca un sfat, nu ca o
poruncă" (I Cor. 7, 6). Şi iarăşi: „în ceea ce le priveşte pe
fecioare, nu am o poruncă de la Domnul. Insă vă dau sfatul
meu, ca unul care am primit mila Domnului, ca să fiu
vrednic de crezare" (I Cor. 7, 25).

Şi, mai departe, în alt loc, el spune: „Ca Satana să nu
vă ispitească pentru neînfrânarea (incotinence) voastră (I
Cor. 7, 5).

Astfel, şi în Noul Testament Apostolii au încuviinţat
unele învăţături ţinând cont de neputinţa umană (in
consideration of human infirmity), pentru ca neînfrânarea
unora, să nu ducă la împietrirea lor şi să ajungă
deznădăjduiţi de mântuirea lor şi, prin aceasta, să cadă de la
Dumnezeu.

Şi se cuvine ca acest lucru să nu ne mire, dacă şi în
Vechiul Testament acelaşi Dumnezeu a îngăduit lucruri
asemănătoare pentru folosul poporului Său, trăgând, prin
aceste porunci, [la Sine], după cum am spus, pentru ca să se
poată da darul mântuirii prin ei.

Căci cei care au fost ascultători Decalogului şi s-au
înfrânat pentru El, nu au căzut în idolatrie şi nici nu au
apostaziat de la Dumnezeu, ci au învăţat iubirea Lui cu
întreaga lor inimă.

Iar dacă unii oameni spun, că doctoria Legii a avut
puţină putere, fiindcă israeliţii au fost neascultărori şi au
căzut, aceştia vor găsi în mântuirea noastră, că „mulţi sunt
chemaţi, dar puţin aleşi" (Mt. 20, 16; 22, 14). Şi că unii sunt
lupi pe dinăuntru, dar pe dinafară sunt îmbrăcaţi în piele de
oaie (Mt. 7, 15), pentru cei străini .

Şi că Dumnezeu, dintotdeauna, a dat libertatea şi
alegerea liberă omului dar, în acelaşi timp, El a spus în

505

Pentru cei care nu sunt creştini, pentru străini, pentru cei ai lumii.

198

predicile Sale, că cei care nu ascultă de El vor fi judecaţi
după dreptate, pentru că nu s-au supus Lui 506 . Şi că cei care
au ascultat şi au crezut în El vor fi cinstiţi de către El cu
nemurirea.

506 Observăm de aici, că Sfântul Irineu nu vede o discrepanţă între libertatea omului
şi ascultarea de Dumnezeu. Libertatea omului presupune ascultarea de Dumnezeu,
pentru că adevărata libertate este în Dumnezeu. Autonomia omului nu e o realitate
statutată de către voia lui Dumnezeu. Autonomia umană e apostazie de la Dumnezeu,
deformare a creaturalităţii umane.

Omul îşi găseşte sursa de nemurire nu deificându-se prin mândrie şi putere satanică,
ci se îndumnezeişte prin ascultare de Dumnezeu şi renunţarea la şinele său păcătos.
Nu există un Dumnezeu al filosofilor sau al culturii sau un Dumnezeu al sataniştilor
sau al homosexualilor, ci un Dumnezeu al tuturor, Care ne cere să-I împlinim voia
Sa pe deplin.

în măsura în care ne depărtăm de adevăratul Dumnezeu începem să ne inventăm
privilegii, care ne deformează adânc ontologia noastră. Ruperea de Hristosul
euharistie, de spovedirea păcatelor, de milostenie şi iertarea aproapelui nostru duce la
închistarea în sine, la orgoliu nemăsurat, la invidierea calităţilor celorlalţi şi la o
imensă stare de nefericire interioară.

Libertatea ne împlineşte. Ea nu e o dominare a celoralalţi şi nicio înjosire a lor.
Libertatea înseamnă să fac voia lui Dumnezeu, care e tocmai firescul vieţii mele.
Libertatea e descătuşarea pe care Dumnezeu mi-o aduce, când mă face să înving
patimile şi poftele mele.

Numai pentru că mă răstignesc cu Hristos şi înviez întru El prin asceză, numai atunci
mă simt liber de păcat, de frica de moarte, de frica de pedeapsă şi Iad. Căci
împlinirea mea întru Dumnezeu înseamnă libertatea mea interioară şi exterioară.
Pot să fac binele şi asta înseamnă libertatea mea. Dumnezeu mă ajută să îi bucur pe
oameni şi asta înseamnă să fiu liber.

Sunt liber să spun adevărul şi să trăiesc adevărat ortodox în faţa Sa, pentru că harul
Său mă întăreşte. Sunt liber şi când sunt închis sau când nu pot să fac tot binele pe
care aş vrea să-1 fac. Pentru că îmi doresc să fac binele, cât şi binele pe care nu-l pot
face.
Şi atunci sunt liber în acest gând de bunătate şi dăruire, pentru că Dumnezeu mă
eliberează de gândul la mine, pentru gândul şi durerea aproapelui. Dacă nu mă simt
invidios şi pătimaş pentru cineva sau ceva atunci sunt liber şi mă eliberez continuu.
Libertatea ne umple pe măsură ce ne despătimim. Nu e altă cale decât despătimirea,
pentru a fi liberi.

199

Capitolul al 16-lea

Adevărata dreptate nu a fost dată prin tăierea
împrejur sau prin vreo altă slujbă a Legii. Decalogul nu a
fost desfiinţat de Hristos ci, dimpotrivă: oamenii niciodată
nu se pot dezbăra de aceste porunci

1. De asemenea, noi am învăţat din Scriptură, că
Dumnezeu a dat tăierea împrejur, nu ca o desăvârşire a
dreptăţii, ci ca un semn, prin care să se poată recunoaşte
neamul lui Avraam.

Căci se spune: „Dumnezeu a zis către Avraam:
Fiecare băiat dintre voi va fi tăiat împrejur. Iar voi vă veţi
tăia împrejur trupul vostru, ca să grăiască [aceasta] despre
legământul dintre Mine şi voi" (Fac. 17, 9-11).

Acelaşi lucru îl spune Prorocul Iezechiel cu privire la
zilele de odihnă 507 : „Căci Eu le-am dat lor zilele Mele de
odihnă 508 , ca să fie un semn între Mine şi ei, ca ei să
cunoască că Eu sunt Domnul şi Sfinţitorul lor" (Iez. 20, 12).

Şi în cartea Ieşirea, Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Şi
voi veţi păzi zilele mele de odihnă 509 , pentru că acesta va fi
un semn între Mine şi voi pentru urmaşii voştri" (Ies. 31,
13).

Astfel, aceste lucruri au fost date ca un semn. Dar
semnele nu sunt fără simbolismul lor, adică nu sunt fără
înţeles sau fără vreun scop anume. Ci ele au fost date de un
Artist înţelept. Căci tăierea împrejur a trupului prefigura pe
cea după Duh. Căci spune Apostolul: „noi am fost tăiaţi
împrejur, nu cu tăierea împrejur făcută de mâini omeneşti"
(Col. 2, 11).

Iar Prorocul spune: „Tăiaţi împrejur împietrirea
inimilor voastre" (Deut. 10, 16). Iar sabatele / zilele de
odihnă ne-au învăţat că noi trebuie să slujim zi de zi
Domnului. Căci spune Apostolul Pavel: „Pentru că noi
suntem socotiţi toată ziua ca nişte oi spre junghiere" (Rom.
8, 36; Ps. 43, 24).

Adică, slujind lui Dumnezeu şi împărtăşind continuu
credinţa noastră şi întărindu-ne în ea, şi ferindu-ne de toată

Literal: sabatele.

508 Literal: sabatele Mele.

509 Ibidem.

200

lăcomia şi nedorind să strângem sau să stăpânim averi pe
pământ.

Iar sabatul I odihna lui Dumnezeu este împărăţia,

A c i r\

despre care a vorbit în multe pilde. In aceasta , oamenii
care s-au nevoit să slujească Domnului, vor afla odihnă şi
vor fi părtaşi ai mesei Sale.

2. Insă aceştia nu s-au îndreptat prin lucrurile
[prefiguratoare]. Ele au fost date ca un semn pentru popor,
după cum am spus. Iar Avraam, fără să fie tăiat împrejur şi
fără să ţină sabatele, „a crezut în Dumnezeu şi i s-a socotit
lui ca dreptate. Şi el a fost numit prietenul lui Dumnezeu"
(Iac. 2, 23).

Iar Lot, fără să fie tăiat împrejur, a fost scos din
Sodoma, primind mântuirea prin Dumnezeu. Şi, la fel, şi
Noe, plăcând lui Dumnezeu, fără să fi fost tăiat împrejur, a
primit dimensiunile arcii, pentru a se păstra neamul
omenesc. Şi, de asemenea, Enoh a fost plăcut lui Dumnezeu,
fără să fie tăiat împrejur.

Căci aducând slujbă lui Dumnezeu a aflat moştenirea
îngerilor, el, care era un om. Fiindcă a fost luat [de
Dumnezeu] şi păstrat până acum, ca un martor al dreptei
judecăţi a lui Dumnezeu (testis justi judicii Deî) .

Căci atunci, când îngerii vor lua pe păcătoşii
pământului la judecată, şi acest om, care a plăcut lui
Dumnezeu, va lua mântuirea.

Iar toată cealaltă mulţime de oameni Drepţi, care a
trăit înainte de Avraam şi toţi Patriarhii care i-au precedat lui
Moise, au fost îndreptaţi fără lucrurile spuse mai sus şi
fără Legea lui Moise. Căci şi Moise a spus poporului în
Deuteronom: „Domnul Dumnezeul tău a făcut un legământ
în Horeb. Domnul nu a făcut aceste legământ cu părinţii
voştri, ci cu voi" (Deut. 5, 2-3).

3. Atunci, de ce nu a făcut Domnul un legământ cu
părinţii [anteriori]? Fiindcă „Legea nu s-a dat pentru cel
drept" (ITim. 1,9).

CIT

Iar dreptatea Părinţilor (Patres virtutem) nu
însemna decât Decalogul scris în inimile lor, adică iubirea

510 în împărăţia lui Dumnezeu.

511 Lat. 2, p. 190.

Adică fără tăiere împrejur şi sâmbătă.
513 Lat. 2,p. 190.

201

lor pentru Dumnezeu, Care i-a făcut pe ei nici să nu îl
rănească pe aproapele 514 .

Şi pentru aceasta nu era nevoie de nişte porunci, care
să le intezică [ceva], fiindcă ei aveau dreptatea Legii în ei
înşişi. Insă când această dreptate şi iubire de Dumnezeu a
căzut în uitare şi s-a stins (extincf) pe când erau în Egipt,
Dumnezeu a găsit că e nevoie [de Legea scrisă].

Şi, din marea Sa bunătate faţă de oameni, El S-a
revelat pe Sine printr-un glas şi a condus poporul cu putere,
afară din Egipt, pentru că un om 515 a devenit ascultător şi I-a
urmat lui Dumnezeu. Şi El a pedepsit pe cei care s-au arătat
neascultători, fiindcă ei nu se temeau de Creatorul lor. Şi i-a
hrănit pe ei cu mană, ca să poată primi mâncare pentru
sufletele lor.

Căci Moise a spus în Deuteronom: „Şi te vei hrăni cu
mana, pe care părinţii tăi nu a cunoscut-o, ca să cunoşti că
omul nu trăieşte numai cu pâine, ci trăieşte şi cu orice
cuvânt al lui Dumnezeu, care iese din gura Sa" (Deut. 8, 3).
Şi le-a poruncit dragostea de Dumnezeu şi i-a învăţat să se
poarte cu dreptate faţă de aproapele nostru.

Şi aceasta, pentru ca noi să nu fim nedrepţi şi nici
necinstitori de Dumnezeu. Căci Dumnezeu a pregătit pe om
pentru prietenia cu Sine prin intermediul Legii şi, de
asemenea, pentru înţelegerea cu aproapele. Şi acestea l-au
folosit cu adevărat pe om. Insă Dumnezeu nu are nevoie de
nimic de la om.

4. Căci de aceea spune Scriptura: „Aceste cuvinte le-
a spus Domnul tuturor fiilor lui Israel, care s-au adunat în
munte şi nu a mai adăugat nimic la acestea" (Deut. 5, 22).
Pentru că El, aşa cum am mai spus, nu avea nevoie de nimic
de la ei.

Şi iarăşi, spune Moise: „Şi acum, Israele, ce cere
Domnul de la tine, decât să te temi de Domnul Dumnezeul
tău, să mergi în toate căile Sale, să-L iubeşti pe El şi să
slujeşti Domnului Dumnezeului tău cu toată inima ta şi cu
tot sufletul tău?" (Deut. 10, 12).

Căci acestea fac, cu adevărat, pe om să fie slăvit, iar
[omul] primeşte ceea ce el doreşte, adică prietenia lui
Dumnezeu.

514 Sfinţii, Drepţii Vechiului Testament, de dinainte de Lege, aveau scrisă Legea în
inima lor. Iubirea de Dumnezeu şi de aproapele este Legea. Dar când oamenii s-au
îndepărtat şi mai mult de Dumnezeu a fost nevoie de scris, de legi scrise, pentru că
inima s-a întărit, s-a făcut rece.

515 Sfântul Moise.

202

Dar Dumnezeu nu primeşte nimic de la ei, pentru că
Dumnezeu nu are nevoie de dragostea oamenilor. Ci slava
lui Dumnezeu e cea pe care o doreşte omul şi ea nu se
primeşte în alt fel decât slujind lui Dumnezeu.

Căci de aceea spune Moise iarăşi către ei: „Alege
viaţa, ca să fii viu tu şi sămânţa ta. Iubeşte pe Domnul
Dumnezeul tău, ascultă glasul Său şi lipeşte-te de El. Pentru
că El e viaţa ta şi lungimea zilelor tale" (Deut. 30, 19-20).

Astfel Domnul pregăteşte pe om pentru această viaţă
şi El însuşi a vorbit de asemenea despre toate cuvintele
Decalogului. Şi, de aceea, în acest fel, ele sunt mereu cu
noi 516 şi prin ele primim şi venirea Sa în trup, extinderea şi
dezvoltarea lor şi, în niciun caz, desfiinţarea lor.

5. Dar robia Legii, dată de Dumnezeu poporului prin
Moise, a folosit la învăţarea şi pedepsirea lor, după cum
spune şi Moise: „Şi în vremea aceea Domnul mi-a poruncit
ca să vă învăţ pe voi poruncile şi judecăţile Sale" (Deut. 4,
14). Şi, de aceea, aceste lucruri au fost date ca robie şi ca să
fie un semn pentru ei, [robie] pe care a înlăturat-o prin Noul
Legământ al libertăţii.

Insă El a dezvoltat şi lărgit aceste legi, care sunt
naturale şi mărinimoase şi care sunt proprii tuturor, dăruind
oamenilor lărgime. Căci le-a dat lărgime fără măsură, prin
aceea că înfiindu-i, au cunoscut pe Dumnezeu Tatăl şi [au
cunoscut] dragostea pentru El cu toată inima lor şi au urmat,
în mod neabătut, cuvintele Sale, fiindcă nu s-au mai ferit
numai de la faptele rele, ci şi de la orice dorire a lor. Căci El
a făcut să crească simţirea evlaviei [în oameni], fiindcă fiii
trebuie să aibă mai multă cinstire decât sclavii şi dragoste
mai mare pentru Tatăl lor.

De aceea a spus Domnul: „Pentru orice cuvânt deşert
(idle) pe care îl vor spune oamenii, vor da socoteală în ziua
judecăţii" ( Mt. 12, 36). Şi: „cel care a privit după o femeie
cu poftă, a comis deja adulter cu ea în inima lui"(Mt. 5, 28).
Şi: „cel care se mânie pe fratele său fără o cauză / fără un
motiv, va fi în primejdia judecăţii" (Mt. 5, 22).

Şi toate acestea s-au spus, ca noi să cunoaştem că
trebuie să dăm socoteală lui Dumnezeu nu numai pentru
faptele noastre, ca nişte sclavi, ci şi pentru cuvinte şi

516 Poruncile Decalogului.

517 Hristos Dumnezeu.

203

gânduri, ca cei care am primit, cu adevărat, puterea libertăţii
{libertatis potestatem) .

Căci, prin aceasta 519 , oamenii sunt şi mai mult
încercaţi, ca să se cunoască evlavia şi frica şi dragostea lor
de Dumnezeu.

Şi, din acest motiv, a spus Petru: „căci noi nu trebuie
să avem libertatea ca un acoperământ al răutăţii" (I Petr. 2,
16), ci să o arătăm în încercări şi într-o credinţă dovedită 520
{manifestationem fidei) .

518 Lat. 2, p. 193.

519 La nivelul libertăţii de alegere.

520 Să aducem dovezi prin viaţa noastră, că noi credem şi acţionăm din iubire de
Dumnezeu şi de oameni.

521 Lat. 2, p. 193.

204

Capitolul al 1 7-lea

Dovedirea faptului că Dumnezeu nu a dat legea
levitică pentru Sine sau pentru că avea nevoie să fie slujit de
cineva. El nu are nevoie de nimic de la oameni

1 . De aceea, Prorocii au arătat cu prisosinţă faptul, că
Dumnezeu nu are nevoie de ascultarea lor ca nişte robi ai
Săi, ci aceasta s-a cerut de la ei, pentru ca El să poruncească
împlinirea Legii. Şi [Prorocii au arătat] iarăşi, că Dumnezeu
nu are nevoie de ascultarea lor, ci le porunceşte acestea,
numai pentru ca omul să se jertfească pe sine .

Şi Domnul a arătat aceasta în multe feluri, după cum
am punctat deja. Pentru că atunci când El le-a cerut să
părăsească dreptatea [lor] şi să-şi înfrâneze dragostea de
Dumnezeu şi să nu-şi mai imagineze că lui Dumnezeu I se
cuvin jertfe şi alte lucrări tipice / prefiguratoare, atunci
Samuel le-a spus lor: „Dumnezeu nu-şi doreşte arderi de tot
şi jertfe, ci El vrea ca glasul Său să fie ascultat. Căci
ascultarea este mai bună decât jertfa şi supunerea decât
grăsimea berbecilor"(I Reg. 15, 22).

Şi David a spus la fel: „Jertfe şi prinos Tu nu ai dorit,
dar mi-ai dat trup desăvârşit. Ardere de tot pentru păcat Tu
nu ai cerut" (Ps. 39, 9-10).

Şi astfel, El i-a învăţat că Dumnezeu cere mai degrabă
ascultare, care le dă lor odihnă, decât prinoase şi arderi de
tot, care nu le dau nicio dreptate.

Şi prin acestea Prorocii arătau cele ale Noului
Legământ, care se împlinesc acum. Şi s-au spus acestea
foarte lămurit în psalmul cincizeci: „Căci dacă Tu ai fi vrut
jertfe, ţi-aş fi dat. Dar Tu nu Te bucuri de arderile de tot.
Jertfa Domnului este duhul umilit / zdrobit, inima înfrântă /

22 Dumnezeu le-a cerut oamenilor ca să aducă jertfe animale şi cerealiere pentru ca
să înveţe pe om să reunţe la sine, să renunţe la banii săi, pentru a sluji lui Dumnezeu,
pentru a se îngriji, mai degrabă, de sufletul său şi nu numai de trupul său. Dumnezeu
a cerut jertfe pentru ca să ne înveţe să renunţăm la noi înşine.

Şi când El a venit şi S-a făcut om, ne-a cerut să renunţăm la noi pentru El, să
renunţăm la bogăţia noastră pentru El şi să nu punem în balanţă pe Dumnezeu cu
lumea aceasta. Jerfele vechitestamentare ne-au învăţat despre reunţarea la sine adusă
de către Hristos, despre darea noastră cu totul lui Dumnezeu.

205

zdrobită şi căită. Pe aceasta Domnul nu o va dispreţui" (Ps.
50, 17-18).

Iar despre aceea că Dumnezeu nu are nevoie de nimic
[de la oameni], El o spune în psalmul de dinaintea
[acestuia]: „Eu nu voi lua din casa ta viţei, nici din turmele
tale ţapi. Căci ale Mele sunt toate fiarele pământului, cirezile
şi bivolii munţilor. Cunosc toate păsările cerului şi toate
seminţiile pământului ale Mele sunt. Iar dacă sunt flămând,
nu-ţi voi spune ţie, că a Mea este lumea şi plinirea ei. Oare
Eu mănânc carne de tauri sau beau sânge de ţapi?" (Ps. 49,
10-14).

Dar prin acestea nu arăta că El refuză darurile aduse şi
Se mânie din cauza lor. Căci continuă [cele spuse] şi îl
sfătuieşte pe om: „Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi
împlineşte făgăduinţele tale făcute Celui Prea înalt. Şi Mă
cheamă pe Mine în ziua necazului şi te voi izbăvi, şi Mă vei
preaslăvi" (Ps. 49, 15-16). Şi vedem că El respinge acele
lucruri, pe care păcătoşii şi le imaginau ca fiind proprii lui
Dumnezeu şi arată că El nu are nevoie de nimic. Dar laudă şi
sfătuieşte pentru acele lucruri, prin care omul e îndreptat şi
tras spre Dumnezeu.

Căci o mărturie asemănătoare dă şi Isaia: „Pentru ce
înmulţiţi jertfele voastre către Mine?, zice Domnul. Eu sunt
plin" (îs. 1,11).

Şi după ce respinge arderile de tot, jertfele şi
prinoasele lor şi, de asemenea, lunile cele noi, şi sabatele, şi
sărbătorile şi toate celelalte lucruri care ţin de acestea,
Dumnezeu continuă să le spună, despre cele prin care se
câştigă mântuirea:

„Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, alungaţi răutatea din inimile
voastre şi din faţa ochilor Mei! încetaţi căile voastre cele
rele şi învăţaţi să faceţi bine, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel
apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă. Şi veniţi,
să ne judecăm împreună, zice Domnul" (îs. 1, 16-18).

2. Căci acestea toate nu sunt aduse fiindcă Ii este
foame lui Dumnezeu, care ar fi ca un om. Mulţi s-au
aventurat să spună, că El respinge jertfele lor. însă El s-a
milostivit de orbirea lor şi le-a dat acestea ca să îi ducă spre
adevărata jertfă.

Iar prin aceste jerfe ale lor ei s-au împăcat cu
Dumnezeu, ca să primească viaţă de la El. Căci El spune în

523 Jertfele şi darurile de mâncare aduse Domnului.

206

altă parte: „Jertfa Domnului este o inimă îndurerată, iar
tămâie bine mirositoare adusă lui Dumnezeu este inima, care

A S94.

II slăveşte pe Cel care a făcut-o" .

Iar atunci când Se mânie, El respinge jerfele lor, ca
unii care nu sunt vrednici să primească mila Lui. Insă nu
cere alte lucruri de la cei care se mântuie. Şi se vede că
Dumnezeu e milostiv, din aceea că nu Se dă înapoi să îi
sfătuiască de bine. Căci astfel a grăit El prin Ieremia:
„Pentru ce îmi aduceţi tămâie din Saba şi scorţişoară dintr-o
ţară îndepărtată? Căci nu primesc arderile voastre de tot şi
jertfele" (Ier. 6, 20).

Şi continuă [puţin mai încolo]: „Ascultaţi cuvântul
Domnului toţi cei din Iuda. Acestea spune Domnul,
Dumnezeul lui Israel: Indreptaţi-vă căile şi faptele voastre şi
vă voi lăsa pe voi în acest loc. Nu vă puneţi nădejdea în
cuvinte mincinoase, din care nu aveţi nimic de câştigat, ale
celor care spun: <Templul Domnului, templul Domnului
este aici>" (Ier. 7, 3-4).

3. Şi iarăşi, când le spune că El nu i-a scos afară din
Egipt, ca să-I aducă Lui jertfe, ci i-a scos ca să uite idolatria
egiptenilor şi pentru ca să fie în stare să audă glasul
Domnului, Care le-a dat lor mântuirea şi slava, atunci El
spune acestea prin Ieremia: „Astfel acestea spune Domnul:
Luaţi şi puneţi la un loc toate arderile de tot şi jertfele
voastre şi mâncaţi carne.

Căci părinţilor voştri nu le-am vorbit şi nu le-am dat
poruncă în ziua aceea, în care i-am scos din Egipt, pentru
arderile de tot şi pentru jertfe. Ci acest cuvânt le-am poruncit
lor, zicând: Să ascultaţi glasul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul
vostru şi voi veţi fi poporul Meu. Şi să umblaţi în toate căile
Mele, pe care le voi porunci vouă, ca să vă fie bine.

Dar ei nu s-au supus, nici n-au ascultat urechile lor. Ci
au umblat după imaginaţiile inimilor lor rele şi s-au întors
spre cele dinapoi, şi nu [au privit] spre înainte" (Ier. 7, 21-
24).

Şi iarăşi, tot prin acesta a spus: „Iar cel care se laudă,
în aceasta să se slăvească, că înţelege şi cunoaşte că Eu sunt
Domnul, Cel care face milă şi bunătate, şi dreptate şi
judecată pe pământ" (Ier. 9, 24).

524 Cf. Lat. 2, p. 195, n. 4 se specifică faptul, că multe dintre cuvintele citate în acest
fragment sunt proprii Evangheliei către Egipteni.

Despre această scriere apocrifă găsim date generale în locaţia
http://en.wikipedia.org/wiki/Greek_Gospel_of_the_Egyptians şi textul ei în engleză
îl găsim redat în locaţia: http://www.gnosis.org/naghamm/goseqypt.html.

207

Şi adaugă: „căci numai acestea sunt plăcute Mie, zice
Domnul" (Ibidem), nu jertfele, nici arderile de tot, nici
prinoasele.

Iar că poporul primea pe cele mai puţin importante,
decât pe cele importante, după raţiunea deja amintită, şi
Isaia spune:

„Tu nu Mi-ai adus oile tale ardere de tot, nici jertfele
tale nu M-au slăvit pe Mine. Căci tu nu Mi-ai slujit aducând
jertfe, nici tămâie binemirositoare nu Mi-ai pregătit cu grijă.
Căci nu ai cumpărat cu bani tămâie pentru Mine, nici nu am
dorit grăsimea jertfelor tale. Ci tu ai stat înaintea Mea în
păcatele tale şi în nedreptăţile tale" (îs. 43, 23-24).

De aceea, spune El: „peste acest om eu voi privi, peste
cel care este smerit şi blând şi care se teme de cuvintele
Mele" (îs. 66, 2).

„Căci grăsimea şi trupul îngrăşat nu îndepărtează de la
tine nedreptatea ta" (Ier. 11, 15). „Aceasta este postul pe
care Eu l-am ales, zice Domnul. Dezlegaţi orice legătură a
nedreptăţii, îndepărtaţi-vă de orice stricare a păcii, odihniţi
pe cei care sunt îndureraţi şi rupeţi orice act nedrept.

împarte pâinea ta cu cel flămând şi adu în casa ta pe
străinul fără haine. Dacă tu vei vedea un om gol, atunci să-1
acoperi pe el şi să nu-i dispreţuieşti pe cei de un trup şi un
sânge cu tine.

Astfel lumina dimineţii tale va răsări cu putere şi
sănătatea ta va răsări degrabă. Şi dreptatea va merge înaintea
ta şi slava Domnului te va înconjura pe tine. Atunci vei
striga şi Eu te voi auzi. Atunci voi spune: Iată sunt aici" (îs.
58, 6- 9).

Şi Zaharia, de asemenea, unul dintre cei 12 Proroci

coc

(Zacharias, autem in duodecim Prophetis) , a spus voia
Domnului către popor, zicând:

„Aceste lucruri spune Domnul Atotputernicul: Faceţi
judecată dreaptă şi arătaţi milă şi îndurare fiecare fratelui
său. Nu apăsaţi pe văduvă şi pe orfan, şi pe prozelit şi pe
sărac şi nimeni să nu-şi imagineze răul împotriva fratelui
vostru în inima sa"(Zah. 7, 9-10).

Şi iarăşi spune el: „Acestea sunt cuvintele pe care voi
trebuie să le păziţi: Fiecare om să spună adevărul aproapelui
său şi să aduceţi pacea, judecând la porţile voastre. Şi
niciunul să nu-şi imagineze răul în inima sa împotriva

525 Lat. 2, p. 197.

208

fratelui său şi să nu iubiţi jurământul fals, pentru că toate
aceste lucruri Eu le urăsc, spune Domnul Atotputernicul"
(Zah. 8, 16-17).

Şi David a spus aceste lucruri, zicând: „Care este
omul care iubeşte viaţa şi vrea să ajungă zile bune? Opreşte-
ţi limba de la rău şi buzele tale să nu vorbească cele
înşelătoare. Fereşte-te de rău şi fă binele. Caută pacea şi o
urmează pe ea" (Ps. 33, 12-13).

4. Şi, din toate acestea, este evident, că Dumnezeu nu
căuta jertfe şi arderi de tot de la ei, ci credinţă, ascultare,
dreptate, fiindcă acestea sunt cele care mântuie.

Căci Dumnezeu, învâţându-ne voia Sa prin Prorocul
Osea, ne-a spus: „Eu, mai degrabă, doresc milă decât jertfă
şi cunoaşterea lui Dumnezeu decât arderile de tot" (Os. 6, 6).

Şi, mai departe, Domnul nostru le cere acelaşi lucru,
când spune: „Dacă voi aţi fi cunoscut cele pe care vi le spun,
că Eu vreau milă şi nu jertfa, nu aţi fi pedepsit pe cei
nevinovaţi" (Mt. 12, 7).

Şi astfel El poartă mărturia Prorocilor, arătând că ceea
ce grăiesc ei este adevărul şi îi acuză pe acei oameni, care II
ascultă pe El dar sunt plini de nebunia păcatelor lor.

5. Şi iarăşi, dă sfaturi ucenicilor Săi, ca să dea primele
lor roade, din cele create, lui Dumnezeu, deşi nu avea
Dumnezeu nevoie de ele, ci ca prin aceasta ei să nu se arate
fără roadă şi nemulţumitori.

[Căci mai târziu] El ia cele create, adică pâinea,
mulţumeşte şi spune: „Acesta este trupul Meu" (Le. 22, 19).
Şi ia, de asemenea, şi paharul, care face parte dintre cele
create ale noastre şi despre acesta El mărturiseşte că este
sângele Său şi vorbeşte de ea 526 ca de prinosul Noului
Legământ (Novi Testamenti oblationem) .

Căci pe aceasta Biserica a primit-o de la Apostoli
(quam Ecclesia ab Apostolis accipiens) , aducând-o lui
Dumnezeu în întreaga lume 530 , Lui, Celui care ne-a dat nouă
viaţa primelor roade ale Sale, adică darurile Noului

526 De jertfa nesângeroasă a Sfintei Liturghii.

527 Lat. 2,p. 199.

528 Sfânta Taină a împărtăşirii.

529 Lat. 2, p. 199.

530 Avem aici o mărturie importantă a Sfintei Liturghii şi a Sfintei Euharistii. Sfânta
împărtăşanie este Trupul şi Sângele Domnului, deşi elementele sacramentale erau,
mai înainte, dintre cele create. Sfânta Euharistie e prinosul, jertfa Noului Testament
şi pe ea Biserica a primit-o de la Sfinţii Apostoli. Sfânta Euharistie a fost cunoscută
de întreaga lume, pentru că ea a fost profeţită de Sfântul Maleahi şi se săvârşeşte
pretutindeni.

209

Testament, despre care Maleahi, unul dintre cei 12 Proroci,
le vestise de mai înainte:

„Nu Mă bucur întru voi, spune Domnul
Atotputernicul şi nu voi primi jertfele din mâinile voastre.
Căci de la răsăritul soarelui şi până la apus, în orice parte,
numele Meu este slăvit între neamuri şi în fiecare loc se
aduce tămâie întru numele Meu şi jertfe curate. Pentru că
mare este numele Meu între neamuri, spune Domnul
Atotputernicul" (Mal. 1, 10-11) 531 .

Şi, prin aceste cuvinte, s-a spus foarte desluşit, că vor
înceta darurile aduse lui Dumnezeu de poporul din
vechime 532 , căci în fiecare loc se vor aduce jerfe lui
Dumnezeu şi că fiecare dintre jertfe va fi curată. Iar numele
Său va fi slăvit între neamuri.

6. Şi care alt nume este slăvit între neamuri decât
Domnul nostru, prin Care Tatăl Se slăveşte în oameni? Şi,
de asemenea, se slăveşte numele Fiului Său, prin Care a
făcut pe om şi Care vorbeşte despre Sine.

Căci un rege, dacă e pictat asemenea cu fiul său, pe
drept se spune că este asemenea lui. Şi aceasta, pentru că, în
primul rând, e asemenea fiului său iar, în al doilea rând,
pentru că el l-a născut.

Tot aşa şi Tatăl mărturiseşte numele lui Iisus Hristos,
Care e slăvit în întreaga lume în Biserică, ca pe Sine însuşi,
fiindcă, în primul rând, e Fiul Său iar, în al doilea rând,
pentru că El este Cel care a dat oamenilor mântuirea.

Şi astfel, numele Fiului aparţine Tatălui inomen Filii
proprium Patris est) 533 . Fiindcă Dumnezeul Cel atotputernic
al Bisericii aduce jertfe prin Iisus Hristos, cum a spus El în
aceste cuvinte: „şi în fiecare loc se aduce tămâie întru
numele Meu şi jertfe curate" (Mal. 1, 11).

Iar Ioan, în Apocalipsă spune, că „tămâia" sunt
„rugăciunile Sfinţilor" (Apoc. 5, 8).

531 Avem aici o profeţie a timpurilor creştine, unde pe fiecare Sfântă Masă se aduce
Jertfă prea curată, Sfintele lui Dumnezeu Taine. Sfântul Maleahi vorbeşte despre
extinderea în întreaga lume a cultului adevăratului Dumnezeu, lucru care se petrece
acum şi ne rugăm să se petreacă în toate neamurile şi în toate timpurile.

532 Adică cultul iudaic.

533 Lat. 2, p. 200.

210

Capitolul al 18-lea

Referitor la jertfe şi ofrande şi la cei care le aduc, cu
adevărat, lui Dumnezeu

1. De aceea, jertfa Bisericii (Ecclesiae oblatio 534 ; the
oblation of the Church), pe care Domnul ne-a poruncit să o
aducem pentru întreaga lume, este socotită de către
Dumnezeu ca jertfă curată şi e primită de către El.

[Şi aceasta e primită] nu pentru că El ar avea nevoie
de vreo jertfă de la noi ci pentru că cel ce jertfeşte este slăvit
prin jertfa sa, dacă darul său e primit [de Dumnezeu] .

Pentru că darul acesta arată slava dar şi dragostea pe
care noi i-o arătăm împăratului. Iar Domnul, vrând ca noi să
aducem darurile [liturgice] cu toată simplitatea şi curăţia, ne-
a spus acestea:

„De aceea, când vrei să aduci darul tău la altar şi îţi
aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău
înaintea altarului şi mergi, mai întâi, de te împacă cu fratele
tău, apoi vino şi adu-ţi darul tău"(Mt. 5, 23-24). Astfel, noi
suntem învăţaţi să-I dăruim lui Dumnezeu primele roade ale
creaţiei Sale, după cum a spus Moise: „Să nu vii în faţa
Domnului Dumnezeului tău cu mâna goală" (leş. 23, 15; 34,
20; Deut. 16, 16).

Adică tot omul să fie mulţumitor. Şi prin acele lucruri
prin care omul îşi arată mulţumirea, el primeşte slava care
curge de la Dumnezeu.

2. Şi vedem că obiceiul jertfelor nu s-a înlăturat cu
totul. Căci au existat jertfe acolo 536 , dar există jertfe şi
acum 537 . Atunci se aduceau jertfe pentru popor dar şi acum
se aduc jertfe în Biserică. Insă numai darurile au fost cele
care s-au schimbat, cât şi cei care le aduc, pentru că nu se
mai aduc de către robi, ci de către oameni liberi.

[Iar Dumnezeu nu S-a schimbat], căci Domnul este
unul şi acelaşi pentru veşnicie. Ci s-a schimbat caracterul
jertfei, din unul adus ca rob, într-unui adus ca om liber, căci

534 Idem, p. 201.

535 Preotul slujitor e slăvit şi umplut de harul lui Dumnezeu pentru că Jertfa sa e
bineplăcută lui Dumnezeu. Tocmai pentru că Dumnezeu vrea să jertfim Trupul şi
Sângele Său, tocmai prin aceasta noi ne umplem de toată milostivirea.

536 La evreii din Vechiul Testament.

537 La creştini.

211

prin jerftele sale omul îşi arată acum libertatea dobândită.
Căci împreună cu El nimic nu este fără scop sau fără nicio
importanţă sau fără vreun motiv anume.

Şi, din acest motiv, există o diferenţă capitală între
darurile pe care ei 538 le aduceau lui Dumnezeu [şi cele aduse
de către creştini].

Fiindcă cei care au primit libertatea, renunţând la toate
ale lor pentru Domnul, au primit toată bucuria şi întreaga
libertate, nu pe măsura a ceea ce au lăsat în urmă, ci pe
măsura nădejdii în cele viitoare. Căci văduva cea săracă a
dat toate cele ale ei pentru ca să primească comoară de la
Dumnezeu (Mc. 12, 42-44).

3 . Pentru că, dintru început, Dumnezeu a fost atent la
darurile lui Abel, fiindcă el le-a adus cu minte simplă şi cu
dreptate. Dar nu a privit şi spre cele ale lui Cain, fiindcă
inima sa era împărţită între invidie şi răutate. Căci aşa
gândea el împotriva fratelui său (Fac. 4, 4-5).

Iar Dumnezeu a mustrat gândurile lui ascunse,
zicându-i: „Dacă tu gândeşti să aduci jertfe cu dreptate,
atunci de ce te desparţi de cele drepte şi te grăbeşti spre
păcat? Linişteşte-te!" (Fac. 4, 6-7).

însă Dumnezeu nu a fost împăcat / potolit prin jertfa
lui. Căci dacă cineva vrea să aducă o jertfă numai după cele
din afară , fără nimic extraordinar în ea, atunci, pe măsura
acestui lucru, sufletul său nu dă aproapelui acea iubire, care
e cerută după dreptate şi nici nu se teme de Dumnezeu.

Căci el nutreşte în inima sa păcatul şi pare că nu minte
pe Dumnezeu, dacă el aduce jertfa, în mod corect, după cele
exterioare.

însă, prin darul său nu câştigă nimic [de la
Dumnezeu], ci numai renunţă la răul, care era zămislit în el,
în sensul că nu se face mai mare [acest rău], fiindcă actul său
de ipocrizie distruge răul plănuit în sine 540 .

538 Evreii.

Exterioare, aparente.
540 Vrând să pari bun şi să fii considerat un om onest, ipocrizia te face să renunţi la
multe păcate, care nu se potrivesc statutului de om onest, repectabil. Ipocrizia te face
să nu te comporţi după poftele inimii tale şi, prin aceasta, alterează în parte, multele
păcate pe care îndrăzneala ta le-ar fi făcut posibile.

însă ipocrizia, simularea nu e nicidecum un bine. Ea crează o aparenţă de om şi nu
un om real, virtuos. Omul duhovnicesc se luptă cu patimile sale şi cu harul lui
Dumnezeu le biruie.

A-ţi ascunde patimile tale pentru a nu sminti pe cineva nu înseamnă a fi ipocrit, ci a
fi atent la starea duhovnicească a aproapelui nostru. Ipocrizia înseamnă tocmai a
profita de masca virtuţii, pentru a părea cu totul bun, fără să admiţi că ai vreun cusur.
Ipocrizia câştigă foloase necuvenite, adică urmăreşte numai laudele, poza deformată

212

De aceea a spus Domnul: „Vai vouă, cărturari şi
farisei făţarnici, căci sunteţi aidoma unor morminte văruite.
Căci mormântul pare frumos pe afară, dar înăuntru este plin
de oase de oameni morţi şi de toată necurăţia. Aşa şi voi
păreţi oameni drepţi pe dinafară, dar înăuntru sunteţi plini de
toată răutatea şi făţărnicia" (Mt. 23, 27-28).

Fiindcă ei gândeau că jertfesc cu dreptate dacă se
grăbeau să aducă lucrurile numai în aparenţă. Insă erau
geloşi ca şi Cain. Căci pentru aceasta au ucis pe Cel Drept,
sfătuindu-se degrabă împotriva Cuvântului, ca şi Cain.

Fiindcă Dumnezeu i-a zis lui: „Linişteşte-te!", dar el
nu a ascultat. Şi ce înseamnă „a fi liniştit", decât a nu te deda
în grabă către răutate? Şi, de asemenea, le-a spus şi acestor
oameni: „Fariseu orb, curăţă mai întâi paharul pe dinăuntru,
ca el să fie curat şi pe dinafară" (Mt. 23, 26).

Dar ei nu L-au ascultat. Fiindcă Ieremia spusese:
„Iată, nici ochiul tău şi nici inima ta nu sunt bune, ci ele se
întorc spre invidie şi spre a pierde sânge nevinovat şi spre
nedreptate şi spre ucidere de om. Căci tu vrei să faci şi mai
mari decât acestea" (Ier. 22, 17).

Iar Isaia spusese şi el: „Voi vă sfătuiţi, dar nu cu Mine
şi faceţi legăminte, dar nu întru Duhul Meu" (îs. 30, 1). Şi
pentru că înăuntrul lor ei doreau şi gândeau aceste lucruri, şi
vroiau să le pună în aplicare, din acestea vedem că
Dumnezeu nu are nicio vină şi El nu lucrează răul.

Pentru că Dumnezeu doar a descoperit ceea ce era în
ascunsul inimilor lor, însă nu a lucrat El răul de acolo. Iar
când Cain nu a vrut să se liniştească , atunci El i-a zis:
„Dacă tu vei dori [să birui păcatul], atunci vei stăpâni peste
el" (Fac. 4,7).

Şi, într-un mod asemănător, Domnul i-a spus şi lui
Pilat: „Tu nu ai nicio putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost
dată ţie de sus" (In 19, 11). Căci Dumnezeu dă întotdeauna
dreptatea celui care suferă în viaţa aceasta, adică celui care e
încercat prin suferinţă şi răbdare, şi e astfel primit de către
El. însă cei care doresc răul sunt judecaţi de însăşi faptele pe
care le fac şi de aceea sunt lepădaţi.

Căci jertfele nu îi sfinţesc pe oameni, pentru că
Dumnezeu nu are nevoie de jertfe. Ci conştiinţa acelora, care
aduc aceste jertfe, este curăţită şi prin aceasta mişcă pe

a fiinţei noastre. Şi aceasta, pentru că cel ipocrit nu vrea să fie realmente un om bun,

virtuos, ci să pară un om bun, pentru că dă bine la public.

541 Să se oprească de la rău, să se odihnească în bine, să lepede răul din inima lui.

213

Dumnezeu ca să primească jertfa ca de la nişte prieteni.
„Căci cel păcătos", spune El, „care ucide viţelul de jertfă
pentru Mine, este ca cel care omoară un câine".

4. Astfel, deoarece Biserica jertfeşte cu minte simplă,
darul ei este socotit după dreptate, ca o jertfă curată adusă
lui Dumnezeu. Căci Pavel aşa le-a spus filipenilor: „M-am
îndestulat primind de la Epafrodit lucrurile trimise de voi,
miros de bună mireasmă, jertfă bineprimită, bineplăcută lui
Dumnezeu" (Filip. 4, 18).

Fiindcă, se cuvine, ca noi să facem daruri lui
Dumnezeu şi în toate lucrurile noastre să ne găsim
mulţumitori lui Dumnezeu, Făcătorului nostru, cu minte
curată şi cu credinţă fără făţărnicie, având nădejde adâncă şi
o dragoste vie atunci când Ii aducem primele roade dintru
ale Sale.

Căci Biserica e singura care jertfeşte această jertfă
curată Creatorului, dându-I Lui, cu mulţumire, pe cele luate
din creaţia Sa. Insă ei nu jerfeau astfel, pentru că mâinile lor
erau pline de sânge şi pentru că nu primiseră pe Cuvântul,
Care Se aduce jertfă lui Dumnezeu. Şi nici nu aduc această
jerftă vreo adunare a ereticilor (sed neque omnes
haereticorum synagogae) .

Pentru că, aceştia din urmă, spunând că Tatăl este
altul decât Creatorul, fac ca El să pară invidios pe celălalt şi
să dorească cele care nu-i aparţin, atunci când ei jertfesc Lui
cele date nouă. Şi iarăşi, aceştia care spun, că lucrurile au
apărut din cauza apostaziei, a neştiinţei sau a unei patimi,
păcătuiasc împotriva Tatălui lor, atunci când ei jertfesc
Tatălui fructul ignoranţei, al patimii şi al apostaziei.

Căci prin această supunere faţă de El mai degrabă II
insultă, decât Ii aduc mulţumiri. Căci cum nu s-ar arăta
mincinoşi aceştia, când ei spun că pâinea pentru care se
mulţumeşte este trupul Domnului lor şi paharul este sângele
Lui, dar ei nu îl numesc pe El Fiul Creatorului lumii, adică
Cuvântul Său, prin Care copacii dau roade şi fântânile
izvorăsc şi pământul dă „mai întâi pai, apoi spic, şi după
aceea grâul deplin în spic" (Mc. 4, 28)?

5. Şi iarăşi, cum pot ei să spună că trupul, care se
hrăneşte cu Trupul şi cu Sângele Domnului, merge spre
stricăciune şi nu are parte de viaţa [cea nestricăcioasă]?

542 Lat. 2, p. 203-204.

214

De aceea, să ne lepădăm de opiniile lor străine [de
dreapta credinţă] şi să încetăm să aducem astfel de jerfte
[nepotrivite].

Căci credinţa noastră este în acord cu Euharistia şi
Euharistia certifică credinţa noastră ( 'Hpcov âe aupcpcowot; rj
yucSfiT] rrj EvxapLOTLa, /cal rj EvxccpLOTia feţlcaol vrju
yucjp^u ; nostra autem consonans es sententia Eucharistiae,
et Eucharistia rursus confirmat sententiam nostram ; our
opinion is in accordance with the Eucharist, and the
Eucharist in turn establishes our opinion) .

Pentru că noi îi jertfim Lui pe Sine însuşi şi prin
aceasta vestim legătura trainică şi unirea dintre trup şi Duh.

Căci pâinea, pe care o produce pământul, atunci când
se primeşte [harul], la chemarea lui Dumnezeu, nu mai este
o pâine obişnuită (ov/cen koluoc; ăptoţ eotiv\ non communis
panis est) , ci Euharistie (dAA' Eu^apLaria 546 ; sed
Eucharistia 547 ), constând din două realităţi: una pământească
şi alta cerească. Iar trupurile noastre, atunci când primim în
noi Euharistia, nu mai rămân stricăcioase, ci au nădejdea
învierii şi a veşniciei 548 .

6. Dar noi îi aducem daruri [lui Dumnezeu], nu pentru
că El are nevoie de ele, ci pentru ca să aducem mulţumiri
pentru darul Său şi prin aceasta să sfinţim ceea ce El a creat.
Căci, deşi El nu are nevoie de cele ale noastre, noi însă avem
nevoie să aducem o jertfă lui Dumnezeu. Pentru că aşa a a
spus Solomon: „Cel care face milă cu cel sărac, împrumută
(lendeth) pe Dumnezeu (Pilde 19, 17).

543 Idem, p. 205.

544 O altă frază celebră a Sfântului Irineu. Credinţa ortodoxă vede în mod adevărat pe
Hristos Cel euhariastic, pentru că îl vede ca Dumnezeu şi om, Care ne umple de
sfinţenia şi de dumnezeirea Sa şi ne face din stricăcioşi oameni nestricăcioşi şi din
oameni trupeşti, oameni duhovniceşti.

însă Sfânta Euharistie e aceea care ne arată pe deplin cine e Hristos, cum trebuie să-
L simţim pe Hristos, dacă venim cu inimă iubitoare şi nefăţarnică către El. Hristos
euharistie certifică credinţa noastră, prin aceea că ne dă să simţim în noi înşine pe
Hristos plin de Sfântul Duh, harul Treimii. Ea ne dă să experiem că Dumnezeu e viu
şi că El lucrează în noi. Hristos ne certifică credinţa încredinţându-ne interior, pe
deplin, de bogăţia Lui şi de adevărul credinţei noastre, care ne mântuieşte.

545 Lat. 2, p. 206.

546 Idem, p. 206-207.

547 Idem, p. 206.

548 Sfânta Euharistie e conformă cu dogma unirii ispostatice. Ea este dumnezeiască şi
omenească şi omul care se împărtăşeşte cu Hristos îl primeşte ca Dumnezeu şi om
deplin, îndumnezeindu-se.

Elementele euharistice nu mai sunt cele obişnuite. Ele devin Trupul şi Sângele
Domnului. Sfântul Irineu vorbeşte extrem de clar despre Hristos euharistie, pe Care
îl primim ca Dumnezeu şi om şi Care ne îndumnezeieşte.

215

Iar Dumnezeu, Care nu are nevoie de nimic, păstrează
faptele noastre bune cu scopul de a ne da şi mai mare câştig
pentru acestea.

Pentru că aşa a spus Domnul: „Veniţi, binecuvântaţii
Tatălui Meu, de primiţi împărăţia cea pregătită vouă. Pentru
că am fost flămând şi Mi-aţi dat să mănânc; am fost însetat
şi Mi-aţi dat să beau; am fost străin şi M-aţi primit; gol am
fost şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în
temniţă am fost şi aţi venit la Mine" (Mt. 25, 34-36).

Căci El nu are nevoie de slujirea noastră, dar vrea ca
noi să dăm aproapelui din cele ale noastre şi să nu ne arătăm
fără roade.

Şi de aceea Cuvântul a dat oamenilor această poruncă
ca să facă daruri, nu pentru că El are nevoie de ceva de la ei,
ci pentru ca ei să înveţe să-I slujească lui Dumnezeu.

Şi pentru aceasta El doreşte ca noi să aducem daruri la
altar, în mod zilnic şi fără încetare. Căci altarul este în cer şi
spre acela ne îndreptăm rugăciunile şi jertfele noastre.

Despre acel templu ne-a vorbit Ioan în Apocalipsă:
„Şi templul Domnului era deschis" (Apoc. 11, 19) iar despre
cort ne-a spus: „Iată, cortul lui Dumnezeu, în care El va
locui cu oamenii" (Apoc. 21,3).

216

Capitolul al 19-lea

Lucrurile pământeşti pot fi tipuri ale celor cereşti dar
cele cereşti nu pot fi tipuri pentru cele pământeşti, decât
pentru ceva mult mai înalt şi necunoscut. Nici noi nu putem,
fiară numai dacă nu suntem absolut nebuni, să spunem că
Dumnezeu este cunoscut de către noi numai ca un tip al unei
fiinţe necunoscute şi superioare Lui

1. Fiindcă darurile, prinoasele şi toate jertfele
[Vechiului Testament], poporul le-a primit ca pe o
prefigurare / ca tipuri, a ceea ce i s-a arătat lui Moise în
munte, de unul şi acelaşi Dumnezeu, al Cărui nume este
slăvit de către noi în toate Bisericile dintre neamuri.

Căci e potrivt ca toate lucrurile pământeşti, care sunt
împrejurul nostru, să fie tipuri ale celor cereşti, pentru că au
fost create de unul şi acelaşi Dumnezeu. Şi aceasta, pentru
ca Dumnezeu să aibă asemănarea lucrurilor duhovniceşti,
[potrivite cu înţelegerea noastră].

Dar să spui că acele lucruri cereşti şi duhovniceşti şi
tot ceea ce noi numim lucruri nevăzute şi de negrăit sunt
tipuri ale lucrurilor cereşti şi ale unei alte Plenitudini şi să
spui că Dumnezeu este tipul unui alt Tată, nu înseamnă
decât să te joci în mod periculos cu adevărul şi să fi absolut
nebun şi un om prost de-a binelea.

Căci, aşa cum am arătat în dese rânduri, astfel de
oameni găsesc ca necesar să continue căutarea de noi şi noi
tipuri, de chipuri ale chipurilor şi nu pot să-şi stabilească
mintea în singurul Dumnezeu adevărat. Pentru că ei îşi
imaginează nişte lucruri, care ar fi mai presus de Dumnezeu
şi prin aceasta neagă, în inima lor, pe Stăpânul însuşi şi pe
măsură ce par să-L slăvească pe cel de deasupra Lui nu fac
altceva, decât să se abată de la adevăratul Dumnezeu.

2. însă ei pot să spună, pe drept (după cum sugerează
şi Scripturile): Nu vedeţi ce departe sunt cele ale lui
Dumnezeu [de cele spuse de voi]? Căci voi vă imaginaţi
[lucruri omeneşti despre Dumnezeu] şi îl slăviţi în pripă pe
om. Pentru că auziţi spunându-se: „Care ţine cerurile în
palma Lui" (Ps. 94, 4).

217

Atunci spuneţi-mi măsura pământului şi dezvăluiţi-mi
numărul de coţi al lui, lăţimea, lungimea şi înălţimea sa,
începutul şi sfârşitul său.

Fiindcă lucrurile pe care inima omului nu le înţelege,
nici nu le poate cuprinde. Iar bogăţiile cereşti sunt mari şi
Dumnezeu nu poate fi măsurat cu inima şi nici nu poate fi
cuprins cu mintea. El este Cel care ţine pământul, în
întregime, în palma Sa.

Cine poate pricepe măsura mâinii Sale? Cine cunoaşte
degetul Său? Sau cine cunoaşte mâna Sa, căci mâna este
măsura imensităţii?

Căci mâna aceasta, cu măsura sa, a dat măsura
cerurilor şi este cea care cuprinde pământul şi adâncurile
sale. Ea cuprinde lăţimea, lunginea şi adâncul cel mai de jos
şi cea mai mare înălţime a întregii creaţii.

Şi cine a văzut şi a auzit şi a înţeles ceea ce este
nevăzut? Căci pentru aceasta Dumnezeu este „mai presus de
orice începătorie, şi putere, şi domnie şi de orice nume care
se numeşte" (Ef. 1, 21), pentru că El a făcut şi a rânduit
toate. El este Cel care a plinit cerurile şi a văzut adâncul şi
Care e întotdeauna cu fiecare dintre noi.

Căci a spus [Ieremia]: „Oare eu sunt Dumnezeu
numai de aproape, dar nu şi de departe? Dacă un om este
ascuns în locuri tainice, oare nu pot să-1 văd pe el?" (Ier. 23,
23-24).

Insă mâna Sa ţine toate lucrurile şi ea este cea care
luminează cerurile cât şi lucrurile care sunt sub cer, care ţine
inimile în frâu şi care e prezentă în adâncul lucrurilor şi în
gândurile noastre tainice şi ne dă nouă hrană şi ne păzeşte pe

•549

noi .

3. Dar dacă omul nu cuprinde plinătatea şi măreţia
mâinii Sale, cum e în stare să înţeleagă şi să cunoască în
inima sa, pe Dumnezeul cel atât de mare?

Căci cum L-au măsurat şi L-au cunoscut pe El şi L-au
cercetat întru toate? Fiindcă ei au inventat faptul, că mai
presus de El există o altă Plenitudine a eonilor şi un alt Tată.
Şi, cu certitudine, că ei nu au privit mai presus de lucrurile
cereşti, ci au coborât în adâncimea fără fund (Bythus) a
nebuniei lor.

549 Providenţa lui Dumnezeu este exprimată aici într-un mod deplin. Harul lui
Dumnezeu e cel care străbate şi cuprinde toate şi care ne hrăneşte şi ne apără şi ne
ajută să înţelegem adâncimea dumnezeiască a lumii.

218

Căci ei admit o extindere a Tatălui, care să încapă
lucrurile Plenitudinii dar scot pe Demiurgul de la bogăţia
Plenitudinii. Şi astfel, se arată pe ei înşişi ca nefiind
desăvârşiţi şi ca unii care nu cuprind toate lucrurile. Pentru
că în primul rând vorbesc de o lume formată ca un defect,
care se situează în afara Plenitudinii iar, în cele din urmă, se
ajunge la ideea că lumea ideală a fost formată în Plenitudine
iar aceasta nu este Dumnezeul tuturor.

Iar dacă cineva poate arăta, pe deplin, bunătatea lui
Dumnezeu din lucrurile făcute de către El, atunci aceasta
poate fi vestită prin toate lucrurile.

Iar dacă măreţia Sa nu este un defect, ci conţine toate
lucrurile şi se extinde în fiecare dintre noi şi este cu noi,
atunci fiecare va mărturisi pe acelea, care se cuvin cu privire
la Dumnezeu.

219

Capitolul al 20-lea

Despre faptul că un singur Dumnezeu a creat toate
lucrurile din lume, prin Cuvântul şi Duhul Sfânt. Şi, cu toate
că El este pentru noi, în viaţa aceasta, nevăzut şi
incomprehensibil, El niciodată nu a fost necunoscut
oamenilor. Lucrurile Sale II vestesc iar Cuvântul Său a
arătat, în multe moduri, că El poate fi văzut şi cunoscut

1. Astfel, în ceea ce priveşte măreţia Sa, nu se poate
cunoaşte Dumnezeu, pentru că Tatăl nu poate fi măsurat. Iar
în ceea ce priveşte dragostea Sa (pentru că aceasta este aceea
care ne conduce pe noi către Dumnezeu, prin Cuvântul Său),
când noi ascultăm de El, învăţăm întotdeauna că nimeni nu e
mai mare ca Dumnezeu şi că El este Cel prin Care s-au
întemeiat toate lucrurile, Care a ales să le facă, Care le-a
înfrumuseţat pe toate şi Care ţine toate.

Şi când vorbesc despre „toate lucrurile", atunci mă
refer la noi înşine şi la lumea noastră. Căci noi am fost creaţi
dimpreună cu toate lucrurile pe care El le ţine. Fiindcă
despre Acesta spune Scriptura: „Şi Dumnezeu 1-a făcut pe
om, luând ţărână din pământ şi suflându-i în faţa lui suflare
de viaţă" (Fac. 2,1).

Căci nu îngerii ne-au făcut pe noi, nici nu ne-au dat
aceştia forma pe care o avem, nici nu ne-a făcut după chipul
lui Dumnezeu vreo Putere cerească, adică vreo Putere
[cerească] foarte îndepărtată de Tatăl tuturor lucrurilor.
Nimeni altcineva nu ne-a făcut, ci numai Cuvântul lui
Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu are nevoie de aceste
fiinţe, pentru ca să creeze lucrurile, pe care El însuşi le-a
stabilit mai dinainte ca să se facă.

Aceasta s-ar petrece dacă El nu ar avea mâinile Sale.
însă întotdeauna sunt cu El Cuvântul şi înţelepciunea, Fiul şi
Duhul, prin Care şi întru Care, în mod liber şi imediat El a
făcut toate lucrurile 550 , despre care El a spus, zicând: „Să
facem om după chipul şi asemănarea noastră" (Fac. 1, 26).

Căci El a luat de la Sine însuşi materia fiinţelor create
şi modelul lucrurilor pe care le-a făcut şi frumuseţea fiecărui
lucru în parte al lumii.

550 Avem o reluare a celebrei sale formule, că Fiul şi Duhul sunt mâinile prin care
Tatăl a creat toate.

220

2. Iar Scriptura mărturiseşte adevărul când spune:
„Mai întâi de toate crede că există un singur Dumnezeu,
Care a întemeiat toate lucrurile şi le-a făcut pe ele, şi că nu
există altă cauză, prin care toate lucrurile au venit întru
existenţă" 551 .

Căci El cuprinde toate lucrurile dar El nu e cuprins de
nimeni. Căci, cu dreptate, a spus Maleahi Prorocul: „Oare nu
este un singur Dumnezeu care ne-a creat pe noi? Nu avem
noi un singur Tată?"(Mal. 2, 10).

Şi, în acelaşi cuget cu acesta, şi Apostolul [Pavel]
spune: „Există un singur Dumnezeu, Tatăl, Care este peste
toate şi în noi toţi" (Efes. 4, 6).

Iar Domnul spusese la fel: „Toate lucrurile sunt date
Mie de către Tatăl Meu" (Mt. 11, 27). Iar prin aceste
cuvinte El spune, în mod lămurit, că El este Cel prin Care s-
au făcut toate lucrurile. Fiindcă Tatăl nu I-a dat lucrurile
altuia, ci pe ale Sale 552 .

Iar aceasta implică faptul ca nimeni să nu le poată lua
de la El. Căci aceasta e raţiunea pentru care aceeaşi persoană
este Judecătorul viilor şi al morţilor, „având cheile lui
David. Iar dacă El va deschide, niciun om nu va închide iar
ceea ce El închide niciun om nu poate deschide" (îs. 22, 22 /
Apoc. 3, 7).

Fiindcă nimeni nu e în stare din cer, de pe pământ sau
de sub pământ ca să deschidă cartea Tatălui sau să-L vadă pe
El, ci numai Mielul înjunghiat (Apoc. 5, 8), Care ne-a
răscumpărat pe noi cu sângele Său şi Care a primit puterea
asupra tuturor lucrurilor, de la acelaşi Dumnezeu, Care a
făcut toate lucrurile prin Cuvântul şi le-a înfrumuseţat prin
înţelepciunea Sa (Qui omnia Verbo fecit et Sapientia
adornavit) .

Iar „Cuvântul S-a făcut trup" (In. 1, 14), pentru ca
Cuvântul lui Dumnezeu, Care împărăţea în cer, să
împărătească şi pe pământ.

S-a făcut Om Drept, „Care nu a avut păcat, nici nu a
fost înşelăciune în gura Sa" (I Petr. 2, 22). Şi astfel a putut
avea stăpânire şi asupra tuturor celor de sub pământ, pentru
că S-a făcut pe Sine „începătura [învierii] celor adormiţi" (I
Cor. 15,20).

551 E un citat din Păstorul Sfântului Herma, cf. Lat. 2, p. 213, n. 7.

552 Fiului.

553 Lat. 2,p. 214.

221

Şi astfel, după cum am spus deja, toate lucrurile au
putut să vadă pe împăratul lor şi cum lumina Tatălui s-a
odihnit peste trupul nostru luat de Domnul (in carnem
Domini noştri occurrat Paterna lux) şi cum a venit la noi
cu un trup care strălucea (and come to us from His
resplendent flesh) [de lumină dumnezeiască].

Şi prin acesta 555 omul poate primi nemurirea, căci a
fost umplut de lumina Tatălui 556 .

3. Şi noi am demonstrat pe larg faptul, că Cuvântul
este Fiul şi El a fost dintotdeauna cu Tatăl. Iar înţelepciunea
este Duhul, Care a fost mereu cu El şi este mai înainte de
toată creaţia, după cum El însuşi mărturiseşte prin Solomon:

„Dumnezeu prin înţelepciune a întemeiat pământul şi
prin înţelegere a întărit cerurile. Prin înţelepciunea Sa a
deschis adâncurile şi a făcut norii să picure rouă" (Pilde 3,
19-20).

Şi iarăşi: „Domnul m-a făcut pe mine la începutul
lucrărilor Lui. Eu am fost întemeiată din veşnicie, dintru
început, mai înainte ca El să facă pământul, înainte de a
întemeia adâncurile şi înainte ca izvoarele de apă să
ivorască, înainte ca munţii să fie întăriţi şi înainte de toate
înălţimile, El pe mine m-a făcut" (Pilde 8, 22-25).

Şi iarăşi: „Când El pregătea cerurile, Eu eram cu El, şi
când El a întemeiat izvoarele în adâncuri. Când El a făcut
tăria pământului, Eu am lucrat-o împreună cu El. Eu am fost
Cel în care El S-a bucurat şi în toate veacurile Eu am fost
mereu bucuria dinainte feţei Sale, căci El S-a veselit de

554 Ibidem.

55 Prin trupul lui Hristos transfigurat, plin de lumină dumnezeiască.
556 Avem aici un pasaj copleşitor, în care Sfântul Irineu arată că răscumpărarea
noastră prin Hristos nu înseamnă numai răstignirea Sa şi moartea Sa pe cruce, nu
înseamnă numai vărsarea preasfântului Său sânge ci, în acelaşi timp, înseamnă şi
învierea Sa din morţi, ca un biruitor şi umplerea trupului Său de slava cea veşnică a
Tatălui.

Mântuirea înseamnă îndumnezeire, sfinţire, transfigurare a trupului şi a sufletului
nostru. învierea Domnului pune în adevărata lumină trupul nostru şi viaţa omenească
pentru că trupul şi sufletul, omul în întregime e destinat îndumnezeirii, penetrării lui
de lumina divină, care vine din trpul lui Hristos cel îndumnezeit, cel plin de toată
slava Tatălui.

Fără teologia învierii, teologia crucii ne duce la omorârea trupului şi la marasmul
sufletesc, la o perspectivă închisă, neagră a existenţei. Dacă rămânem numai la
asceză şi nu vedem coborârea harului, a luminii dumnezeieşti în noi, absolutizăm
efortul uman, disociindu-1 de lucrarea şi prezenţa lui Dumnezeu,
însă asceza, chinul despătimirii este copleşit de vederea luminii divine, se împlineşte
în lumina divină, fără ca lumina divină să fie un bonus dat nevoitorului pentru efortul
lui, ci arătarea dragostei nemărginite a lui Dumnezeu, Care face toate spre folosul
nostru.

222

desăvârşirea lumii şi S-a bucurat întru fiii oamenilor" (Pilde
8,27-31).

4. De aceea există un singur Dumnezeu, Care prin
Cuvântul şi înţelepciunea Sa a creat şi a potrivit toate
lucrurile. Acesta este Creatorul, Care a făcut această lume
pentru neamul omenesc şi Care, conform cu măreţia Sa, este
necunoscut tuturor acelora, care au fost creaţi prin El.

Pentru că niciun om nu poate cerceta înălţimea Sa,
după cum nici cei din vechime, care au adormit, nu au putut
să o facă şi nici vreunul din cei care sunt acum în viaţă. Insă
în ceea ce priveşte dragostea Sa, El este cunoscut prin Cel
prin care El a rânduit toate lucrurile. Şi Acesta este Cuvântul
Său, Domnul nostru Iisus Hristos, Care în timpurile din
urmă S-a făcut om printre oameni, ca să poată unii începutul
cu sfârşitul, adică pe om cu Dumnezeu {utfinem conjungeret

CC-7

principio, id est, hominem Deo ; that He mightjoin the end

c c o

to the beginning, that is, man to God) .

Căci Prorocii, primind darul prorociei de la Cuvântul,
au vestit venirea Sa în trup, prin care strălucirea şi
comuniunea omului cu Dumnezeu s-a făcut după buna
plăcere a Tatălui. Pentru că Cuvântul lui Dumnezeu a vestit
de mai înainte, dintru început, că Dumnezeu va fi văzut de
către oameni şi că va vorbi cu ei pe pământ, că li se va da lor
şi că El va fi împreună cu creaţia Sa.

Adică le-a spus că se vor învrednici să vadă toate
acestea şi că El ne va scoate din mâinile celor care ne urăsc
pe noi, adică de la duhurile răutăţii. De aceea şi noi trebuie
să îi slujim Lui în toată sfinţenia şi dreptatea în toate zilele
vieţii noastre, fiind îmbrăcaţi în Duhul lui Dumnezeu, pentru
a intra în slava Tatălui.

5. Aceste lucruri au fost rostite de către Proroci într-
un mod profetic. însă ei nu au spus, cum spun unii, că Cel pe
care ei L-au văzut a fost un alt Dumnezeu, decât Tatăl
tuturor, Care e nevăzut. Dar ceea ce spun aceştia [ereticii], îi
arată că sunt cu totul neştitutori faţă de natura prorociei.

Pentru că prorocia este o prevestire a lucrurilor
viitoare, adică o vedere şi o spunere de mai înainte a

557 Lat. 2,p. 215.

8 Scopul întrupării Domnului este unirea omului cu Dumnezeu. îndumnezeirea
omenităţii Sale, ca o consecinţă directă a unirii ipostatice, înseamnă tocmai unirea
cea mai strânsă, absolută între Dumnezeu şi om, care s-a realizat în persoana lui
Hristos. Numai pentru că Hristos a fost Dumnezeu şi om şi pentru că El a
îndumnezeit trupul pe care şi 1-a asumat, numai astfel putem vorbi de unirea omului
cu Dumnezeu şi de îndumnezeirea oamenilor.

223

lucrurilor care vor veni. Prorocii au văzut mai dinainte că
Dumnezeu va fi văzut de către oameni.

Căci de aceea a spus Domnul: „Fericiţi cei curaţi cu
inima, pentru că aceia vor vedea pe Dumnezeu" ( Mt. 5, 8).

Fiindcă în ceea ce priveşte măreţia Sa şi slava Sa cea
minunată „niciun om nu poate să-L vadă pe Dumnezeu şi să
fie viu" (leş. 33, 20), pentru că Tatăl este
incomprehensibil 559 .

Dar în ceea ce priveşte dragostea Sa şi bunătatea Sa şi
infinita Sa putere, acestea se dau celor care îl iubesc pe El,
adică îl văd pe Dumnezeu, după cum au prevestiţi Prorocii;
pentru că „lucrurile care sunt cu neputinţă la oameni sunt cu
putinţă la Dumnezeu" (Le. 18, 27).

Fiindcă omul nu-L poate vedea pe Dumnezeu prin
puterile sale (Homo etinem a se non videt Deum) . Dar
când El binevoieşte ca să fie văzut de către oameni, [atunci
Se arată] la cel pe care îl voieşte El şi când voieşte El şi
după cum El voieşte {Iile autem volens videtur ab
hominibus, a quibus vuit, et quando vuit, et quemadmodum

ta 562

vuit) .

Pentru că Dumnezeu este puternic în toate lucrurile şi
El a putut fi văzut în vechime de către Proroci prin Duhul
(per Spiritum) 563 şi e văzut şi acum prin înfierea întru Fiul.

însă va fi văzut şi întru împărăţia Cerurilor pregătită
de către Tatăl, fiindcă Duhul pregăteşte, cu adevărat, pe
oameni, prin Fiul lui Dumnezeu şi Fiul ne conduce pe toţi
către Tatăl.

Iar Tatăl ne dă nemurirea vieţii veşnice, pe care o vor
primi numai (uniquique) cei care L-a văzut pe Dumnezeu
(quod videat Deum) .

Fiindcă toţi cei care au văzut lumina sunt în lumină şi
sunt părtaşi la strălucirea [dumnezeiască] ( "Qoirep oi
pXeirovtec; to cpcot;, evtot; elot tov (pcovoţ, /cal rfjc

în limbaj teologic actual, spunem că fiinţa lui Dumnezeu este nevăzută.

560 Lat. 2,p. 216.

561 Precizări foarte importante despre vederea lui Dumnezeu. Extazul este binevoirea
lui Dumnezeu faţă de cineva anume, care se dă când vrea Dumnezeu şi în care se
vestesc cele pe care Dumnezeu le vrea. Extazul nu e un rezultat al sforţărilor umane,
subliniază Sfântul Irineu, ci milostivirea lui Dumnezeu faţă de un om anume şi El Se
arată cui voieşte, când voieşte şi după cum voieşte.

562 Lat. 2,p. 216.

563 Ibidem.

564 Ibidem.

565 Ibidem.

224

Aa/ii7rpoT?]TO<; aurou petex^OLU ; Quemadmodum videntes
lumen intra lumen sunt, et claritatem ejus percipiunt) .

Adică cei care L-au văzut pe Dumnezeu sunt în
Dumnezeu şi au primit strălucirea [slavei] Sale. Şi
strălucirea Sa îi umple pe ei de viaţă, căci cei care L-au
văzut pe Dumnezeu au primit viaţa.

Şi pentru această raţiune, El, deşi este mai presus de
înţelegere şi necuprins şi nevăzut, Se face pe Sine văzut şi
înţeles, pentru ca să fie înţeles de cei care cred în El şi astfel
să poată umple de viaţă pe cei care L-au primit pe El şi L-au
văzut pe El prin credinţă. Fiindcă măreţia Sa nu poate fi
cuprinsă iar bunătatea Sa e mai presus de orice cuvânt.

Dar prin ea II vedem pe Dumnezeu şi El revarsă viaţa
peste cei care îl văd pe El. Căci nu e cu putinţă să fii viu
dacă eşti despărţit de viaţă. Iar a avea viaţă înseamnă a fi în
unire cu Dumnezeu. Fiindcă numai unit cu Dumnezeu II
cunoşti pe Dumnezeu şi te bucuri de bunătatea Sa.

6. Astfel oamenii trebuie să vadă pe Dumnezeu ca să
poată fii vii, căci prin această vedere ne facem nemuritori şi
primim apropierea de Dumnezeu. Fiindcă, aşa cum am spus
deja, s-a spus prefigurativ de către Proroci, că Dumnezeu va
fi văzut de către oamenii, care au Duhul Său în ei şi aşteaptă
cu multă răbdare venirea Sa.

Căci acestea a spus Moise în Deuteronom: „Noi vom
vedea în acea zi că Domnul va vorbi cu omul şi el va rămâne
viu" (Deut. 5, 24).

Şi aceşti oameni au văzut, cu siguranţă, acestea, prin
Duhul prorocesc şi cum va revărsa El tot felul de daruri.
Căci unii au văzut venirea Domnului şi mântuirea primită
dintru început, prin Cel care împlineşte voinţa Tatălui cu
privire la cele cereşti şi pământeşti. Iar alţii au văzut slava
Tatălui potrivită fiecărui veac şi au văzut şi auzit cele arătate
lor şi le-au vestit şi celorlalţi.

Căci astfel S-a revelat Dumnezeu. Pentru că
Dumnezeu Tatăl este cunoscut prin toate lucrările Sale.
Fiindcă Duhul lucrează cu adevărat iar Fiul poartă de grijă,
pe când Tatăl a încuviinţat şi a desăvârşit mântuirea omului.

Căci astfel spune El prin Prorocul Osea: „Eu am
înmulţit vedeniile şi M-am folosit de închipuri / de pilde prin
mâinile Prorocilor" (Os. 12, 11).

566 Ibidem.

225

Iar Apostolul [Pavel] a spus pe larg despre acestea:
„Acum darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh. Şi sunt felurite
slujirile, dar acelaşi Domn. Şi lucrările sunt felurite dar este
acelaşi Dumnezeu, Care lucrează toate în toţi. Căci fiecăruia
i se dă arătarea Duhului spre folos" (I Cor. 12, 4-7).

Pentru că Cel care lucrează toate lucrurile în toţi, după
firea şi măreţia Sa este Dumnezeu nevăzut şi indescriptibil,
pentru toate lucrurile care au fost făcute de către El. însă
prin aceasta nu înseamnă că Dumnezeu este necunoscut
[oamenilor]. Fiindcă toate lucrurile învaţă, prin Cuvântul
Său, că există numai un singur Dumnezeu Tatăl, Care ţine
toate lucrurile şi Care dăruie tuturor existenţa, după cum
scrie în Evanghelie: „Niciun om nu a văzut vreodată pe
Dumnezeu, ci numai Fiul Unul Născut, Care este în sânul
Tatălui. El L-a făcut cunoscut" (In. 1, 18).

7. Fiindcă Fiul Tatălui a vorbit despre El dintru
început, pentru că El a fost cu Tatăl dintru început. Şi El a
arătat oamenilor vedenii proroceşti şi mulţime de daruri şi
purtarea Sa de grijă şi slava Tatălui, într-un mod anume şi în
unire [cu oamenii] iar la plinirea vremii a dat daruri
oamenilor.

Pentru că acolo unde exista o succesiune obişnuită 567
[a harului], exista de asemenea şi statornicie [în credinţă]. Şi
unde este statornicie, acolo este şi prilej potrivit [pentru
harul şi cunoaşterea lui Dumnezeu].

Şi unde este atmosferă potrivită [pentru primirea
harului] este de asemenea şi folos [real]. Căci aceasta a fost
raţiunea pentru care, Cuvântul S-a deşertat de slava Tatălui:
pentru a-i folosi pe oameni. Şi prin aceasta El a dat
oamenilor o mare mântuire, revelând oamenilor, cu
adevărat, pe Dumnezeu şi arătând pe oameni lui
Dumnezeu 568 .

Dar a păstrat pe mai departe nevăzutul Tatălui, pentru
ca nu cumva omul să dispreţuiască pe Dumnezeu şi pentru
ca el să aibă întotdeauna altceva de cunoscut, care să îi stea
înainte.

Căci a revelat oamenilor pe Dumnezeu prin multe
lucruri mântuitoare, pentru ca nu cumva omul căzut, care s-a
depărtat de Dumnezeu, să se piardă [cu totul].

Fiindcă slava lui Dumnezeu este viaţa omului şi viaţa
omului constă în vederea lui Dumnezeu (Gloria enim Dei

567 Adică la poporul lui Israel.

568 în trupul Său îndumnezeit.

226

vivens homo; vita autem hominis visio Dei 569 ; For the glory
of God is a living man; and the life of man consists in
beholding God).

Iar dacă Dumnezeu Se descoperă pe Sine prin cele
făcute, adică prin creaţia Sa, şi aceasta dă viaţă tuturor
celor care trăiesc pe pământ, cu atât mai mult revelarea
Tatălui, Care vine prin Cuvântul şi dă viaţă celor care îl văd

571

pe Dumnezeu .

8. Astfel, Duhul lui Dumnezeu a vestit prin Proroci
lucrurile care vor veni, dându-le de mai înainte şi adaptându-
le la capacitatea noastră [de înţelegere], pentru ca noi să ne
supunem lui Dumnezeu. Şi a vestit şi faptul că, pe viitor,
omul, prin buna plăcere a Duhului Sfânt, va vedea pe
Dumnezeu.

Căci se cuvenea ca în acest fel să se anunţe cele ale
viitorului, adică faptul că vor vedea pe Dumnezeu, Care Se
va uni cu ei şi că El va fi văzut de către oameni.

Adică Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu, Fiul şi Tatăl
nu vor fi vestiţi numai de către Proroci, ci El va fi văzut de
către toate mădularele Sale care sunt sfinţite şi învăţate în
lucrurile lui Dumnezeu, pentru ca omul să poată să se
înfrâneze de mai înainte şi să se lupte pentru a fi primit în
slava, care va fi arătată celor care II iubesc pe Dumnezeu.

Pentru că Prorocii nu au avut numai prorocii, ci şi
vedenii, după felul vieţii lor şi după lucrurile pe care ei le
făceau, date la îndemnul Duhului.

Căci aceştia, într-un mod nevăzut au văzut pe
Dumnezeu, după cum spune Isaia: „Eu am văzut cu ochii
mei pe împăratul, pe Domnul Savaot" (Is. 6, 5).

569 Lat. 2,p. 219.

570 Cunoaşterea lui Dumnezeu din contemplarea creaţiei.

571 Am văzut în aceste ultime două paragrafe ale capitolului al 20-lea, bogăţia
extraordinară a teologiei luminii dumnezeieşti elaborate de Sfântul Irineu, care
demonstrează că vederea lui Dumnezeu sau mistica ortodoxă nu este o „invenţie" de
mileniu II, o „invenţie medievală", ci însăşi fundamentul relaţiei autentice cu
Dumnezeu.

A vedea pe Dumnezeu înseamnă a fi viu, a fi întru Duhul. Cei care văd aici, pe
pământ, pe Dumnezeu îl vor vedea şi în viaţa viitoare şi ei vor sta întru lumina Sa.
Trăirea întru lumina lui Dumnezeu nu înseamnă însă „o pierdere de timp, care te
plictiseşte", după cum se gândesc mulţi liber cugetători de astăzi, ci o înaintare
continuă, veşnică, în iubirea şi cunoaşterea lui Dumnezeu.

De aceea trebuie să arătăm în teolgia contemporană, că relaţia lui Dumnezeu cu
oamenii a început odată cu crearea lumii şi că vederea lui Dumnezeu a fost un dat şi
este un dat firesc al omului.

227

Adică omul vede pe Dumnezeu cu ochii Săi şi Ii aude
vocea. Căci în acest mod ei L-au văzut pe Fiul lui
Dumnezeu: ca un om care vorbeşte altor oameni.

Dar ei vorbeau proroceşte despre cele văzute, spunând
că El nu va veni ca acum, adică nepătimitor, ci ca Unul care
va suferi. Şi mărturiseau că Cel care este în cer va veni într-
un trup muritor.

De aceea, referitor la cele pe care avea să le facă
Acesta 572 , pe unele dintre ele ei le-au văzut prin vedenii, pe
altele le-au vestit prin cuvânt [prorocesc], pe altele le-au
indicat prin acţiuni tipice / prefigurative, ei văzând ca
petrecute / întâmplate deja, pe cele care vor fi văzute [în
viitor].

Ei au vestit prin cuvântul gurii lor pe cele care vor fi
vestite [cândva] şi au făcut prin anumite gesturi cele care se
vor face [pe viitor]. Căci aşa au vestit toţi Prorocii. Iar Moise
spune că Dumnezeu este ca un foc mistuitor (Deut. 4, 24; 9,
3) pentru poporul care calcă Legea şi îi ameninţă că
Dumnezeu va aduce peste ei o zi de foc.

Dar celor care se tem de Dumnezeu le spune:
„Domnul Dumnezeu este bun şi binevoitor, rabdă îndelung
şi are mare milă, este adevărat şi face dreptate şi milă pentru
mii [de oameni], iartă nedreptatea, fărădelegile şi păcatele"
(leş. 34, 6-7).

9. Căci Cuvântul vorbea lui Moise, venind înaintea
lui, „ca unul care vorbeşte cu prietenul său" (leş. 33, 1 1).

Dar Moise dorea să-L vadă în mod deplin pe Cel care
vorbea cu el şi de aceea i s-a spus: „Stai în scobitura stâncii
şi Eu am să te acopăr cu mâna Mea. Iar când va trece slava
Mea, atunci vei vedea spatele Meu, dar faţa Mea nu o vei
vedea, pentru că nu poate vedea omul faţa Mea şi să rămână
viu" (leş. 33, 22-23, 20).

Iar aceste două lucruri sunt foarte importante: că nu
poate omul să-L vadă pe Dumnezeu, dar că, prin
înţelepciunea lui Dumnezeu, omul are să-L vadă pe El în
timpurile din urmă, în scobitura stâncii, adică prin venirea
Sa ca om.

Şi pentru această raţiune Domnul a dat omului să-L
vadă faţă către faţă pe vârful muntelui , fiind acolo şi Ilie
prezent, după cum mărturiseşte Evanghelia, pentru a arăta
plinirea celor bune, care au fost făgăduite celor din vechime.

572 Hristos.

573 Pe Tabor, la Schimbarea la Faţă.

228

10. Pentru că Prorocii nu au văzut, în mod deplin, faţa
lui Dumnezeu, ci au văzut lucrarea mântuirii şi tainele pe
care Dumnezeu le va arăta oamenilor.

Căci de aceea i s-a spus lui Ilie: „Vei ieşi mâine şi vei
sta în faţa Domnului. Şi iată, un vânt mare şi puternic [se va
va înălţa], care va despica munţii şi va sparge pietrele în
bucăţi înaintea Domnului. Şi Domnul nu va fi în acest vânt.
Iar după acest vânt va fi cutremur, dar Domnul nu va fi nici
în cutremur. Şi, după cutremur, va fi foc, dar Domnul nu va
fi nici în foc. Şi după foc va fi un glas abia auzit" (III Regi
19,11-12).

Şi, prin aceste lucruri, Prorocul, care era mâhnit din
cauza păcatelor poporului şi a uciderii Prorocilor (II Regi
19, 10, 14), a înţeles, într-un mod duios, că Domnul va veni
ca un om şi că va urma Legii dată prin Moise, cel blând şi
liniştit, El fiind Cel care nu va frânge trestia strivită şi nici
nu va stinge feştila fumegândă (Mt. 12, 20). Căci cel blând
şi făcătorul de pace se vor odihni întru împărăţia Sa, după
cum ne-a spus El (Mt. 5, 5, 9).

Fiindcă după ce a trecut vântul / furtuna, care a
despicat munţii, şi cutremurul, şi apoi focul, a venit liniştea
şi pacea vremurilor împărăţiei Sale, în care S-a dat Duhul lui
Dumnezeu, în modul cel mai duios cu putinţă, care a umplut
de viaţă şi a întărit omenirea. Căci tot atât de clar se vede şi
de la Iezechiel, că Prorocii au văzut în parte mântuirea lui
Dumnezeu, însă nu pe Dumnezeu ca atare.

Pentru că atunci, când acest om a avut descoperirea
lui Dumnezeu şi a văzut Heruvimii şi roţile lor (Iez. cap. 1)
şi când a vorbit despre taina întregii vedenii, el a văzut
deasupra lor ceva ca un tron şi pe tron pe Cineva cu faţa
unui om (Iez. 1, 26).

Iar lucrurile care erau deasupra leilor erau de culoarea
chihlimbarului iar cele de jos erau ca vederea unui foc. Şi
când s-a terminat vedenia despre Tronuri, fără ca să
gândească cele văzute ca fiind vederea lui Dumnezeu, el a
adăugat: „Aceasta a fost arătarea chipului slavei lui
Dumnezeu" (Iez. 1, 28).

1 1 . Astfel, nici Moise, nici Ilie, nici Iezechiel, care au
avut multe vederi cereşti, nu L-au văzut pe Dumnezeu. Ci
au văzut asemănări / chipuri ale slavei Domnului şi au
prorocit lucrurile ce aveau să vină.

574 Chihlimbarul este o răşină fosilă de diferite culori, mai ales de culoare galben şi
cenuşiu, cf. RoDEX, v. 1. 1 (dict. compui).

229

Şi este evident de aici că Tatăl a fost nevăzut pentru
ei, pentru că Domnul a spus: „Nimeni nu L-a văzut vreodată
pe Dumnezeu" (In. 1, 18).

Dar Cuvântul Său, după cum El a dorit şi pentru
folosul celor care L-au văzut, a arătat strălucirea Tatălui şi a
vestit gândurile Sale. Pentru că Domnul a spus: „ci numai
Fiul Unul Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut
cunoscut" (Ibidem).

Şi prin aceasta El a arătat, că Cuvântul Tatălui este
mare şi puternic. Şi El nu S-a arătat celor care L-au văzut pe
El în pildă sau în ghicitură, ci pe măsura gândurilor şi a
simţămintelor nutrite de aceştia pentru mântuirea Lui, după
cum scrie Daniel.

Pentru că El a fost văzut de către cei care stăteau în
jurul lui Anania, Azaria şi Misail, ca fiind împreună cu ei în
cuptorul de foc, care era aprins şi îi păzea pe ei ca să nu fie
vătămaţi de flacără. Căci e scris: „Şi al patrulea părea
asemenea Fiului lui Dumnezeu" (Dan. 3, 25).

într-o altă parte [a cărţii lui Daniel] El pare ca „o
piatră tăiată fără mână [omenească] din munte" (Dan. 2, 34),
care biruie toate împărăţiile pământeşti şi le răstoarnă la
pământ şi care stăpâneşte peste tot pământul (Dan. 2, 34-44).
Şi acesta vede de asemenea pe Fiul omului, Care vine pe
norii cerului şi Se îndreaptă către Cel Vechi de zile şi
primeşte de la El toată puterea şi slava şi împărăţia (Dan. 7,
13-14).

Şi apoi se spune despre El: „domnia Sa este una
veşnică şi împărăţia Sa nu va pieri" (Dan. 7, 14).

Iar Ioan, Ucenicul Domnului, când a văzut venirea
împărăţiei Sale celei arhiereşti şi pline de slavă, a spus în
Apocalipsă:

„M-am întors să văd vocea care vorbea cu mine. Şi,
întorcându-mă, am văzut şapte sfeşnice de aur iar în mijlocul
sfeşnicelor am văzut pe Cineva asemenea Fiului omului,
îmbrăcat într-un veşmânt până la picioare şi încins pe sub
sân cu un brâu de aur.

Capul Său şi părul îi erau albe ca lâna albă şi ca
zăpada iar ochii Săi erau ca o pară de foc iar picioarele Sale
erau asemenea aramei fine, arse în cuptor. Iar glasul Său era
ca vuietul de ape şi în mâna Lui dreaptă avea şapte stele şi
din gura Sa ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri iar faţa Lui
era ca soarele strălucind în puterea sa" (Apoc. 1, 12-16).

230

Căci aceste cuvinte II arată pe Domnul cu acea slavă
pe care El a primit-o de la Tatăl Său, căci de aceea se
vorbeşte despre capul Său 575 .

Iar veşmântul cel lung, care îi cade până la picioare,
vorbeşte despre arhieria Sa. Căci de aceea a îmbrăcat Moise
cu veşmânt pe marele arhiereu, ca să fie asemenea Lui. Dar
avem aici şi o aluzie la sfârşitul tuturor lucrurilor, pentru că
El vorbeşte despre arama fină, arsă în cuptor, care înseamnă
puterea credinţei şi stăruinţa în rugăciune, fiindcă focul va
arde toate la sfârştitul vremurilor.

Căci atunci când Ioan nu a mai putut îndura această
vedere [dumnezeiască], a spus: „am căzut la picioarele lui ca
mort"(Apoc. 1, 17).

Fiindcă ce s-a scris trebuie să se petreacă: „Nu poate
vedea omul pe Dumnezeu şi să rămână viu". Dar când
Cuvântul 1-a ridicat şi i-a adus aminte că El este Cel pe al
Cărui sân s-a plecat la Cină, întrebându-L cine are să-L
vândă, atunci a auzit: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă,
Cel ce am murit, dar Care sunt viu şi iată sunt viu pentru
veşnicie şi am cheile morţii şi ale iadului" (Apoc. 1, 17-18).

Iar după aceste lucruri, 1-a văzut pe Domnul într-o a
doua vedenie, şi despre aceasta a spus: „Şi am văzut, la
mijloc, între tron şi cele patru fiinţe şi în mijlocul bătrânilor,
stând un Miel înjunghiat şi Care avea 7 coarne şi 7 ochi, care
sunt duhuri ale lui Dumnezeu, trimise peste tot pământul"
(Apoc. 5, 6).

Şi mai departe vorbind despre acest Miel, el spune:
„Şi am văzut un cal alb şi Cel care şedea pe El se numea Cel
credincios şi adevărat, Care judecă şi face război întru
dreptate. Ochii Săi erau ca o pară de foc şi pe capul Său erau
multe coroane. El are un nume scris pe care numai El îl
cunoaşte.

Şi era încins cu un veşmânt stropit cu sânge şi numele
Său era Cuvântul lui Dumnezeu. Şi ostile cereşti Ii urmau
Lui pe cai albi, fiind îmbrăcaţi în haine de in, albe şi curate.

Iar din gura Sa ieşea sabie ascuţită, ca să lovescă
neamurile cu ea. Şi El îi va păstori pe ei cu toiag de fier (a
rod of irori) şi va călca teascul aprinderii mâniei lui
Dumnezeu, Atotţiitorul. Iar pe haina şi pe coapsa Lui era
scris un nume: împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor'''
(Apoc. 9, 11-16).

75 Adică Fiul are aceeaşi slavă cu Cel Vechi de zile, de aceea capul Său şi părul Său
erau albe ca neaua şi ca lâna albă.

231

Astfel Cuvântul lui Dumnezeu S-a îngrijit mereu să
prevestească lucrurile care vor veni şi le-a grăit oamenilor în
multe feluri, ca iconomii ale Tatălui, învăţându-ne să primim
lucrurile lui Dumnezeu.

12. însă nu au fost văzute numai aceste vedenii şi
cuvintele care au fost arătate. Pentru că El lucrează şi acum,
cele pe care le-a arătat Prorocilor, în sensul că prin ele El a
prefigurat, a arătat de mai înainte lucrurile care se vor
petrece în lume. Pentru această raţiune prorocului Osea i s-a
spus să-şi ia „soţie desfrânată" (Os. 1, 2), arătând prin acest
lucru, „că pământul va face desfrânare, fiindcă va cădea de
la Dumnezeu 576 " (îs. 23, 17).

Adică oamenii pământului. Căci oamenii care vor
avea această pecete [a păcatului în fiinţa lor], prin buna voire
a lui Dumnezeu, vor fi luaţi de către Biserică şi aceasta îi va
sfinţi prin unirea cu Fiul Său, după cum această femeie [a lui
Osea] a fost sfinţită prin căsătoria cu Prorocul. Căci de aceea
spune şi Pavel: „femeia necredincioasă va fi sfinţită prin
bărbatul credincios" (I Cor. 7, 14).

Iar Prorocul le-a pus nume copiilor săi: „Nu am primit
mila" şi „Nu sunt un popor" (Os. 1, 6, 10), după cum şi
Apostolul a spus: „cel care nu e un popor va deveni un
popor şi cea care nu a primit mila va primi mila. Şi vor trece
acolo, adică în locul unde li s-a spus: „<Acesta nu este un
popor >, pentru că acolo ei vor fi chemaţi fiii Dumnezeului
Celui viu" (Rom. 9, 25-26).

Iar că cele săvârşite de Proroc au fost fapte
prefiguratoare, Apostolul o dovedeşte prin faptul că acestea
au fost făcute de Hristos prin Biserică. Şi la fel a făcut şi
Moise, care şi-a luat o soţie etiopiancă şi a făcut din ea o
israelită.

Căci el a anticipat faptul că măslinul sălbatic va fi
altoit şi va deveni măslin roditor, care îşi va da grăsimea sa.
Fiindcă Cel care S-a născut cu trup, Hristos, după ce a fost
văzut murind de către oameni, pentru că a fost omorât, după

57 Sensul literal al versetului e acela că oamenii se vor prostitua prin închinarea la
idoli, că îşi vor da inima pentru lucruri inexistente, negând dragostea lui Dumnezeu.
Desfrănarea în Scriptură nu este legată numai de sexualitate, ci şi de iubirea inimii.
Cei care se închină la idoli sau îşi pun inima în lumea aceasta, iubind-o numai pe ea,
fac desfânare înaintea lui Dumnezeu, pentru că noi trebuie să iubim, mai presus de
toate, pe Dumnezeu şi nu lumea. Orice se interpune între noi şi Dumnezeu e
desfrânare, chiar dacă se referă la studiu, familie, cultură, ştiinţă, iubire de părinţi
sau de ţară. Ceea ce ne face să păcătuim împotriva dragostei de Dumnezeu e un act
de desfrânare, de rebeliune, de indiferenţă marcantă faţă de El.

232

aceea a eliberat pe cei din Egipt, adică pe neamuri, sfinţind
pe cei care erau prunci şi desăvârşind Biserica Sa.

Căci Egiptul făcea parte dintre neamuri, ca şi Etiopia.
Şi astfel înţelesul căsătoriei lui Moise este acela de a arăta
unirea noastră cu Cuvântul. Căci prin mireasa lui etiopiancă
s-a arătat cum Biserica a luat pe cei dintre neamuri . Pe
când aceia, care au negat Biserica, care au insultat-o şi şi-au
bătut joc de ea nu au fost curăţiţi.

Ci ei sunt plini de lepră şi scoşi afară din pământul
celor Drepţi. Fiindcă şi Rahab cea stricată, care făcea parte
din neamuri, dacă s-a găsit pe sine vinovată de toate păcatele
şi s-a simţit condamnată pentru ele, primid pe cele trei
iscoade 579 , care veniseră să vadă pământul, i-a ascuns în casa
sa (Iosua 2, 6).

Iar cei trei au fost tipul Tatălui şi al Fiului, împreună
cu al Sfântului Duh. Iar atunci când ei au intrat în cetate ea a
rămas în viaţă.

Când au căzut zidurile la suntetul celor 7 trâmbiţe,
Rahab cea stricată a fost mântuită, împreună cu toţi cei din
casa ei, prin credinţa semnului roşu (Iosua 6, 23).

Căci pentru aceasta a spus Domnul celor care nu au
primit venirea Lui (adică fariseilor, care negau semnul funiei
roşii (Iosua 2, 21), adică al Paştilor, mântuirea şi ieşirea
poporului din Egipt): „Vameşii şi desfrânatele vor merge
înaintea voastră în împărăţia cerurilor" (Mt. 21,31).

77 Nu în sensul vârstei şi al înţelepciunii. Neamurile erau prunci, erau neştiutoare în
cele ale lui Dumnezeu. Biserica lui Dumnezeu a fost cea care a maturizat neamurile
şi ne maturizează continuu şi pe noi, spre starea bărbatului desăvârşit în Hristos.
578 Pe cei care au crezut în Hristos dintre neamuri.

79 în KJV ca şi în ediţia BOR 1988 şi 2001 se vorbeşte despre două iscoade. La fel
vorbeşte şi LXX-ul.

233

Capitolul al 21-lea

Credinţa lui Avraam a fost aceeaşi cu cea a noastră.
Această credinţă a fost prefigurată de cuvintele şi faptele
Patriarhilor din vechime

1. Credinţa noastră însă a fost prefigurată în Avraam
şi din această cauză el a fost patriarhul / părintele credinţei
noastre şi a Prorocilor. Fiindcă Apostolul a spus pe deplin
aceasta, când a scris în Epistola către Galateni: „De aceea,
Cel care vă dă vouă Duhul şi face minuni între voi, le face
din faptele Legii sau din ascultarea credinţei?

Căci şi Avraam a crezut lui Dumnezeu şi i s-a socot
aceasta ca dreptate. Deci să ştiţi şi voi, că cei care sunt din
credinţă, sunt de asemenea fiii lui Avraam. Căci Scriptura,
văzând mai dinainte că Dumnezeu va îndrepta neamurile
prin credinţă, dinainte a vestit lui Avraam, că întru el se vor
binecuvânta toate neamurile. Astfel cei care sunt din
credinţă se vor binecuvânta împreună cu Avrram cel
credincios" (Gal. 3, 5-9).

Fiindcă din acest motiv spune şi Apostolul că Avraam
nu este numai un Proroc al credinţei, ci şi Părintele acelora
dintre neamuri, care au crezut în Hristos, deoarece credinţa
lui şi a noastră e una şi aceeaşi. Căci el a crezut în lucrurile
viitoare, care abia s-au împlinit, fiindcă erau făgăduite de
către Dumnezeu. Şi, la fel, facem şi noi astăzi, fiindcă
făgăduinţa lui Dumnezeu este aceea, că vedem prin credinţă
moştenirea, care ni se va da nouă în împărăţie (Evr. 11, 1).

2. Şi nici viaţa lui Isaac nu este fără o semnificaţie
simbolică. Pentru că în Epistola către Romani, Apostolul
spune: „Iar când Rebeca a zămislit dintr-unul, adică din
părintele nostru Isaac" (Rom. 9, 10), atunci a primit răspuns
de la Cuvântul: „că scopul lui Dumnezeu rămâne conform
alegerii, nu din fapte, ci după Cel care cheamă, şi i-a zis ei:
<Două neamuri sunt în pântecele tău şi două popoare sunt
în trupul tău. Şi un popor va stăpâni asupra celuilalt şi cel
mai în vârstă va sluji celui mai tânăr>" (Rom. 9, 1 1-12).

Şi din aceasta este evident, că nu numai Prorocii şi
Patriarhii, ci şi copii născuţi de Rebeca au prevestit cele
două neamuri şi că unul va fi mai mare iar altul mai mic, că

234

unul va fi dus în robie iar că altul va fi liber, dar că şi unul şi
celălalt au acelaşi tată.

Fiindcă Dumnezeul nostru este unul şi acelaşi pentru
toţi. Iar Dumnezeul lor, Care cunoaşte cele ascunse, Care
cunoaşte toate lucrurile înainte ca ele să se petreacă, de
aceea a spus: „L-am iubit pe Iacov iar pe Esau l-am urât"
(Rom. 9, 14).

3. Iar dacă cineva priveşte la faptele lui Iacov, va găsi
nu puţine înţelesuri, căci va vedea plinătatea multor
iconomii. In primul rând naşterea sa.

Căci el ia pe fratele său de picior şi de aceea se
numeşte Iacov, adică cel care înlocuie, care ţine, dar care nu
este ţinut, care ţine de picior, dar care nu e mărginit de ceva,
care se luptă şi stăpâneşte, apucându-şi adversarul cu mâna
de picior, adică biruindu-1.

Căci pentru aceasta S-a născut Domnul, fiind un tip al
celui născut mai înainte de El [al lui Iacov], după cum a spus
Ioan în Apocalipsă: „El a venit să biruie, căci El a biruit"
(Apoc. 6, 2).

în al doilea rând, Iacov primeşte drepturile primului-
născut, faţă de care fratele său şi-a manifestat dispreţul. La
fel cei tineri L-au primit pe El, pe Hristos, pe Unul-
Născut, pe când cei bătrâni 581 L-au tăgăduit, strigând: „Noi
nu avem alt împărat decât pe Cezarul" (In. 19, 15).

Căci în Hristos fiecare este binecuvântat iar poporul
cel nou a câştigat prin înşelăciune binecuvântarea celui
vechi de la Tatăl, după cum Iacov a luat binecuvântarea lui
Esau. Şi pentru aceasta fratele său căuta să îl facă să sufere
şi îl persecuta pe cel mai tânăr, după cum Biserica rabdă
aceleaşi lucruri de la evrei (et Ecclesia hoc idem a Judaeis
patitur) .

Iar în pământ străin s-au născut cele douăsprezece
neamuri ale lui Israel, după cum Biserica, în pământ străin, a
născut pe cei 12 stâlpi ai Bisericii 583 .

Simbria lui Iacov a fost oile cele cu multe culori (Fac.
30, 32), după cum şi simbria lui Hristos este neamul
omenesc, căci multe şi felurite neamuri s-au adunat în oastea
credinţei, Tatăl împlinindu-I Lui, cele spuse [mai înainte]:
„Cere de la Mine şi Eu îţi voi da Ţie neamurile ca

580 Neamurile.

581 Evreii.

JJ/V1C11.

582 Lat. 2, p. 227.

583 Adică pe Sfinţii Apostoli.

235

moştenirea Ta, iar tot pământul va fi moştenirea Ta" (Ps. 2,
8).

Şi mulţimea de fii a Prorocului Domnului, pe care
Iacov i-a avut de la cele două surori, vorbesc despre Hristos,
Care a dat două legi ale unuia şi aceluiaşi Tată. Iar prin
soţiile [lui Iacov], s-a arătat că Hristos a ridicat fii lui
Dumnezeu, şi din cea liberă şi din roabă şi peste toţi a vărsat
acelaşi Duh, Care ne face vii.

însă el [Iacov] a dat toate [soţiei] celei mai tinere,
celei iubite de el, Rahelei, care prefigura Biserica, pentru
care Hristos a suferit cu multă răbdare.

Pentru că aceste vremuri [ale Bisericii] au fost
prefigurate prin Proroci şi Patriarhi, care au spus mai
dinainte cele ce se vor întâmpla, împlinind prin Sine tot ce s-
a vestiţi prin iconomia lui Dumnezeu şi dându-le moştenirea
Sa prin ascultarea de Dumnezeu, făcându-i să treacă prin
lume ca nişte rătăcitori, care urmează cuvântului Său şi
indicând prin aceasta lucrurile ce or să vină.

Pentru că la Dumnezeu nu există nimic fără vreun rost
şi fără vreo importanţă anume (Nihil enim vaccum, neque
sine signo apud Deum) .

584 Lat. 2, p. 228.

236

Capitolul al 22-lea

Hristos nu a venit numai din dragoste pentru cei din
vechime, ci şi din dragoste pentru toţi cei care, trăind drept
şi prin credinţă, au crezut în El dar şi pentru cei care vor
crede în El

1 . însă acum, în zilele din urmă, când a venit plinirea
vremii şi a venit libertatea la noi, despre care Cuvântul
însuşi a spus, atunci „a spălat murdăria fiicelor Sionului" (îs.
4, 4), adică atunci când El a spălat picioarele Ucenicilor Săi.

Căci aceasta este împlinirea neamului omenesc:
moştenirea lui Dumnezeu. Fiindcă, dintru început, adică de
la primii noştri părinţi, noi am fost duşi cu toţii în robie,
supunându-ne morţii. Dar, în cele din urmă, adică prin Noul
Adam, toţi cei care dintru început au fost ucenicii Săi, au
fost curăţiţi şi spălaţi de cele ale morţii şi au intrat în viaţa
lui Dumnezeu.

Pentru că Cel care a spălat picioarele Ucenicilor Săi a
sfinţit întregul lor trup şi prin aceasta le-a redat curăţia. Căci
aceasta a fost raţiunea pentru care El le-a dat de mâncare şi

coc

apoi s-a plecat în faţa lor , ca să indice că şi celor care zac
în pământ El le va da viaţa.

Fiindcă spusese Ieremia: „Domnul Cel Sfânt îşi va
aminti de Israelul Său cel mort, care doarme în pământul
celor adormiţi. Şi va coborî la ei şi le va face cunoscută
mântuirea Sa, ca ei să se mântuiască" 586 .

Şi de aceea şi ochii Ucenicilor erau îngreuiaţi când se
apropiau Patimile lui Hristos. Iar când Domnul vine prima
dată, şi îi găseşte adormiţi, El îi lasă în pace, arătând că
Dumnezeu este răbdător cu toropeala celor adormiţi (Mt. 26,
44).

Dar când vine a doua oară El îi trezeşte şi le spune să
se ridice (Mt. 26, 46), pentru că Patima Sa este trezirea
Ucencilor Săi adormiţi, cât şi a celor pentru care s-a spus:
„S-a pogorât întru cele mai de jos ale pământului" (Ef. 4, 9),
ca să fie văzut cu ochii de către aceia, care se odihneau de
lucrurile lor.

585 Ca să spele picioarele Ucenicilor.

586 A se vedea întreaga discuţie a notei 3 12 pe tema acestui fragment.

237

Căci de aceea le spusese Ucenicilor: „Mulţi Proroci şi
Drepţi au dorit să vadă şi să audă ceea ce vedeţi şi auziţi
voi" (Mt. 13, 17).

2. Pentru că nu numai cei care au crezut în El în
vremea lui Tiberiu Cezar, recunoscându-L ca Hristos, [au
primit mântuirea] şi nici doar cei care sunt acum în viaţă,
cărora Tatăl le arată purtarea Sa de grijă, ci [ea s-a dat]
pentru toţi oamenii, deopotrivă, care, dintru început, după
puterea lor, în vremea în care au trăit, s-au temut şi L-au
iubit pe Dumnezeu şi au lucrat dreptatea şi evlavia pentru
aproapele lor şi au vrut din toată inima să-L vadă pe Hristos
şi să audă glasul Său.

De aceea, când El va veni, la a doua Sa venire, mai
întâi vor învia toţi cei adormiţi şi se vor ridica [din
morminte] şi vor fi judecaţi şi apoi li se va da lor un loc întru
împărăţia Sa.

Căci era potrivit ca „Dumnezeu care", a dat
Patriarhilor, în mod direct, iconomiile Sale, tot El să fie Cel
care „a îndreptat pe cei tăiaţi împrejur prin credinţă şi pe cei
netăiaţi împrejur tot prin credinţă" (Rom. 3, 30).

Pentru că noi am fost prefiguraţi [de către ei], adică ei
ne simbolizau pe noi, Biserica şi am primit făgăduinţa
pentru lucrurile pe care ei le-au împlinit .

' 7 Sfântul Irineu indică univeralitatea mântuirii celor care au crezut în Hristos,
indiferent dacă L-au văzut la faţă, ca Dumnezu întrupat sau nu. El insistă asupra
acestui fapt, pentru a arăta că există un singur Mântuitor, Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu întrupat şi că mântuirea nu exclude pe nimeni dintre cei care au crezut în
El şi au trăit cu dreptate.

238

Capitolul al 23-lea

Patriarhii şi Prorocii au făcut diverse referiri la
venirea lui Hristos şi au întărit pe urmaşi lor pe calea
credinţei lui Hristos. Munca de propovăduire a Apostolilor
a fost o strângere a roadelor muncii celor de dinaintea lor.

1. Şi, de aceea, le spune Domnul Ucenicilor Săi: „Iată
zic vouă, ridicaţi ochii voştri şi priviţi lanurile, căci sunt albe
de secerat. Iar cel care seceră primeşte plată şi strânge roadă
spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună cu el şi cel ce
seamănă şi cel ce seceră.

Căci în aceasta se adevereşte cuvântul, că unul a
semănat iar altul a secerat. Pentru aceasta Eu v-am trimis să
seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit [ca să semănaţi]. Alţii au
muncit [să semene] şi voi aţi intrat în munca lor" (In. 4, 35-
38).

Aşadar, cine sunt cei care au muncit mai înainte şi au
fost ajutaţi prin iconomiile lui Dumnezeu? E clar că aceştia
sunt Patriarhii şi Prorocii care, deşi au prefigurat credinţa
noastră, ei au însămânţat în tot pământul venirea Fiului lui
Dumnezeu, cine este El şi ce va face.

Şi de aceea urmaşii lor, care au rămas în frică de
Dumnezeu, au putut să primească cu uşurinţă venirea
Domnului, fiindcă fuseseră învăţaţi, de aceasta, prin Proroci.

Căci pentru această raţiune s-au petrecut toate. Iar
atunci când Iosif s-a îngrijorat că Măria va avea un prunc şi
se gândea să o lase în ascuns, îngerul Domnului i-a spus lui
în vis: „Nu te teme să o iei pe Măria logodnica ta, pentru că
ceea ce este zămilsit întru ea este de la Sfântul Duh. Pentru
că ea va naşte un Fiu şi vei pune numele Lui Iisus, pentru că
El va mântui de păcatele sale pe poporul Său" (Mt. 1, 20-

21 )-

Şi îngerul 1-a sfătuit mai departe, spunându-i:

„Acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a

spus de Domnul prin Prorocul, zicând: Iată, o Fecioară va

lua în pântece şi va naşte Fiu şi se va chema numele Lui

EmanueF (Mt. 1,22-23).

Astfel 1-a învăţat pe el prin cuvintele Prorocului şi a

apărat-o de orice blam pe Fecioară, precizându-i că Ea este

239

Fecioara despre Care, mai înainte, vorbise Isaia, şi Care va
naşte pe Emanuel.

Iar când Iosif a fost convins de toate acestea, mai
presus de orice îndoială, atunci a luat-o pe Măria,
supunându-se cu bucurie şi primind ascultarea de a se ocupa
de creşterea lui Hristos şi a făcut călătoria până în Egipt şi
înapoi s-a stabilit în Nazaret. Şi de aceea, cei care nu cunosc
Scripturile, nici făgăduinţele lui Dumnezeu, nici iconomia
lui Hristos, îl numesc pe el drept tată al Copilului 588 .

Insă Domnul tocmai pentru aceasta a citit în
Capernaum prorocia lui Isaia: „Duhul Domnului este peste
Mine, fiindcă M-a uns pe Mine. Şi El M-a trimis pe Mine să
predic Evanghelia celor săraci, să vindec pe cei zdrobiţi cu
inima, să propovăduiesc eliberarea celor robiţi şi vederea
celor orbi" (îs. 61, 1/Lc. 4, 18).

Şi a arătat, de asemenea, că El este Cel vestit de către
Prorocul Isaia, când le-a zis lor: „Astăzi, Scriptura aceasta s-
a împlinit în urechile voastre" (Le. 4, 21).

2. Şi pentru această raţiune, Filip, când a descoperit pe
eunucul reginei Etiopiei, citind cuvintele care fuseseră
scrise: „A fost dus ca o oaie spre junghiere şi ca un Miel
tăcut înaintea celui ce-1 tunde, aşa nu şi-a deschis gura Sa.
Intru smerenia Lui judecata Sa S-a ridicat" (Le. 8, 32-33 /
îs. 53, 7), şi toate cele spuse de către Proroc, le-a legat de
Patima Sa şi de venirea Sa în trup, arătându-i cum a fost
necinstit de cei care nu au crezut în El.

Şi astfel 1-a convins cu uşurinţă ca să creadă întru El,
adică să creadă că El a fost Iisus Hristos, Cel care a fost
răstignit sub Ponţiu Pilat şi a pătimit toate cele prezise de
către Proroci şi că El a fost Fiul lui Dumnezeu, Care dă viaţă
veşnică oamenilor.

De aceea şi Flip 1-a botezat imediat şi apoi a fost luat
de la el 590 . Căci de nimic nu avea lipsă pentru botez cel care
fusese deja învăţat prin Proroci.

El nu era un neştiutor al lui Dumnezeu Tatăl, nici al
poruncilor vieţii, ci doar nu ştia venirea Fiului lui
Dumnezeu.

Dar când a auzit aceasta, pe dată el s-a bucurat şi a
fost vestitorul venirii lui Hristos în Etiopia. Şi Filip nu s-a

588 Adică pe Sfântul Iosif.

89 Pentru a arăta că El, Hristos, e Fiul lui Dumnezeu întrupat, despre Care au vorbit
Prorocii.

590

De la eunucul proaspăt botezat.

240

muncit mult cu acest om, fiindcă el deja era pregătit întru
frica lui Dumnezeu, prin Proroci.

Şi, din această cauză, Apostolii au găsit oaia cea
pierdută a casei lui Israel şi le-a vorbit lor din Scripturi,
dovedindu-le că acest Iisus răstignit a fost Hristos, Fiul
Dumnezeului celui viu.

Şi ei au convins o mare mulţime de oameni, pentru că
aceia deja aveau frică de Dumnezeu. Şi numai într-o singură
zi ei au botezat câte trei, patru sau cinci mii de oameni.

241

Capitolul al 24-lea

Convertirea păgânilor a fost mult mai grea decât a
evreilor. Munca Apostolilor, cea de la început, a fost mai
mare decât a acelora, care au lucrat mai târziu

1. Căci Pavel, Apostolul neamurilor (Paulus, gentium
Apostolus) 591 , a spus: „Eu m-am trudit mai mult decât toţi"
(I Cor. 15, 10). Fiindcă primii au fost învăţaţi [cele ale lui
Dumnezeu] şi au fost mai uşor de povăţuit. Căci lor li se
puteau grăi dovezi din Scripturi, deoarece au crescut
ascultând cuvintele lui Moise şi ale Prorocilor.

Şi de aceea au putut primi cu uşurinţă ca Dumnezeu
pe începătura [învierii] celor adormiţi şi pe împăratul vieţii,
pe Cel care, prin întinderea mâinilor, a nimicit pe Amalec
(leş. 17, 11) şi a însănătoşit pe cei muşcaţi de şerpi, prin
credinţa întru El (Num. 21,9).

Şi am arătat în cartea anterioară, că Apostolii, mai
întâi de toate, au învăţat neamurile să se lepede de
superstiţiile idolilor şi să slujească unicului Dumnezeu,
Creatorului cerului şi al pământului şi Făcătorului întregii
creaţii. Şi să creadă că Fiul Său a fost Cuvântul, prin Care El
a făcut toate lucrurile.

Şi că Acesta, în timpurile din urmă, S-a făcut om
printre oameni, că El a re-creat neamul omenesc şi a învins
şi distrus pe duşmanul omului şi a dat lucrului mâinilor Sale
biruinţă împotriva duşmanului său.

Căci aceştia, cei tăiaţi împrejur, chiar dacă nu s-au
supus cuvintelor lui Dumnezeu, ci le-au dispreţuit, totuşi ei
au fost învăţaţi mai dinainte să nu săvârşească adulter, să nu
se desfrâneze, să nu fure, să nu înşele, să nu pricinuiască
nedreptate aproapelui, să nu facă răul şi să nu se
împotrivească lui Dumnezeu. Şi, de aceea, au primit cu
uşurinţă asemenea lucruri, fiindcă ei deja fuseseră învăţaţi să
le facă.

2. Dar, pe cei din afară, pe neamuri, ei au trebuit să-i
înveţe astfel de lucruri, fiindcă lucrările lor erau rele,
păgubitoare şi nefolositoare şi stricau pe cei care le făceau.

591 Lat. 2,p. 231.

242

Iar el , primind apostolia neamurilor, s-a muncit mai
mult ca să le predice acelora pe Fiul lui Dumnezeu, decât
Apostolii, care au propovăduit celor tăiaţi împrejur.

Căci cei din urmă erau ajutaţi de Scripturi, care
confirmau şi întăreau [cele spuse despre] Domnul, pentru că
ele au anunţat venirea Sa.

Dar neamurile, care erau străine de adevărata
înţelepciune, primeau o învăţătură nouă: cum că dumnezeii
neamurilor nu sunt dumnezei, ci sunt idoli ai demonilor, că
există un singur Dumnezeu, Care este „mai presus de orice
Incepătorie, şi Stâpănie şi Putere şi a oricărui nume, care se
numeşte"(Efes. 1, 21); şi că Cuvântul Său, nevăzut după
firea Sa, S-a făcut pipăibil şi văzut pentru oameni,
pogorându-Se din cer şi primind „moarte, şi încă moarte pe
cruce" (Filip. 2, 8 ); şi că cei care au crezut în El vor fi
nestricăcioşi şi nu vor fi învinşi de suferinţă şi vor primi
împărăţia Cerurilor.

Astfel de lucruri au fost predicate neamurilor, fără să
fie nevoie de Scripturi. Iar cei care au predicat între neamuri
s-au trudit din greu.

Dar, pe de altă parte, credinţa neamurilor s-a dovedit
mai presus de orice nobleţe, fiindcă ei au urmat cuvântului
lui Dumnezeu fără să fie învăţaţi, mai înainte, prin scrieri
sfinte 593 .

592 Sfântul Apostol Pavel.

593 Credincioşii veniţi dintre păgâni s-au arătat mai presus de cei învăţaţi de către
Scripturi, pentru că ei au crezut fără a fi iniţiaţi mai întâi prin cuvântul scris, ci numai
prin cuvântul viu, grăit către ei, al Apostolilor.

Şi astăzi, cei convertiţi nu prin cărţi, ci prin exemple personale, se arată foarte nobili,
pentru că dovedesc un ataşament faţă de Dumnezeu, care nu are nevoie de alte
mijloace de înţelegere, decât simţirea vie a lucrării şi a prezenţei lui Dumnezeu în
lume si în oameni.

243

Capitolul al 25-lea

Ambele Testamente au fost prefigurate de Avraam şi
de fapta T amarei. Insă un singur Dumnezu ne-a învăţat prin
ambele Testamente

1. Pentru că se cuvenea fiilor lui Avraam [să creadă],
căci pentru ei Dumnezeu a scos apă din piatră şi au primit
locul, pe care îl primise prin credinţă, întâiul [părinte] şi
primul alergător în cele ale credinţei noastre.

Căci el a primit legământul tăierii împrejur, după ce s-
a îndreptat prin credinţă, fără să fi fost tăiat împrejur mai
înainte. Şi în el s-au prefigurat astfel cele două Testamente.

Pentru că el este tatăl celor care au urmat Cuvântului
lui Dumnezeu şi a cărui viaţă a fost întărită în rătăcirea 594 sa
pe acest pământ, adică a celor care sunt credincioşi prin
tăierea împrejur sau fără tăierea împrejur, fiindcă Hristos
este „piatra cea din capul unghiului" (Iov. 38,6 / Ps. 117, 22
/ îs. 28, 17/ Zah. 10, 4 / 1 Petr. 2, 6), Care ţine toate lucrurile.

Şi El a unit într-o singură credinţă pe cei din Avraam,
şi pe cei ai celui de-al doilea Testament, fiindcă au fost aleşi
pentru lucrarea / zidirea lui Dumnezeu.

Şi această credinţă a celor netăiaţi împrejur a legat pe
cei din urmă cu cei dintâi, fiindcă este, deopotrivă, şi a
primilor şi a ultimilor. Pentru că, aşa cum am arătat, credinţa
exista în Avraam mai înainte ca el să fi fost tăiat împrejur,
întru ea odihnindu-se Drepţii, care au plăcut lui Dumnezeu
iar în timpurile din urmă, ea a ţâşnit întregii omeniri prin
venirea Domnului. Intre aceste două perioade, tăierea
împrejur şi Legea au ocupat viaţa oamenilor.

2. Acest lucru reiese şi din alte multe locuri. Unul
dintre ele fiind relatarea despre Tamara, nora lui Iuda.
Atunci când ea a născut doi gemeni, unul a scos mâna afară
mai întâi.

Moaşa a crezut că el este primul născut şi de aceea i-a
legat la mână o fundă roşie. Dar după ce a făcut acest lucru,
copilul şi-a tras mâna înapoi şi a ieşit fratele său Fares mai
întâi. După el a ieşit Zara, cel care avea firul de aţă roşie,
care s-a născut al doilea (Fac. 38, 27-30).

594 Peregrinarea pe pământ.

244

Şi Scriptura spune astfel cu putere, că poporul care
avea semnul cel roşu, adică credinţa în tăierea împrejur, s-a
arătat mai înainte, adică în vremea primilor Patriarhi.

Dar după ce şi-a retras mâna, s-a născut fratele său. Şi
în acest fel, cel mai bătrân s-a născut al doilea şi el s-a
deosebit de primul prin funda roşie, adică prin Patima Celui
Drept, care a fost prefigurată prima dată de Abel şi a fost
descrisă de Proroci, şi care s-a arătat, în mod lămurit, în
timpurile din urmă prin Fiul lui Dumnezeu.

3. Pentru că era necesar ca astfel de lucruri să fie
anunţate în mod expres, mai dinainte şi într-un mod anume
de către Părinţi, iar altele să fie arătate prin Proroci şi Lege,
pe când altele să fie arătate de Hristos, pentru cei care au
primit înfierea.

Pentru ca un singur Dumnezeu să fie vestit de către
toţi. Pentru că Avraam a prefigurat două Testamente, în care
unii au semănat iar alţii au secerat. Căci s-a spus: „Intru
aceasta se adevereşte cuvântul, că unul a semănat iar altul a
secerat" (In. 4, 37).

Dar este un singur Dumnezeu, Care a dat pe cele de
folos amândurora, adică sămânţă semănătorului şi pâine de
mâncare secerătorului. Căci unul a sădit, iar altul a udat, dar
Domnul a făcut să crească (I Cor. 3, 6).

Pentru că Patriarhii şi Prorocii au sădit cuvântul
despre Hristos, dar Biserica a secerat, adică a primit recolta.
Pentru acest motiv aceştia s-au rugat să aibă adăpost, ca
Ieremia: „Cine îmi va da mie adăpost în pustiu până la
sfârşit?".

Adică şi semănătorul şi seceratorul s-au bucurat
împreună în împărăţia lui Hristos, Care este împreună cu toţi
cei care dintru început au fost încercaţi de Dumnezeu şi Care
le-a dat Cuvântul Său ca să fie mereu cu ei.

245

Capitolul al 26-lea

Hristos este comoara ascunsă în Scripturi. Adevărata
înţelegere a Scripturilor se găseşte numai în Biserică.

1 . De aceea, dacă cineva citeşte cu atenţie Scripturile,
va găsi în ele cele despre Hristos şi umbrele noii vestiri.
Pentru că Hristos este comoara ascunsă în ţarină, adică în
aceast lume, pentru că e vorba de „pământul acestei lumi"
(Mt. 13, 44).

Şi faptul că această comoară ascunsă în Scripturi e
Hristos, El a spus-o în multe tipuri şi parabole. Fiindcă firea
omenească a Sa nu a fost înţeleasă mai înainte de a se
petrece cele prezise, adică până nu s-a petrecut venirea Sa.

Căci de aceea i s-a spus Prorocului Daniel: „Ţine
ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea până la sfârşitul
vremii, pentru că mulţi vor învăţa şi cunoaşterea va fi
desăvârşită. Pentru că în această vreme, când împrăştierea /
risipirea se va sfârşi, ei vor cunoaşte toate aceste lucruri" 59 ^
(Dan. 12, 4).

Iar Ieremia a spus: „în zilele din urmă ei vor înţelege
aceste lucruri". Pentru că fiecare prorocie, mai înainte de a
se împlini, este enigmatică şi ambiguă pentru oameni. Dar
când soseşte timpul ei şi se petrec cele prorocite, atunci
prorocia devine clară şi nu mai stârneşte nicio îndoială.

Căci pentru această raţiune, când se citeşte astăzi
Legea de către evrei ea este asemenea unei fabule 596 ', pentru
că ei nu pot explica toate lucrurile, care ţin de venirea lui
Hristos, Cel care a luat firea umană. Dar când Legea e citită
de către creştini, atunci ea este o comoară ascunsă în ţarină,
însă care a fost scoasă la lumină de crucea lui Hristos.

Fiindcă atunci când este tălmăcită ea îmbogăţeşte
înţelegerea oamenilor şi arată cu putere înţelepciunea lui
Dumnezeu şi vesteşte iconomiile Sale cu privire la om şi
pregăteşte, mai înainte, pentru împărăţia lui Hristos, şi
predică, prin anticipare, moştenirea Sfântului Ierusalim şi
vorbeşte cu tărie despre faptul, că oamenii care iubesc pe

95 A doua frază a citaţiei nu a fost reperată în traducerile moderne.
596 Este o culegere de cărţi, care nu sunt înţelese în finalitatea lor, adică în cheia
venirii lui Hristos şi a iconomiei mântuirii.

246

Dumnezeu, atunci când El va veni, vor vedea lămurit pe
Dumnezeu şi vor auzi cuvântul Său.

Şi cel care va auzi glasul Său va fi preaslăvit într-o

CQ-7

anume măsură . Pe când, ceilalţi, nu vor vedea arătarea
slavei Sale, după cum a spus şi Daniel: „Cei care au înţeles,
vor fi ca strălucirea soarelui pe cer şi mulţi Drepţi vor fi ca
stelele în vecii vecilor" (Dan. 12, 3).

Căci astfel am arătat că este cel care citeşte
Scripturile. Fiindcă Domnul astfel le-a spus Ucenicilor Săi
după învierea Sa din morţi, adică dovedindu-le lor din
Scripturile însele, „că Hristos trebuia să pătimească şi să
intre întru slava Sa, şi să se propovăduiască iertarea
păcatelor întru numele Său în tot pământul" (Le. 24, 46-47).

Şi de aceea am spus, că Ucenicii au fost desăvârşiţi şi
asemenea unui om avut, „care scoate din comoara sa lucruri
noi şi vechi" (Mt. 13,52).

A SOS

2. Insă pentru aceasta e nevoie să ne plecăm
prezbiterilor (presbyteris obaudire oportet) 599 , care sunt în
Biserică, adică celor care au succesiunea de la Apostoli
{successionem habent ab Apostolis) , după cum am arătat.
Adică celor care, împreună cu succesiunea episcopatului
{episcopatus successione) , au primit şi darul adevărului
icharisma veritatis) , după bună plăcere a Tatălui .

597 Pe măsura sa, a persoanei sfinte.

98 Să ascultăm, să ne supunem ierarhiei Bisericii. Pentru a primi adevărata învăţătură
a Vechiului şi a Noului Testament, spune Sfântul Irineu, trebuie să ne supunem
ierarhiei bisericeşti, ca să o putem primi în smerenie.

Supunerea faţă de ierarhie, care astăzi e o glumă comună, a fost şi este de mare
importanţă pentru mântuirea creştinilor. Creştinii nu se pot mântui desconsiderându-
şi părinţii duhovniceşti şi hulindu-i, ci rugându-se pentru ei şi ajutându-i în toate.
Cine îşi ajută duhovnicul, îngrijindu-se de viaţa sa, străduindu-se să-şi sfinţească
viaţa personală, va aduce o mare bucurie şi sporire şi duhovnicului.
Ucenicii Sfinţi îi fac Sfinţi şi pe duhovnicii lor. Nu trebuie să cerem numai de la
Părinţii duhovniceşti să fie Sfinţi, ci trebuie să cerem mai întâi de la noi să ne sfinţim
viaţa şi să ne curăţim sufletele şi trupurile de patimi şi apucături rele.
599 Lat. 2, p. 236.
600 Ibidem.

601 Ibidem.

602 Ibidem.

603 Sfântul Irineu vede succesiunea bisericească ca pe o succesiune istorică dar şi
duhovnicească, în care se primeşte harul Apostolilor dar şi adevărul lor
nerăstălmăcit.

în ceea ce îi priveşte pe protestanţii şi neoprotestanţii de astăzi, creştinii ortodocşi
trebuie să vadă că ei nu sunt în succesiune cu Apostolii şi au răstălmăcit adevărul iar
că romano-catolicii s-au rupt de Biserica adevărului, prin multele lor erezii, chiar
dacă păstrează o succesiune istorică, însă vidată de har.

Harul lui Dumnezeu nu este disociat de adevăr. încercările de nivelare între Biserică
şi biserici, încercări fa Is teologice, vor să spună că harul poate să stea fără adevărul
lui Hristos. însă numai unde adevărul nu este despărţit de har este adevărata Biserică.

247

Insă e nevoie să ne ferim de ceilalţi, care se despart de
succesiunea de la început şi se adună în alte locuri şi să-i
socotim pe ei eretici (haereticos) 604 cu minţi perverse sau
schismatici (scindentes) 605 ai mândriei şi ai plăcerii de sine
sau farisei, căci propovăduiesc numai ca să caute slavă
deşartă.

Pentru că toţi aceştia au căzut din adevăr. Şi ereticii
sunt cu adevărat cei care aduc la altarul Domnului foc străin
(strânge fire), adică dogme străine (alienas doctrinas ;
strânge doctrines), care vor arde în focul venit din cer, ca
Nadab şi Abiud ( Lev. 10, 1-2).

Fiindcă ei se împotrivesc adevărului şi vestesc altele
împotriva Bisericii lui Dumnezeu, fapt pentru care se vor
duce cu toţii în Iad, fiind înghiţiţi de pământ, împreună cu fii
lui Core, cu Datan şi Abiron (Num. 16, 31-32).

Pentru că cei care se separă de la sine şi se despart de
unitatea Bisericii, vor primi de la Dumnezeu aceeaşi
pedeapsă ca a lui Ieroboam (III Reg. 13, 34).

3. Insă aceia care sunt credincioşi numai pentru a fi
prezbiteri şi slujesc numai pentru propriile lor pofte
(serviunt autem suiş voluptatibus 607 ) 608 , nu au frica lui
Dumnezeu Cel Prea înalt în inimile lor, ci se arată cu dispreţ
faţă de ceilalţi şi se laudă şi se trufesc cu faptul că sunt
conducători, dar fac fapte rele în ascuns, spunând: „Nu mă
vede niciun om!".

însă unii ca aceştia vor fi pedepsiţi de către Cuvântul,
Care nu judecă după cele din afară şi nici nu se uită la faţa
omului, ci la inima lui.

Căci ei vor auzi aceste cuvinte, pe care le spune
Daniel Prorocul:

„O tu sămânţă a lui Canaan şi nu a lui Iuda,
frumuseţea ta este înşelătoare şi pofta ţi-a stricat inima ta. Tu
eşti o haină veche, învechită în rele, căci păcatele tale de mai
înainte au ieşit acum la lumină. Pentru că tu ai făcut judecată
falsă şi te-ai obişnuit să pedepseşti pe cei nevinovaţi şi celor

Şi ea este Biserica Ortodoxă, Biserica lui Dumnezeu, Care e depozitara întregului
adevăr al mântuirii.

604 Lat. 2, p. 236.

605 Ibidem.

606 Ibidem.

607 Ibidem.

608 Adică sunt preoţi numai pentru a-şi împlini dorinţe pământeşti, păcătoase.

248

ticăloşi să le dai drumul, deşi Domnul a spus: Pe cel
nevinovat şi drept să nu-1 ucideţi" (îs. 11, 3) 609 .

Căci despre aceştia a spus Domnul: „Dar dacă sluga
cea rea va zice în inima sa: <Domnul Meu întârzie să vină>
şi va începe să bată pe slujitori şi pe slujnice, şi să mănânce
şi să bea şi să se îmbete, Domnul acelei slugi va veni în ziua
pe care ea nu o cunoaşte şi în ceasul de care ea nu se
îngrijeşte şi o va tăia pe ea şi o va pune pe ea în partea celor
necredincioşi" (Le. 12, 45-46).

4. Căci de aceea trebuie să ne depărtăm de toate aceste
persoane, care ne stresează / ne plictisesc şi să ne alipim de
cei care, după cum am spus mai înainte, ţin dogmele
Apostolilor şi care, împreună cu ceata preoţiei, se arată
vorbind sănătos şi conduc fără vreo necinste pe ceilalţi, care
au nevoie de sfat şi mustrare.

Căci Moise în acest fel a făcut. Şi a fost un conducător
de încredere, arătând o bună conştiinţă, despre care Domnul
a vorbit în mod dezvăluit. Căci el a zis despre sine: „Eu nu
am dorit să iau ceva de la vreunul din aceşti oameni, nici nu
am făcut rău vreunuia din ei" (Num. 16, 15).

De asemenea, Samuel, care a judecat pe popor mulţi
ani şi i-a dat legi lui Israel fără ca să se mândrească, a spus
în mod dezvăluit despre sine însuşi, zicând:

„Am umblat înaintea voastră din copilăria mea şi până
în ziua de astăzi. Mărturisiţi despre mine în faţa Domnului şi
înaintea unsului Său! Pe al cărui bou sau măgar l-am luat sau
pe cine am stăpânit cu forţa sau pe cine am năpăstuit? Iar
dacă am întins mâna ca să iau de la voi bani sau ceva de
încălţat, mărturisiţi împotriva mea şi eu vă voi despăgubi" (I
Reg. 12, 2-3).

Iar când poporul i-a răspuns: „Tu nu ne-ai stăpânit cu
forţa, nici nu ai păgubit pe cineva şi nici nu ai întins mâna ca
să iei ceva de la vreun om" (I Reg. 12, 4), atunci el L-a luat
pe Dumnezeu de martor, zicând: „Domnul este martor şi
Unsul Său va da mărturie pentru această zi, că voi n-aţi găsit
nimic asupra mea. Şi ei au zis: El este martor" (I Reg. 12, 5).

In acelaşi fel şi Pavel a arătat că are o conştiinţă bună
ibonae conscientiae) , când le-a spus corintenilor:

609 Cf. Lat. 2, p. 237 la acest verset prezentat de către Sfântul Irineu se citează trei
versete, singurul corect fiind cel de la îs. 11, 3, pentru că nu există, în ediţiile critice
actuale, Dan. 13, 20 şi Dan. 13, 52. Exista în timpul său şi un al 13-lea capitol la
Daniel? De unde ştiu autorii ediţiei citate despre acest amănunt? Nu avem nicio notă
de subsol legată de acest verset.

610 Idem, p. 238.

249

„Pentru că noi nu suntem ca cei mulţi, care strică
cuvântul lui Dumnezeu, ci [grăim] după adevăr, ca de la
Dumnezeu, vorbind în Hristos, înaintea lui Dumnezeu" (II
Cor. 2, 17). Sau: „Noi n-am nedreptăţit pe nimeni, n-am
vătămat pe nimeni, n-am înşelat pe nimeni" (II Cor. 7, 2).

5. Astfel de prezbiteri au hrănit Biserica, despre care
Prorocul spunea: „Eu voi da conducătorilor tăi să conducă în
pace şi celor care te priveghează întru dreptate" (îs. 60, 17).

Iar despre aceştia Domnul spunea: „Cine este sluga
aceea credincioasă, pe care Domnul a pus-o peste casa Sa,
ca să dea celor ai Săi să mănânce la timp? Fericită este sluga
aceea, pe care Domnul, atunci când va veni, o va găsi făcând
astfel" (Mt. 24, 45-46).

Iar Pavel ne-a învăţat pe noi ca un întâistătător. Căci a
zis: „Dumnezeu a rânduit în Biserică mai întâi pe Apostoli,
apoi pe Proroci, iar în al treilea rând pe învăţători" (I Cor.
12,28).

Şi unde s-au dat darurile lui Dumnezeu? De unde am
învăţat noi adevărul, decât de la cei care au succesiunea
Bisericii de la Apostoli?

Căci aici este adevărul şi conducerea fără greşeală,
pentru că ni se vorbeşte adevărul nealterat şi nerăstălmăcit
{inadulteratum et incorruptibile) .

Pentru că aceştia păstrează această credinţă a noastră,
într-unui Dumnezeu, Care a creat toate lucrurile şi ei trăiesc
acea dragoste, pe care noi o avem de la Fiul lui Dumnezeu,
Care a împlinit toată iconomia mântuirii din dragoste pentru
noi.

Şi ei lămuresc Scripturile noastre fără nicio cădere şi
fără să spună blasfemii la adresa lui Dumnezeu, nici nu
dispreţuiesc pe Patriarhi şi nici nu-i resping pe Proroci.

611 Ibidem.

250

Capitolul al 27-lea

Păcatele celor din vechime, care au atras mânia lui
Dumnezeu şi care erau conduşi de purtarea Sa de grijă, s-au
pus în scris, ca să ne fie nouă spre povăţuire şi nu pentru ca
să ne mândrim faţă de ei. Noi nu trebuie să deducem din
cele relatate în Vechiul Testament, că Hristos ne-a predicat
un alt Dumnezeu. Trebuie, mai degrabă, să ne temem,
pentru că e unul şi acelaşi Dumnezeu, Care i-a pedepsit pe
cei din vechime şi Care nepoate lovi şi pe noi

1. Căci eu am auzit de la un anume prezbiter (a
quodam bresbytero) , care a auzit acestea de la cei care au
văzut pe Apostoli, şi de la cei care au fost ucenicii acestora,
că pedepsele istorisite în Scriptură au fost îndeajuns de
multe pentru cei din vechime, pentru că ei erau fără
conducerea / povăţuirea Duhului. Iar Dumnezeu nu se uită la
oameni [când pedepseşte], ci El pedepseşte pedeapsă cu
măsură, pentru faptele care nu îi plac.

Căci în cazul lui David, când el suferea prigonire de la
Saul pentru dreptatea sa, el a sfârşit prin a se ascunde de
regele Saul şi nu s-a răzbunat pe vrăjmaşul său. Iar prin
aceasta a preaslăvit venirea lui Hristos şi a învăţat pe
neamuri înţelepciunea, căci a făcut lucruri conforme cu
povăţuirea Duhului şi cu bună plăcerea lui Dumnezeu.

Dar când pofta 1-a făcut să o ia pe Batşeba, soţia lui
Urie, atunci Scriptura spune despre el: „Atunci, acest lucru
pe care 1-a făcut David a părut o răutate în ochii Domnului"
(II Reg. 11,27).

Iar când Prorocul Natan a fost trimis la el, ca să îi
vorbească lui despre crima săvârşită, pentru ca el să-şi dea
pedeapsa de unul singur, şi să primească milă şi iertare de la
Hristos, acesta i-a spus:

„într-o cetate erau doi oameni, unul bogat şi altul
sărac. Bogatul avea multe turme şi cirezi, pe când săracul nu
avea decât o singură oiţă, pe care el o cumpărase şi o
crescuse şi aceasta era cu el şi cu copiii lui.

612 Ibidem. Cf. Idem, p. 238-239, n. 5 propune aici pe Sfântul Policarp, pe Papias, pe
Sfântul Clement Romanul, pe Sfântul Justin Martirul şi pe Sfântul Sfinţit Mucenic
Fotin, episcop de Lyon, căruia Sfântul Irineu i-a succedat.

251

Ea mâncase din pâinea sa şi băuse din cana lui şi îi era
lui ca o fiică. Insă a venit la cel bogat un oaspete şi el nu a
tăiat din turma lui vreo oiţă sau din cireada sa vreun tăuraş,
ca să ospăteze pe cel venit la el, ci a luat oiţa celui sărac şi a
pus-o înaintea aceluia care venise la el.

Şi David s-a mâniat cumplit asupra unui astfel de om
şi i-a spus lui Natan: După cum Domnul e viu, acest om care
a făcut un lucru ca acesta e vrednic de moarte. Iar el trebuie
să întoarcă de patru ori pentru această oaie, fiindcă a făcut
un lucru ca acesta şi fiindcă nu i-a fost milă de cel sărac.

Iar Natan i-a zis lui: Tu eşti omul, care a făcut
aceasta" (II Reg. 12, 1-7).

Şi după aceasta el continuă să-i vorbească, dojenindu-
1 şi amintindu-i darurile lui Dumnezeu pogorâte peste el şi
ce 1-a făcut pe el neplăcut în faţa lui Dumnezeu. Căci, îi
spune el, pentru aceste lucruri el nu a mai plăcut lui
Dumnezeu şi o mare mânie stă deasupra casei sale. David
însă s-a zdrobit pe sine, când a auzit acestea şi a spus: „Am
păcătuit împotriva Domnului" (II Reg. 12, 12).

Şi a cântat apoi un psalm de pocăinţă, în care vestea
venirea Domnului, Care spală şi îi face curaţi pe oamenii
legaţi cu lanţurile păcatului.

La fel s-a petrecut şi cu Solomon, când el a judecat
după dreptate şi a mărturisit înţelepciunea lui Dumnezeu şi a
ridicat templul ca tip al adevărului şi a adus laudă lui
Dumnezeu şi a anunţat pacea, care va veni peste neamuri, şi
a prefigurat împărăţia lui Hristos, şi a spus trei mii de
parabole despre venirea Domnului şi cinci mii de cântece.

Căci el a adus slavă lui Dumnezeu şi a arătat tuturor
înţelepciunea lui Dumnezeu din creaţie, arătând felul
fiecărui copac, a fiecărei plante, a fiecărei vieţuitoare
domestice, a patrupedelor şi a peştilor. Fiindcă a spus el:
„Nu ţine voinţa Domnului, oare, cerurile, şi nu locuieşte El
cu oamenii pe pământ?" (III Reg. 8, 27).

Şi astfel, el a plăcut Domnului şi a fost admirat de
către toţi. Şi toţi regii pământului doreau să-i vorbească şi să
îl vadă pe el, fiindcă auziseră de înţelepciunea pe care
Dumnezeu i-o dăduse lui. Astfel a venit la el regina din sud,
care a venit de la marginile pământului, ca să se încredinţeze
de înţelepciunea sa.

Şi aceasta i-a vorbit ca unuia care judecă cu dreptate
neamurile acelea, care au auzit cuvintele Sale, dar nu cred în
El şi care vor fi pedepsite.

252

Şi ea se supune înţelepciunii vestite de robul lui
Dumnezeu, pe când oamenii au dispreţuit înţelepciunea, care
a venit, în mod direct, de la Fiul lui Dumnezeu.

Pentru că Solomon a fost un slujitor, dar Hristos este
Fiul lui Dumnezeu cu adevărat şi Domnul lui Solomon. Iar
când a slujit Domnului fără a necinsti şi a slujit iconomiile
Sale, el a fost slăvit [de către Dumnezeu].

Dar când şi-a luat soţii dintre neamuri şi a început să
îngăduie ridicarea de idoli în Israel, Scriptura spune despre
el: „Şi regele Solomon a iubit [mai multe] femei şi el şi-a
luat femei străine. Şi trecând vremea, Solomon îmbătrânind,
inima lui nu a fost lipită cu totul de Domnul, Dumnezeul
său. Şi femeile străine au întors inimia sa spre dumnezei
străini.

Şi Solomon a făcut rău înaintea Domnului şi nu a
mers după Domnul, ca tatăl său David. Şi Domnul S-a
mâniat pe Solomon, pentru că inima sa nu a fost întreagă cu
Domnul, ca inima tatălui său David" (III Reg. 11, 2-4).

Şi Scriptura 1-a mustrat din destul pe el, după cum
spun şi prezbiterii, pentru că niciun trup nu se poate slăvi
înaintea Domnului.

2. Fiindcă, din această raţiune, Domnul a coborât până
în cele mai de jos ale pământului, predicând venirea Sa şi
acolo şi dând iertare de păcate tuturor care au crezut în El.

Şi toţi cei care au crezut în El, care au nădăjduit spre
El, adică cei care au propovăduit venirea Lui şi s-au supus
iconomiilor Sale, adică Drepţii, Prorocii şi Patriarhii, au
primit iertarea păcatelor în acelaşi mod ca şi noi {quibus
similiter ut nobis remisit peccata) .

Căci păcatele noastre nu sunt pentru noi o povară,
dacă nu dispreţuim harul lui Dumnezeu. Iar acei oameni nu
ne-au mustrat păcatele noastre 615 , căci cele de dinainte de
Hristos s-au împlinit între noi.

Fiindcă noi nu avem dreptul să-i mustram pe cei care
au păcătuit înainte de venirea lui Hristos. Pentru că „toţi
oamenii erau lipsiţi de slava lui Dumnezeu" (Rom. 3, 23) şi
nu s-au îndreptat prin ei înşişi, ci numai prin venirea
Domnului. Acum au privit cu ochii lor, în mod desăvârşit,
spre lumina Sa.

613

Sfinţii şi Drepţii Vechiului Testament au fost cei pe care Domnul i-a scos din Iad

la învierea Sa din morţi.

614 Lat. 2,p. 241.

615 Celor dintre neamuri.

253

Şi faptele pe care le-au făcut aceia s-au scris spre
învăţătura noastră, ca noi să cunoaştem, mai înainte de toate,
că Dumnezeul nostru şi al lor e unul şi acelaşi şi că păcatele
nu-i sunt plăcute lui Dumnezeu, mai ales, dacă sunt săvârşite
de către oamenii reînnoiţi I restauraţi.

Iar, în al doilea rând, [s-au scris] ca noi să ne ferim de
răutate. Pentru că, dacă acei oameni din vechime, care ne-au
precedat în ceea ce priveşte darurile venite peste ei şi pentru
care Fiul lui Dumnezeu încă nu suferise, când au făcut vreun
păcat şi au slujit plăcerilor trupeşti, au căzut în mare
părăsire, ce vor suferi oamenii de astăzi, care dispreţuiesc
venirea Domnului şi sunt robi ai propriilor lor pofte? Şi
moartea Domnului a fost adevărata vindecare şi iertare a
păcatelor (curatio et remissio peccatorum mors Domini
fuit) 616 celor din vechime.

Insă El nu a murit ca cei păcătoşi, căci moartea nu a
avut stăpânire asupra Sa. Ci Fiul a intrat în slava Tatălui,
cerând de la cei avuţi ai Săi şi de la medicii Săi 617 să se
lepede de încrederea în bani şi de mită, căci celor cărora li s-
a dat mult, mult li se va cere. Şi nu trebuie să uităm că
prezbiterii nu trebuie să se îngâmfe şi nici nu trebuie să fie
autoritari faţă de cei bătrâni, ci se cuvine să fie cu teamă,
pentru ca să înveţe cunoaşterea lui Hristos.

Căci dacă nu îi plăcem lui Dumnezeu, nu primim
iertarea păcatelor noastre, ci vom fi scoşi afară din împărăţia
Sa. Fiindcă de aceea a spus Pavel: „Dacă Dumnezeu nu a
cruţat ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine, care, deşi ai
fost un măslin sălbatic, te-a umplut de grăsimea unui măslin
adevărat şi te-a făcut părtaş grăsimii lui" (Rom. 11,21, 24).

3. Şi trebuie să reţii, de asemenea, că fărădelegile
oamenilor obişnuiţi sunt descrise aici, nu pentru ca să
păcătuim şi noi, ci pentru ca să fim povăţuiţi prin acelea şi
pentru ca să înţelegem că este unul şi acelaşi Dumnezeu,
împotriva Căruia au păcătuit acei oameni şi împotriva
Căruia păcătuiesc aceştia, care luptă împotriva acelora, care
mărturisesc credinţa în El.

Dar aceasta spun şi prezbiterii, ceea ce Pavel a spus în
mod dezvăluit în Epistola către Corinteni, când a zis: „Căci
nu vreau, fraţilor, ca să fiţi neştiutori, şi să nu ştiţi că toţi
părinţii noştri au fost sub nor şi au fost botezaţi de către
Moise în mare, şi că au mâncat cu toţii aceeaşi mâncare

616 Lat. 2, p. 241-242.

617 De la ierarhia bisericească.

254

duhovnicească şi că au băut cu toţii aceeaşi băutură
duhovnicească.

Pentru că ei au băut din piatra duhovnicească ce îi
urma. Şi piatra aceasta era Hristos. Dar mulţi dintre ei nu au
plăcut lui Dumnezeu şi de aceea au căzut în pustiu. Aceste
lucruri s-au făcut însă pilde pentru noi, ca să nu avem
dorirea de a pofti la lucruri rele, cum au pofit aceia.

Şi nici să nu fiţi închinători la idoli, după cum au fost
unii dintre ei, precum s-a scris: <Poporul a stat jos, a mâncat
şi a băut, apoi s-a ridicat să joace/ să danseze>. Nici să ne
desfrânăm ca unii dintre ei, căci au căzut într-o zi douăzeci
şi trei de mii. Nici să-L ispitim pe Hristos, precum L-au
ispiti unii dintre ei şi au fost omorâţi de către şerpi.

Nici să cârtim / să murmurăm cum au cârtit / au
murmurat [împotriva lui Dumnezeu] unii dintre ei şi au
pierit din cauza pierzătorului. Şi toate aceste lucruri s-au
petrecut ca o prefigurare [pentru noi], şi au fost scrise spre
povăţuirea noastră, la care au ajuns sfârşiturile veacurilor.
De aceea, cel care crede că stă neclintit, să ia aminte să nu
cadă" (I Cor. 10,1-12).

4. De aceea e mai presus de orice îndoială faptul, că
Apostolii au arătat că există unul şi acelaşi Dumnezeu, Care
va intra la judecată cu toţi pe care El i-a făcut de la început
şi până acum şi, mai ales, au arătat că lucrurile, care s-au
petrecut, au fost scrise mai înainte. Iar aceşti oameni
neînvăţaţi şi încrezuţi [de acum] neagă acest lucru, mai
presus de orice ruşine.

Adică pe acelea, care s-au petrecut în vechime. Şi
mulţi dintre ei sunt neascultători şi spun că a existat un
singur Dumnezeu pentru aceşti oameni şi că El este
Făcătorul lumii, dar că Acesta era într-o stare
degenerescentă.

Şi că a existat un alt Tată, adică Cel mărturisit de către
Hristos şi că această Fiinţă este Cel care a fost conceput de
mintea fiecăruia dintre ei 618 .

Aceştia nu înţeleg, că în cele din urmă, Dumnezeu nu
a binevoit în mulţi dintre cei păcătoşi, după cum e scris:
„mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi"(Mt. 20, 16).

Căci nedrepţii, închinătorii la idoli, desfrânaţii vor
pieri. Fiindcă aşa a spus Domnul nostru, că aceşti oameni
vor fi trimişi în focul cel veşnic.

618 Dintre eoni.

255

Iar Apostolul spune: „Oare nu ştiţi că nedrepţii nu vor
moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă minţiţi pe voi
înşivă: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici
adulterinii, nici efeminaţii, nici cei care strică pe bărbaţi, nici
hoţii, nici lacomii, nici beţivii, nici defăimătorii, nici
răpitorii, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu" (I Cor. 6,
9-10).

Dar nu numai cei care sunt în rândul celor de aici, ci şi
noi vom fi aruncaţi afară din împărăţia lui Dumnezeu, dacă
facem astfel de lucruri. Căci de aceea a spus el: „Şi astfel de
lucruri am făcut şi noi. Dar v-aţi spălat şi v-aţi sfinţit întru
numele Domnului Iisus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului
nostru" (I Cor. 6, 11).

Şi, de aceea, cei care trăiesc o viaţă păcătoasă şi duc şi
pe alţii pe drum greşit, aceia sunt condamnaţi şi scoşi afară,
adică sunt smintiţi de ochiul şi de piciorul şi de mâna lor, şi
de aceea vor pieri cu totul.

Iar noi suntem sfătuiţi aşa: „Dacă vreun om îşi zice
sieşi <frate> dar e un om desfrânat sau lacom sau închinător
la idoli sau defăimător sau beţiv sau răpitor, cu acela nici să
nu mâncaţi" (I Cor. 5, 11).

Şi iarăşi spune Apostolul: „Să nu vă amăgească niciun
om cu cuvinte deşarte, pentru că din astfel de lucruri vine
mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Deci să nu vă
faceţi părtaşi cu ei" (Efes. 5, 6-7).

Şi astfel condamnarea păcătoşilor se lăţeşte şi la alţii
care păcătuiesc şi se bucură de pritenia cu ei. în acest caz se
petrece acestea, adică „puţină drojdie dospeşte întreaga
frământătură" (Mt. 13, 33).

Fiindcă mânia lui Dumnezeu pogoară peste cei
nedrepţi, după cum spune Apostolul şi aici: „Pentru că
mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată
răutatea şi nedreptatea acelor oameni, care arată nedreptatea
drept adevăr" (Rom. 1, 18).

Şi, după cum a venit cândva răzbunarea de la
Dumnezeu peste egiptenii, care îl robiseră pe Israel cu robie
nedreaptă, tot la fel şi acum, Domnul spune acest adevăr: „Şi
nu va răzbuna Domnul pe cei aleşi ai Săi, care strigă ziua şi
noaptea către El? Eu vă spun, că El îi va răzbuna degrab"
(Le. 18, 7-8).

Şi, la fel, spune şi Apostolul, în Epistola către
Tesaloniceni: „Căci vedeţi că este lucru drept ca Dumnezeu
să răsplătească cu necaz celor ce vă necăjesc pe voi. Iar pe

256

voi, cei care sunteţi în necaz, să vă odihnească împreună cu
noi, la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos din ceruri, cu
îngerii puterii Sale, în văpaie de foc, dând răzbunare peste
cei care nu cunosc pe Dumnezeu şi peste cei care nu se
supun Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos.

Căci vor lua pedeapsa muncii veşnice de la faţa
Domnului şi de la slava puterii Sale. Când va veni să se
preamărească întru Sfinţii Săi şi să fie privit cu uimire de
către toţi cei care au crezut" (II Tes. 1, 6-10).

257

Capitolul al 28-lea

Cei care au exagerat mila lui Hristos dar au tăcut în
ceea ce priveşte judecata Sa, s-au arătat nişte oameni fără
de minte. Ei au văzut numai mulţimea harului Său, arătat în
Noul Testament, dar au trecut cu vederea marea măsură a
desăvârşirii pe care El a cerut-o de la noi. Aceştia au dorit
să arate că există un alt Dumnezeu mai presus de
Dumnezeul care a creat lumea

1. De aceea, în ambele Testamente există aceeaşi
dreptate a lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu, pe de o parte, îşi
arată răzbunarea Sa, doar în anumite cazuri, vremelnic şi cu
multă îngăduinţă iar, pe de altă parte, o arată deplin, cu mai
multă putere şi netrecător. Fiindcă focul este veşnic şi mânia
lui Dumnezeu va fi descoperită din cer, de la faţa Domnului.
Căci aşa a zis David: „Iar faţa Domnului este împotriva
celor ce fac răul, ca să piară pomenirea lor de pe pământ"
(Ps. 33, 15).

Şi aceasta 619 atrage după ea pedeapsa asupra celor
care au făcut răul. Dar sunt beţi şi fără de minte cei care
aduc următorul argument, spunând că acestea 620 s-au petrecut
celor din vechime, nu pentru că nu s-au supus lui
Dumnezeu, ci pentru că au dorit să slujească unui alt Tată,
Care e mai presus de aceste pedepse, fiindcă marile lucruri
ale Domnului s-au făcut prin venirea Sa, când a venit să
mântuiască pe cei ce cred în El, având milă faţă de ei.

Dar aceştia tac din gură când e vorba de Judecata Sa.
Şi toate lucrurile acelea care vor veni, pe care le-am auzit
din cuvintele Domnului, nu vrem să se întâmple cu ei. Căci
aceia 621 ar fi fost mai bine să nu se fi născut. Fiindcă va fi
mai uşoară pedeapsa dată Sodomei şi Gomorei, decât acelor
cetăţi care nu au primit cuvintele Domnului (Mt. 11, 24).

2. Pentru aceasta, în Noul Testament, această credinţă
a oamenilor plăcuţi lui Dumnezeu a crescut, primind pe cele
despre Fiul lui Dumnezeu, [care deja fuseseră descoperite],

619 Starea lui Dumnezeu împotriva noastră.

620 Pedepsele oamenilor din partea lui Dumnezeu.

621 Care le vor pătimi.

258

şi, de asemenea, faptul că omul poate fi părtaş la
Dumnezeire (homo fieret particeps Dei) .

De aceea, în toate căile vieţii noastre dorim să fim
foarte atenţi, nu numai pentru a nu face fapte rele, ci şi
pentru a nu avea gânduri rele şi cuvinte rele, şi să nu
umblăm în deşert, şi nici să vorbim cuvinte de ruşine.

Pentru că prin acestea primim pedeapsa celor care nu
cred în Cuvântul lui Dumnezeu şi dispreţuiesc venirea Sa şi
se întorc la cele dinapoi, la cele neînţelepte. Şi nu vom fi
daţi spre aceasta numai vremelnic, ci pentru veşnicie 623 .

Pentru că va spune Domnul unora: „Depărtaţi-vă de la
Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic" (Mt. 25, 41), adică
celor care vor fi chinuiţi pentru vecie şi altora le va spune:
„Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia
pregătită pentru voi din veşnicie" (Mt. 25, 34), adică celor
care vor primi împărăţia pentru vecie şi care vor spori mereu
în aceasta.

Fiindcă există unul şi acelaşi Dumnezeu, şi Cuvântul
Său, Care a fost dintotdeauna împreună cu neamul omenesc
şi Care, prin multe iconomii şi prin lucrarea multor lucruri, a
mântuit, dintru început 624 , pe cei care sunt mântuiţi
(pentru că aceştia sunt cei care iubesc pe Dumnezeu şi
urmează Cuvântului lui Dumnezeu pentru lucrurile puse
înainte) şi Care judecă pe cei care sunt judecaţi, adică pe cei
care uită de Dumnezeu şi hulesc şi calcă cuvintele Sale.

622 Lat. 2, p. 245.

623 Insistenţa Sfântului Irineu pe realitatea Iadului ar trebui să fie auzită şi de mulţi
dintre cercetătorii postmoderni ai Sfinţilor Părinţi, care consideră Iadul o ficţiune sau
un împrumut nelegitim din literatura păgână.

Avântul demonic al criticii teologice recente sau mai îndepărtate arată cât de departe
au ajuns cu contestarea dogmelor ortodoxe şi a Sfinţilor lui Dumnezeu, şi cât de
departe sunt ei de credinţa simplă dar bogată a credinciosului, care nu se îndoieşte
nicidecum de vreun cuvânt al lui Dumnezeu.

Mărturisesc durerea profundă pe care o am în faţa contestatarilor de tot felul, care nu
îşi pot impropria întreaga noastră credinţă şi viaţă duhovnicească pentru că nu vor,
nu pentru că nu pot, dar o contestă cu înverşunare. Se practică o modă teribil de
satanică, aceea de a-i edita pe Sfinţii Părinţi nu pentru a-i elogia, ci tocmai pentru a-i
minimaliza, pentru a-i deprecia, pentru a-i desfiinţa pur şi simplu.
Măreţia lor îi enervează. Mă uit la studiile ştiinţifice pe seama Sfinţilor lui
Dumnezeu şi observ imediat, când cineva are iubire faţă de cel despre care scrie şi
când are o ură şi un dispreţ disimulat. Sunt mai multe criticile şi contestările decât
evidenţierea adevărului şi a sfinţeniei lor.

Să mă ferească Dumnezeu şi să ne ferească, pe cei care-i iubim pe Sfinţi şi vrem să
ne sfinţim viaţa în mod smerit, de o asemenea aborbare demonică şi nu „teologică" a
vieţii şi a dumnezeieştii lor teologii. Am scris acestea pentru a preciza faptul, că
traducerile noastre nu se încadrează în zona celor care îi dispreţuiesc pe Sfinţi, ci a
acelora, care învaţă smerit de la Sfinţi şi care vor să arate măreţia lor vrednică de
urmat în toate veacurile.

624 De la începutul lumii.

259

3. Iar ereticii, despre care am vorbit mai înainte, de
care noi ne îndepărtăm / ne dezicem, aceştia sunt cei judecaţi
de Domnul, deşi ei se cred „credincioşi".

Căci acestor lucruri despre care ei vorbesc, referitor la
Dumnezeu, cum că El pedepseşte cu milă şi vremelnic pe cei
necredincioşi şi îi bate pe egipteni, dar îi mântuieşte pe cei
ascultători, eu spun şi acestea, că Domnul niciodată nu se
mai întoarce [la ce a judecat] şi judecă pentru veşnicie pe
cei care sunt vrednici de judecată şi eliberează pentru
veşnicie pe cei care sunt vrednici de libertate.

Şi El Se va arăta, potrivit vorbirii acelor oameni, ca
Cel care este „cauza" 625 celui mai ticălos păcat al lor,
asemenea acelora, care şi-au pus mâinile pe El şi L-au ţintuit
[pe Cruce].

Căci dacă El nu ar fi venit urma faptul, că nici aceia
nu puteau să-L omoare pe Domnul lor. Şi dacă El nu ar fi
trimis la ei pe Proroci, cu siguranţă, că ei nu ar fi putut să-i
ucidă şi, la fel, nici pe Apostoli.

Dar cei care ne spun nouă acestea şi zic: < dacă
egiptenii nu ar fi fost loviţi cu plăgi şi atunci când veneau cu
mândrie după Israel, nu ar fi fost înecată mânia lor în mare,
Dumnezeu nu ar fi putut mântui pe poporul Său >, acest
răspuns trebuie să le dăm: Asta nu înseamnă, că dacă evreii
nu deveneau ucigaşii Domnului (deşi s-a luat viaţa veşnică
de la ei) şi dacă nu îi ucideau pe Apostoli şi nu prigoneau
Biserica, căzând în abisul mâniei [lui Dumnezeu], noi nu
puteam să ne mântuim.

Căci dacă aceia au fost mântuiţi de orbirea [mâniei]
egiptenilor, tot la fel şi noi suntem mântuiţi de cea a evreilor.

Iar moartea Domnului este condamnarea acelora, care
L-au ţintuit pe cruce şi care nu au crezut în venirea Lui, dar
este mântuirea acelora, care cred întru El.

Fiindcă spune Apostolul în a doua Epistolă către
Corinteni: „Pentru că noi suntem lui Dumnezeu bună

625 Ideea eretică de aici e aceea că se încearcă a se pune pe seama lui Dumenzeu
cauzele păcatelor omeneşti. Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu S-a întrupat, El „a
încurajat" pe oameni ca să-L omoare şi ei nu ar fi făcut nimic rău, dacă aşa era
prorocit să se Se întâmple cu Mesia.

Ereticii marcioniţi doreau, mai degrabă, să nu Se fi întrupat Fiul lui Dumnezeu,
pentru ca oamenii să nu mai păcătuiască ucigându-L pe Domnul, decât să fie
mântuită întreaga umanitate.

Dar ucigaşii Fiului omului au acţionat din voia lor nebună şi nu pentru că Dumnezeu
ştia că asta o să se petreacă cu El. Preştiinţa divină nu a fost cauza deicidului şi nici
întruparea Domnului nu a fost cauza urii şi a nebuniei lor. Extrapolarea vinei în altă
parte şi nu în noi, cei care păcătuim, este caracteristica acelora, care nu se pocăiesc
pentru păcatele lor.

260

mireasmă a lui Hristos, între cei care se mântuiesc şi între
cei care pier: unora, fiind mireasmă a morţii spre moarte, pe
când altora mireasmă a vieţii spre viaţă" (II Cor 2, 15-16) 626 .

Şi care este această mireasmă a morţii spre moarte,
fără numai faptul că cei care cred, şi nu şi ceilalaţi, se supun
Cuvântului lui Dumnezeu?

Şi cine sunt cei care se dau pe ei înşişi spre moarte?
Fără îndoială că acei oameni, care nu cred şi nu se supun pe
ei înşişi lui Dumnezeu. Şi iarăşi, cine sunt cei care se
mântuie şi primesc moştenirea?

Fără îndoială, că sunt aceia care cred în Dumnezeu şi
care rămân întru iubirea Sa, ca acel Caleb, fiul lui Iefone, şi
Iosua, fiul lui Navi şi ca pruncii nevinovaţi, care nu cunosc
răul.

Dar cine sunt cei care s-au mântuit şi primesc viaţa
veşnică? Nu sunt cei care-L iubesc pe Dumnezeu şi care
cred în făgăduinţele Sale şi care „s-au făcut prunci cu
nerăutatea" (I Cor 14, 20)?

626 Pentru lumea neo-păgână în care trăim, creştinii ortodocşi sunt „amintirea unei

lumi prăfuite, anacronice, tembele", pentru că lumea de astăzi e în moarte. Noi

suntem o mireasmă a vieţii, o frumuseţe a lui Dumnezeu percepută ca o mireasmă

greţoasă, insuportabilă. Binele unei vieţi sfinte e socotit „depăşit" şi „anchilozat"

pentru omul de astăzi, pentru că el este în moarte şi nu-şi mai simte urâţenia

înfiorătoare, cadaverică.

Nesimţirea omului păcătos e mare de tot, pentru că el se laudă, fără ruşine, cu cele

mai blestemate păcate. Mireasma vieţii noastre însă nu poate fi ocolită, pentru că ea

enervează.

Dacă avem ură pe trandafiri şi vrem să călcăm în picioare o întreagă seră de

trandafiri asta nu înseamnă că trandafirii sunt de vină sau că e un păcat să fii frumos

şi să emani multă frumuseţe, mireasma vieţii, cea duhovnicească.

Tocmai pentru că enervăm în mod redutabil dovedim că viaţa lui Dumnezeu, cea

veşnică există întru noi şi nu în mizeria unei vieţi trăiată la întâmplare. Ne desparte

mirosul sfinţeniei pe unii de alţii. Ne desparte mirosul pocăinţei, al lacrimilor, al

milosteniilor de mirosul greu al tutunului, al desfrânării, al zgârceniei. Moartea se

separă de viaţă şi moartea e lipsirea de harul lui Dumnezeu. Mireasma vieţii... Să nu

uităm să fim miresme pentru întreaga lume!...

261

Capitolul al 29-lea

Respingerea argumentelor marcioniţilor, care
încercau să arate că Dumnezeu a fost autorul păcatului,
fiindcă El l-a orbit pe faraon şi pe slujitorii lui

1. Şi spun aceştia: „Dumnezeu a împietrit inima lui
faraon şi a slujitorilor lui" (leş. 11, 10). Insă aceştia care vor
să ne pună în dificultate, nu citesc în Evanghelie şi răspunsul
pe care Domnul l-a dat Ucenicilor, când ei L-au întrebat:
„De ce le vorbeşti lor în pilde?"(Mt. 13, 10): „Fiindcă vouă
vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei Cerurilor.Pe când
lor le vorbesc în pilde, ca văzând să nu vadă şi auzind să nu
audă, şi înţelegând să nu înţeleagă.

Şi prin aceasta se împlinesc cele spuse în prorocia lui
Isaia: <S-a făcut groasă inima acestui popor şi auzul lor s-a
făcut greoi şi au orbit ochii lor> (îs. 6, 11). Dar fericiţi sunt
ochii voştri, care văd aceste lucruri şi urechile voastre, care
aud aceste lucruri" (Mt. 13, 11-14, 15, 16).

Pentru că este unul şi acelaşi Dumnezeu, Care loveşte
cu orbire pe cei care nu cred şi care luptă împotriva Lui cu
răutate. Insă, ca şi în cazul soarelui, care este creaţia Lui,
privind spre el, nu pot vedea cu ochii lor lumina lui, datorită
slăbiciunii minţii lor.

Dar cei care cred întru El şi Ii urmează Lui, El le dă
acestora o mare şi deplină luminare a minţii lor. De aceea, în
acord cu acest cuvânt, şi Apostolul a spus, în a doua Epistolă
către Corinteni: „în care lumea aceasta a orbit minţilor celor
care nu cred, pentru ca lumina slavei Evangheliei lui Hristos
să nu lumineze către ei" (II Cor 4, 4).

Şi iarăşi, în cea către Romani: „Şi pentru că ei nu au
au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţa lor,
Dumnezeu i-a lăsat cu mintea lor ticăloasă, ca să facă cele
care nu se cuvin [a se face]" (Rom 1, 28).

Şi, de asemenea, vorbind despre Antihrist, el a spus
foarte clar în A doua epistolă către Tesaloniceni: „Şi din
această cauză Dumnezeu le trimite lor o lucrare de amăgire /
rătăcire, pentru ca ei să creadă în minciună, ca toţi să fie

262

judecaţi pentru că nu au crezut adevărului, ci au consimţit
nedreptăţii" (II Tes 2, 1 1 - 1 2) 627 .

2. De aceea, Dumnezeu cunoscând de acum numărul
celor care nu vor crede în El, prin preştiinţa Sa, le dă unora
să fie necredincioşi şi îşi întoarce faţa Sa de la cei care II
calcă în picioare 628 , lăsându-i pe ei în întunerciul pe care ei
înşişi şi l-au ales. Şi ce minune este, dacă El le dă unora ca
să fie necredincioşi, ca Faraon, care nu a crezut, împreună
cu toţi cei care erau cu el? 629

Căci acestea i-a spus Cuvântul lui Moise din rug: „Şi
eu sunt sigur că regele Egiptului nu vă va da drumul să
plecaţi, fără numai [dacă Eu îl silesc] printr-o mână tare"
(leş. 3, 19). Şi pentru această raţiune spune şi Domnul în
parabolele Sale, că a venit orbire peste Israel, ca văzând
aceştia să nu poată vedea. Pentru că El cunoştea necredinţa
lor 630 şi, din această cauză, el a împietrit inima lui Faraon.

în contextul de la II Tes. 2, 10-12, nu Dumnezeu este cauza amăgirii. Cei care nu
primesc adevărul dumnezeiesc şi sunt fii ai pierzării, se dovedesc a fi mediul cel mai
propice, în care Dumnezeu îngăduie să se lucreze amăgirea, înşelarea brutală.
Amăgirile de tot felul se petrec cu oamenii care au consimţit în fiinţa lor nedreptăţii,
hulei, auto-idolatriei. Tocmai de aceea eu nu mă mir de înşelările de tot felului ale
lumii postmoderne şi de falsele minuni apărute ba la romano-calotici, ba la
penticostali, ba la hinduşi, pentru că aici se lucrează amăgirea demonilor, pentru că
aceşti oameni au ales nedreptatea credinţei rătăcite.

Eu nu spun că ei nu cred, ci ei cred rău. Eu nu spun că cele pe care le văd şi le simt
ei sunt năluciri, că sunt iluzii optice. Ci spun că sunt false minuni satanice, care au
drept scop pe acela de a-i păstra pe oameni în acea credinţă rătăcită. Demonii
încearcă tot felul de tertipuri ca să se păstreze rătăcirea.

Dacă aceşti oameni şi-ar smeri inima, dacă ar vrea să afle adevărul credinţei lor, dacă
ar căuta cu adevărat pe Dumnezeu, Dumnezeu i-ar ajuta imediat să iasă din rătăcire.
Rătăcirea, erezia nu este decât starea acelora, care nu vor să accepte sau să caute
adevărul deplin, adevărul fără nicio micşorare sau greşeală.

Dacă ar vrea să iasă din greşeală, oamenii ar putea să o facă, pentru că Dumnezeu
abia aşteaptă ca această minunată dorinţă să apară în ei. Şi cei care sunt luminaţi de
Dumnezeu ca să se lepede de erezie, cunosc din mărturia conştiinţei lor, că au ieşit
din întuneric la lumină.

Mulţi dintre cei care nu cred spun că mărturia noastră este o îndoctrinare parşivă,
care nu dă nicio încredinţare oamenilor şi că noi le cerem o supunere oarbă acelora,
care cred. însă cei care cred în Dumnezeu sunt încredinţaţi de însuşi Dumnezeu, că
adevărul stă în Biserica Sa.

Pacea inimii lor, sporirea lor în fapte bune şi în smerenie, lepădarea lor de patimile
de odinioară nu se pot face la comanda Bisericii, ci numai dacă ai o legătură cu
Dumnezeu, care te face să te schimbi radical, cu totul. Aceasta e mărturia Bisericii:
că oamenii sunt schimbaţi şi se schimbă zilnic de către Dumnezeu şi că această
schimbare e o minune mai preus de orice aşteptare, pentru că face din oameni
netrebnici lumini ale cerului.

628 Care calcă în picioare cuvintele şi poruncile Sale.

629 Părăsirea celor necredincioşi de către Dumnezeu nu e decât o dezlipire a lor de
El. Dumnezeu îi lasă în întunericul, în patimile pe care ei şi le-au ales şi pe care ei le
consideră „virtuţi" ale lor. Dumnezeu nu lasă pe cineva, dacă acela nu se desparte de
El. Şi, chiar dacă în interiorul său nu simte legătura cu El, totuşi Dumnezeu e Cel
care îl ţine în viaţă şi îl apără de multe belele pe omul păcătos.

630 A egiptenilor.

263

Adică văzând pe degetul lui Dumnezeu (digitus
Dei) 631 , care scotea pe popor [din Egipt], aceştia nu au
crezut acest lucru. Ci ei s-au aruncat în marea necredinţei (a
sea of unbelief), „odihnindu-se" în ideea lor că ieşirea
israeliţilor [din Egipt] a fost un lucru vrăjitoresc.

[Şi au rămas la ideea] că Marea Roşie nu s-a despărţit
în două, prin puterea lui Dumnezeu, ca să poată să treacă
poporul, ci acesta lucru a fost un fenomen natural.

631 Lat. 2, p. 247.

264

Capitolul al 30-lea

Respingerea unui alt argument adus de către
marcioniţi, cum că Dumnezeu, prin evrei, nu a făcut decât
să-i fure / să-i jefuiască pe egipteni

1 . Aceşti iarăşi găsesc un nod în papură şi un motiv de
ceartă, fiindcă, spun ei, poporul, la porunca lui Dumnezeu,
în ajunul plecării lor, a luat tot felul de vase şi veşminte de la
egipteni şi numai astfel a plecat, adică după ce i-a jefuit pe
aceia. Iar cortul ridicat în pustie, [spun ei], e dovada că aceia
au fost nişte neştiutori ai voii celei drepte a lui Dumnezeu şi
a iconomiilor Sale.

Insă un prezbiter spunea : Dacă Dumnezeu nu a dat
ieşirii un sens tipic, nici noi nu putem fi mântuiţi în ieşirea
noastră cea adevărată, adică de către credinţa în care noi ne-
am aşezat şi prin care noi am fost scoşi din numărul
păgânilor. Şi, din acestea zise, urmează nu ceva mic, ci un
lucru de mare însemnătate, cum că noi am fost dobândiţi de
la mamona al nedreptăţii (mammona iniquitatis) .

Şi datorită acestui lucru noi nu am ieşit din casele în
care locuim, nici nu am părăsit hainele cu care ne îmbrăcăm,
nici vasele de care ne folosim sau altceva din cele ale
traiului nostru zilnic, şi nici altceva din acele lucruri, pe care
atunci când eram păgâni, noi le strângeam din avariţie sau
le-am primit de la părinţii noştri păgâni, prin căsătorie sau de
la prieteni, care le-au obţinut pe căi nedrepte.

însă nu spun, ca acum, când suntem credincioşi, să
strângem astfel de lucruri. Şi ce sunt aceste lucruri pe care
le vindem, fără să dorim să ne îmbogăţim din cele pe care le
cumpărăm? Sau ce fel de agoniseli dobândim şi de ce nu
dorim să obţinem câştiguri mari din cele pe care le vindem?

Şi care este scopul acestui negoţ, dacă din el nu dorim
decât să ne agonism cele ale traiului nostru zilnic? Fiindcă
dintre cei care cred, unii sunt din palatele împărăteşti dar nu
îşi iau cele necesare din cele ale Cezarului, pe când alţii nu
s-au născut acolo.

632 Nu ştim le cine se referă. Nici în Idem, p. 248 nu se dă niciun posibil nume al
acestui prezbiter.

633 Lat. 2, p. 248.

265

Insă niciunul dintre creştini nu trebuie pentru aceasta,
ca să aibă această preocupare? Căci egiptenii erau datori
poporului [lui Israel], nu numai cu bogăţiile lor, dar şi cu
vieţile lor, datorită bunătăţii patriarhului Iosif din vechime.
Insă în ce fel sunt păgânii datori nouă, de la care noi trebuie
să primim câştig şi dobândă?

Prin aceea, că ceea ce ei au dobândit prin muncă, de
acelea noi ne folosim fără să fi trudit pentru ele, fiindcă noi
suntem în credinţă.

2. Şi pentru că mai sus ne-am referit la acele timpuri,
când poporul [lui Israel] a slujit egiptenilor în cea mai
ticăloasă robie, aceasta spune Scriptura:

„Şi fiind neliniştiţi [de fiii lui Israel], egiptenii îşi
arătau puterea lor cu multă străşnicie peste fiii lui Israel. Şi
le făceau viaţa şi mai amară prin munci grele, la mortar şi
cărămizi, şi la tot feluri de lucruri în câmp şi prin alte
felurite munci, prin care îi oprimau cu multă străşnicie" [leş.
1, 13-14].

Şi astfel, printr-o muncă imensă, ei au construit toate
cetăţile lor împrejmuite, făcând să crească numărul acelora
de-a lungul timpului 634 şi, prin aceasta, şi numărul felurit al
sclavilor [pe care îi aveau]. Dar pentru toate acestea,
[stăpânii] nu au fost nicidecum mulţumitori faţă de ei, ci se
gândeau la completa lor nimicire.

în acest fel, prin actul nedrept [faţă de israeliteni] - ca
să spunem multe lucruri în puţine cuvinte - aceştia trebuie
să aibă mai multă avere, deşi nu se slujeau de ea, şi trebuia
să plece cu lucruri de valoare. însă, de fapt, primind numai o
recompensă minoră pentru greaua lor slujire, nu au plecat ca
un popor sărac?

Căci era drept ca un om liber, care a fost forţat să
poarte de grijă de un altul [tot la fel de liber ca şi el] şi i-a
servit mai mulţi ani, în aşa fel încât i-a crescut neamul
acestuia, gândim că atunci [la plecare], trebuia să obţină un
anume sprijin [de la acesta], adică să primească o mică parte
din averea lui.

însă când aceştia s-au despărţit, [fiii lui Israel] au
primit numai o mică parte din roadele muncii lor grele şi au
fost daţi afară dintr-o largă proprietate, pe care o primiseră
[legal], fără să existe vreun motiv de acuzare a lor, în sensul
că ei nu ar fi primit acest drept în mod legal.

634 Credem că Sfântul Irineu se referă la creşterea numărului de membrii ai populaţiei
egiptene.

266

El, [acuzatorul egiptean], apare mai degrabă ca un
judecător nedrept în această situaţie, în faţa celui pe care 1-a
forţat să-i devină sclav.

Astfel, aceştia 635 sunt un asemenea neam de oameni,
care îi răsplăteşte pe oameni cu ocări [şi nu după meritul lor]
- deoarece aceia aveau mai puţine bogăţii 636 - şi care nu le
răsplăteşte [după meritul lor], pe cei care nu au răsplătit pe
părinţii acelora după datorie, pentru slujirea lor, ci,
dimpotrivă, i-au pus pe ei la cea mai obositoare robie,
obţindând cel mai mare profit de pe urma lor.

Şi astfel, ţinând cont de cele zise, aceştia 637 au fost
necinstiţi, fiindcă, după cum am arătat, ei nu au primit o
răsplată după munca lor, după cum înţeleg eu, ci un aur
nemarcat şi argint, [din care erau făcute] puţinele vase pe
care le-au luat.

însă aceştia 638 spun, că ei 639 [de-a dreptul ridicolă
afirmaţia lor şi fără să aibă ceva de-a face cu adevărul]
trebuiau să fie oneşti [la plecarea lor din Egipt], când ei au
grijă ca în chimirele lor să aibă munca altora, adică bani de
aur, argint şi bronz, având pe ei chipul Cezarului 640 .

3. De aceea, dacă vrem să facem o comparaţie între
noi şi ei, eu aş întreba atunci: care parte ar fi trebuit să
primească bunurile pământeşti în cazul pe care îl discutăm
acum? Vor fi ale poporului [evreu], care le-a luat de la
egipteni, care erau cu toţii datornicii lui? Sau noi, [în cazul
nostru], care primim proprietăţile noastre de la romani şi de
la alte neamuri, care nu au nicio datorie faţă de noi, [cum ne
aflăm în această situaţie]?

Mai mult decât atât, tocmai prin intermediul lor 641
lumea se află în pace şi noi putem să călătorim şi să facem
lungi voaiaje fără să ne temem şi să neguţătorim cele pe care
le dorim 642 .

635 Egiptenii.

Cei care sunt ocărâţi pe nedrept, evreii.
637 Fiii lui Israel.

638 Marcioniţii.

639 Evreii.

640 Marcioniţii cereau onestitate de la evrei, pe când ei erau uzu-fructualii Imperiului
roman, folosind bani romani. Sfântul Irineu sesizează penibilul situaţiei, când tu,
acuzatorul, recte marcionit, dai lecţii la cei de dinaintea ta, evreilor, când tu nu arăţi
niciun fel de onestitate în ceea ce priveşte avutul altora, ci te bucuri de munca altora.

641 Al romanilor.

42 Sfântul Irineu subliniază că pax romana este benefică şi pentru creştini şi pentru
păgâni, deşi ea este instaurată de către ocupanţii lor. în comparaţie cu egiptenii, care
subjugaseră un popor liber, căruia împăraţii anteriori le dăduse privilegii şi un ţinut
întins, mănos, în Egipt, romanii, deşi sunt cuceritorii mai multor provincii se arată

267

De aceea zic, împotriva unor astfel de oameni 643 , este
cuvântul Domnului care spune: „Ipocritule, mai întâi dă
grinda la o parte din faţa ochilor tăi şi apoi să vezi firul de
praf din ochiul fratelui tău" [Mt. 7, 5].

Căci dacă, cel care poate să mintă astfel te judecă pe
tine şi se crede [prin aceasta] înţelept în ochii lui, el, care a
fost luat din rândul păgânilor şi nu are nimic din cele ale
oamenilor buni, atunci este, pe şleau spus, gol [de cele bune]
şi în picioarele goale şi locuieşte prin munţi, pentru că nu are
casă, aidoma acelor animale care pasc iarba.

Pentru că el este [în această situaţie] - să-mi fie scuzat
modul în care vorbesc - un neştiutor al regulilor modului
nostru de viaţă. însă, dacă el se împărtăşeşte de ceee ce, în
opinia multora, înseamnă proprietatea altora şi, dacă în
acest fel cade pretenţia sa [faţă de evrei], el se dovedeşte în
această situaţie un om extrem de nedrept [most unjust] şi
acuzaţia [îndreptată împotriva altora] se întoarce împotriva
lui. Pentru că el se găseşte [în acest caz, în situaţia] unuia
care se foloseşte de o proprietate, care nu îi aparţine şi
doreşte bunuri, care nu sunt ale sale.

Căci de aceea a zis Domnul: „Nu judecaţi, ca să nu
fiţi judecaţi! Pentru că, cu ce judecată veţi judeca, cu aceea
veţi fi judecaţi" [Mt. 7, 1-2].

Şi acest adevăr e neîndoilnic. Căci noi nu vom fi puşi
cu cei păcătoşi şi nici nu vom consimţi acelora, care lucrează
nedreptatea. Iar dacă nu vom judeca nedrept vom primi
iertarea lui Dumnezeu, întrucât El însuşi ne-a dat
încredinţarea, că toate lucrurile se vor întoarce spre bine,
pentru cei care au mers în calea dreptăţii.

De aceea, fiindcă El cunoştea că noi vom face o bună
întocmire a lucrurilor noastre, prin aceea că vom da din cele
ale noastre şi altora, ne-a spus: „Cel care are două haine să
dea una şi celui care nu are iar cel care are de mâncare să
facă asemenea" [Le. 3, 11].

Şi iarăşi a spus: „Pentru că am fost flămând şi Mi-aţi
dat să mănânc; am fost însetat şi Mi-aţi dat să beau; am fost
gol şi M-aţi îmbrăcat" [Mt. 15, 35, 36]. Şi iarăşi: „Când vrei
să faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta"
[Mt. 6, 3].

drept făcători de pace, garanţii păcii în zonă şi cei care garantează libera trecere şi

comerţul legal de mărfuri.

643 Se referea la ereticii marcioniţi.

268

Căci noi dovedim că suntem drepţi prin lucrurile bune
pe care le facem, prin care ne mântuim, adică prin aceea că
dăm proprietatea noastră pe mâini străine 644 .

Şi când am spus pe mâini străine, nu am spus că
lumea aceasta nu este proprietatea lui Dumnezeu ci, că noi
avem aceste daruri în acest fel, primindu-le pe ele de la alţii,
în acelaşi fel cu acei oameni, [cu evreii], care le-au primit de
la egiptenii, care nu îl cunoşteau pe Dumnezeu.

însă prin astfel de lucruri, [prin faptele de milostenie]
noi ridicăm în noi înşine cort al lui Dumnezeu
(tabernaculum Dei) 645 . Pentru că Dumnezeu locuieşte în cei
care lucrează dreptatea, după cum a spus Domnul: „Faceţi-
vă prieteni prin mamona al nedreptăţii, căci atunci când va
trece această lume, le veţi primi pe ele în corturile cele
veşnice" [Le. 16, 9].

Căci ceea ce noi am primit de la cei nedrepţii 646 , când
noi înşine eram păgâni, am primit cu dreptate, dar când am
devenit credincioşi, cu atât mai mult le primim pe drept, prin
ajutorul Domnului.

4. De aceea, toate aceste lucruri care au fost făcute
mai înainte ca tipuri [ale lumii de acum], pentru cei care
construiau cort lui Dumnezeu; toate acele persoane care au
primit pe drept ceea ce au primit [de la egipteni] 647 , după
cum am arătat [mai înainte] - pentru că vorbeau mai înainte
despre noi, [creştinii] -, toate acestea s-au făcut pentru noi,
cei din viitor, care îl slujim pe Dumnezeu prin lucrurile
altora.

Pentru că întregul exod / întreaga ieşire a poporului
din Egipt, care s-a făcut sub povăţuire dumnezeiască, a fost
un tip şi o preînchipuire a exodului / a ieşirii Bisericii, care
se găsea printre neamuri 648 .

Şi, din această cauză, El a dus poporul din acea lume
[a egiptenilor păgâni] în propria Sa moştenire, pe care nu am
primit-o prin slujitorul lui Dumnezeu, Moise, ci prin Iisus,
Fiul lui Dumnezeu, prin Care se va da moştenirea.

Căci dacă vreunul [dintre noi] va arăta evlavie şi
atenţie faţă de acele lucruri, care au fost scrise de către

644 împroprietărim pe alţii, cu cele ale noastre, prin milostenie.

645 Lat. 2, p. 250.

646 Cu sensul de păgâni, oameni neîndreptaţi prin Hristos Dumnezeu.

647 Se referă la bunurile cu care evreii au ieşit din Egipt şi au trecut Marea Roşie.

648 Ai cărei membrii erau păgâni.

269

Proroci cu privire la timpurile din urmă 649 şi la cele pe care
Ioan, Apostolul Domnului, le-a văzut în Apocalipsă 650 , va
descoperi, că toate neamurile au primit aceleaşi pedepse, pe
care le-au primit şi egiptenii.

649 Sfântul Irineu îndeamnă la cercetarea scrierilor profetice ale Scripturii şi la
înţelegerea lor duhovnicească. Un sfat excelent şi pentru noi cei de azi, care putem
descoperi în întreaga Scriptură a Vechiului Testament prefigurările lumii noastre, a
Bisericii şi a legii harului.

650 Sfântul Irineu socoteşte Apocalipsă drept carte revelată, după cum vedem aici iar
autorul ei este desemnat drept Sfântul Ioan Evanghelistul. Cum dar nu era în canonul
Scripturii Apocalipsă, în secolele I şi II, dacă Sfântul Irineu o citea, vorbeşte despre
ea şi o dă drept exemplu de profeţie autentică pentru timpurile din urmă?

270

Capitolul al 31-lea

Nu trebuie să ne grăbim a-i acuza de omoruri pe
oamenii din vechime şi ale căror acţiuni nu au fost
condamnate de către Scriptură ci, mai degrabă, trebuie să
vedem în ele tipuri ale lucrurilor viitoare. Un astfel de
exemplu este incestul comis de Lot [Fac. 19, 30-38].

1. Când vorbim despre unele lucruri care privesc pe
cei din vechime, Prezbiterul [mai înainte menţionat, adică
Sfântul Ioan Evanghelistul] astfel ne-a învăţat pe noi şi ne-a

• 651

zis :

„în ceea ce priveşte faptele rele ale celor pe care,
înseşi Scripturile îi blamează pe Patriarhi şi Proroci, noi se
cuvine să nu tunăm şi să fulgerăm împotriva lor, ca să nu ne
facem ca un alt Ham, care, bătându-şi joc de tatăl său a fost
astfel blestemat.

Ci, mai degrabă, să dăm mulţumiri lui Dumnezeu
pentru folosul ce ne vine de aici, întrucât păcatele lor au fost
iertate prin venirea Domnului nostru 652 .

Căci El 653 a zis, că ei au înălţat mulţumiri [pentru noi]
şi s-au slăvit prin mântuirea noastră. Fiindcă în ceea ce
priveşte acele fapte ale lor, pe care Scripturile nu le-au
dezaprobat, dar care au fost pur şi simplu trecute în revistă /
consemnate [în Scriptură], noi se cuvine să nu îi acuzăm de
ele, pentru că nu avem mai multă ştiinţă decât Dumnezeu şi
nici nu suntem superiori Stăpânului nostru.

Ci trebuie să vedem în ele nişte tipuri. Pentru că nici
unul dintre acele lucruri, care au fost consemnate în
Scripturi şi care nu au fost condamnate [de către Dumnezeu]
nu sunt fără o înţelegere anume".

Un astfel de exemplu este cel al lui Lot, care a ieşit cu
fiicele sale din Sodoma iar ele au rămas grele prin tatăl lor.
Căci soţia lui, care privise în urmă, fiind legată de acel
pământ, s-a prefăcut într-un stâlp de sare în acea zi [Fac. 19,
26].

651 Aici Sfântul Irineu arată, în mod indubitabil, că a fost ucenic al Sfântului Ioan
Evanghelistul şi că acesta 1-a povăţuit, în mod direct, în anumite lucruri de taină ale
credinţei, ca şi în cazul înţelegerii unor lucruri referitoare la oamenii Vechiului
Testament, despre care autorul vorbeşte aici.

652 Se referă la păcatele Patriarhilor şi a Prorocilor.

653 Mântuitorul Hristos.

271

[Referitor la incest], Lot nu le lăsase grele din cauza
voinţei lui şi nici a poftei trupeşti, şi nici pentru vreo altă
năzăreală de acest fel, ci fapta aceasta era un tip a lucrurilor
viitoare.

Căci astfel spune Scriptura: „Şi în acea noapte a intrat
fiica cea mai în vârstă şi s-a culcat cu tatăl ei. Iar Lot nu a
cunoscut nici când ea s-a pus lângă el şi nici când s-a ridicat
de lângă el" [Fac. 19, 33]. Acelaşi lucru se spune şi despre
fiica mai tânără: „Şi el", spune Scriptura, „nu a cunoscut
când ea s-a culcat cu el şi nici când ea s-a sculat" [Fac. 19,
35].

Din această cauză, Lot nu a cunoscut ce a făcut, el nu
a fost un rob al poftei lui, ci aceasta s-a petrecut din purtarea
de grijă a lui Dumnezeu, prin care, cele două fiice (adică
cele două Biserici), care au dat naştere la câte un fiu cu tatăl
lor, au făcut asta fără ca să fie mânate de pofta trupului.

Fiindcă nu erau alţi bărbaţi cu care să împartă sămânţa
lor, adică nu erau oameni cu care să facă copii, după cum e
scris: „Şi a zis fiica cea mai în vârstă celei mai tinere: Nu
există nici un om în pământul acesta, care să intre la noi,
după cum e obiceiul întregului pământ. Vino dar, să îmbătăm
pe tatăl nostru cu vin, să ne culcăm cu el şi să ne ridicăm
urmaşi din tatăl nostru" [Fac. 19, 31-32].

2. Astfel, cu simplitate şi curăţie au vorbit fiicele lui
Lot 654 , gândindu-se la faptul că se va pierde seminţia lor. Nu
doreau să se întâmple cu ele ce se întâmplase cu sodomiţii,
pentru care mânia lui Dumnezeu s-a pogorât peste întregul
pământ.

Pentru aceasta ele pot fi iertate, tocmai pentru că au
presupus că numai cu el, cu tatăl lor, se putea păstra neamul
omenesc.

Căci numai din această raţiune ele şi-au înşelat tatăl.
Mai mult decât atât, prin cuvintele pe care ele le-au rostit,
[fiicele lui Lot] au arătat, că nu poate nimeni să dea naştere
în Biserica veche şi nici în cea nouă la vreun copil, ci numai
Tatăl 655 .

Căci Tatăl firii umane este Cuvântul lui Dumnezeu,
despre care a vorbit Moise când a zis: „Nu este Acesta însăşi
Tatăl tău, Cel care te-a făcut, te-a zidit şi te-a clădit pe tine?"
[Deut. 32, 6].

Deci nu a fost un banal incest, ci un act salvator pentru umanitate, alături de un
act tipologic.
655 Dumnezeu Tatăl este Cel care ne naşte de sus.

272

Fiindcă în acele vremuri, când El a revărsat \pour out]
peste neamul omenesc sămânţa de viaţă făcătoare [life-
giving seed], nu a fost aceasta Duhul iertării păcatelor, prin
care noi suntem însufleţiţi 656 ?

Şi nu a făcut aceasta şi când El a mâncat cu oamenii şi
a băut vinul de aici, de pe pământ? Pentru că s-a zis: „Fiul
omului a venit mâncând şi bând" (Mt. 11, 19)...

Şi când El a murit a simţit / a resimţit moartea ca pe o
adormire, a luat-o ca pe o odihnă. Căci El însuşi a spus în
David 657 : „Am adormit şi m-am odihnit" (Ps. 3, 6, cf. LXX).

Şi pentru că avea să facă acestea, pe când El era cu
noi şi trăia printe noi, El spusese şi acestea: „Şi somnul meu
a devenit dulce întru mine (Ier. 31, 26)".

Şi toate acestea au fost indicate [de căptre Domnul]
prin Lot. Pentru că sămânţa Tatălui (semen Patris) 658
tuturor, adică Duhul lui Dumnezeu, întru Care au fost făcute
toate lucrurile, prin venirea Cuvântului şi unirea Lui cu
trupul, adică cu lucrul manilor Sale, prin care s-au
întrepătruns şi unit cele două sinagogi (commixtionem et
unitatem due synagogae) 659 , adică cele două Biserici, a făcut
să se nască fiii vieţii din propriul lor Tată, adică fiii
Dumnezeului Celui Viu 660 .

3. Şi, pe când toate acestea se petreceau astfel, soţia
lui Lot rămăsese în Sodoma. Dar nu în trupul acesta trecător,
ci ca un stâlp de sare, care a rămas peste veacuri.

Dar prin acest proces firesc la care asistam aici, acela
de înmulţire a neamului omenesc, se indică Biserica, care
este sarea pământului, care a lăsat în urmă legăturile
pământeşti, care ne aduc numai suferinţe.

656 întăriţi spre o viaţă duhovnicească, întru Duhul Sfânt.

657 Prin Prorocul David.

658 Lat. 2,p. 253.

659 Ibidem.

660 Un pasaj extraordinar, cu o teologie extraordinară, tipologică şi alegorică în
acelaşi timp, cu o teologie mistică. Duhul e Cel întru Care Fiul a făcut toate sau Tatăl
prin Fiul a făcut toate întru Duhul Sfânt.

întruparea Cuvântului înseamnă luarea trupului, a lucrului mâinilor Sale pentru a unii
Biserica veche cu cea Nouă şi pentru a face din oameni fii ai Dumnezeului vieţii.
Şi toată această teologie extraordinară, Sfântul Irineu a descoperit-o în relatarea
despre Sfântul Lot, care i-a fost descoperită de către Dumnezeu aici, unde cititorul
atoateştiutor nu prea vede nimic deosebit sau chiar se sminteşte cu amar.
De aici trebuie să vedem teologia harismată, revelată a Sfinţilor, pe care nu au
învăţat-o de la oameni ci de la Dumnezeu însuşi. Noi credem că dacă avem biblioteci
arhipline de cărţi despre Scriptură avem monopolul asupra înţelegerii Scripturii. însă
nu e nimic mai fals decât această înţelegere. Scriptura e înţeleasă întru curăţia inimii,
prin luminarea Sfântului Duh, Care a revelat Scriptura Sfinţilor.

273

Căci aceia care, pe de-antregul, se depărtează cu totul
de acestea 661 şi doresc să fie în faţa lor 662 , mai degrabă,
stâlpi de sare - căci [stâplul de sare] e un tip al tăriei
credinţei, care ne face puternici şi ne face să mergem mai
departe - sunt fiii Tatălui lor.

661 De împătimirea faţă de lume. Asta vrea să spună Sfântul Irineu, când vorbeşte
despre legăturile pământeşti.

662 A împătimirilor de lume.

274

Capitolul al 32-lea

Că un singur Dumnezeu a fost autorul ambelor
Testamente, aceasta se confirmă prin autoritatea unui
prezbiter, care a fost învăţat de către Apostoli.

1. După cum spunea un prezbiter 663 , un ucenic al
Apostolilor, raţiunea celor două Testamente e aceea că
ambele au venit, cu adevărat, de la unul şi acelaşi
Dumnezeu.

Căci el spunea că nu există alt Dumnezeu în afara
Aceluia, Care ne-a făcut şi ne-a modelat pe noi şi că
discursul acelor oameni, care spun că lumea noastră a fost
făcută prin îngeri sau prin vreo altă Putere anume sau printr-
un alt Dumnezeu nu au niciun fundament.

Căci dacă omul de odinioară s-a depărtat de Creatorul
tuturor lucrurilor şi dacă el a crezut că această creaţie, din
care noi facem parte, este făcută de altceva sau de către
altcineva decât de Dumnezeu, acesta a căzut, fără doar şi
poate, într-o mare neştiinţă şi în mari contradicţii în sine
însuşi.

Şi, din această cauză, nu va fi în stare să ne dea o
explicaţie aproximativă sau reală despre lume. Căci, din
această cauză, cei care introduc alte învăţături [în lume], prin
care îşi ascund de noi crezurile pe care le au cu privire la
Dumnezeu, fiindcă sunt conştienţi că ele sunt de neconceput
şi că sunt absurde învăţăturile lor şi, fiindu-le teamă de
aceasta 664 , încearcă totuşi să-i cucerească pe oameni, deşi au
mari dificultăţi în a scăpa cu basma curată din confruntări.

2. Căci, dacă cineva crede că există numai un singur
Dumnezeu, Care a făcut toate lucrurile prin Cuvântul, după
cum a spus Moise: „Şi Dumnezeu a zis: Să fie lumină!; şi a
fost lumina" [Fac. 1, 3]; şi, în Evanghelia pe care o citim,
găsim: „Toate lucrurile prin El s-au făcut şi fără El nimic nu
s-a făcut" [In. 1, 3]; iar Pavel spune şi el: „Există un singur
Domn, o credinţă, un Botez, un Dumnezeu şi Tatăl, Care
este mai presus de toate şi prin toate şi în toate ale
noastre" [Efes. 4, 5-6] - atunci acel om va „fi ţinut de Capul
[Bisericii], prin Care întregul trup este adunat şi ţinut

663 Cf. Lat. 2, p. 254, n. 5, persoana de aici ar putea fi Sfântul Policarp al Smirnei.

664 De faptul de a nu fi luaţi în râs.

275

împreună şi, prin Care, fiecare este legat după măsura slujirii
cu fiecare în parte, făcând să crească trupul şi să se zidească
prin iubire" (Efes. 4, 16 şi Colos. 2, 19).

Şi astfel fiecare cuvânt va avea tărie pentru el, dacă se
va îngriji să citească Scripturile împreună cu cei care sunt
prezbiteri ai Bisericii, întru care este învăţătura apostolică
{Apostolica doctrină) 665 , după cum am arătat mai înainte 666 .

3. Faptul că toţi Apostolii au învăţat că există doar
două Testamente pentru două popoare, însă că există un
singur Dumnezeu, Care le-a lăsat pe amândouă spre folosul
acelor oameni, care vor crede în Dumnezeu, eu am dovedit
asta în a treia carte din învăţătura Apostolilor 661 .

Deopotrivă am arătat că primul Testament nu a fost
dat fără o raţiune anume sau fără vreun scop sau în mod
întâmplător. El a avut rolul de a domoli [subdued] pe cei
care s-au dat pe ei înşişi în slujba lui Dumnezeu, spre folosul
lor (pentru că Dumnezeu nu are nevoie de slujirea
oamenilor) şi pentru a dezvălui tipologia lucrurilor cereşti,
căci omul nu era capabil încă să vadă lucrurile lui
Dumnezeu printr-o vedere directă [immediate vision].

Ci acestea prevesteau icoanele lucrurilor care acum
sunt în Biserică, pentru ca propria noastră credinţă să fie
întărită şi mai mult, cât şi prorocirea lucrurilor care vor veni,
cu scopul de a-1 învăţa pe om, că Dumnezeu cunoaşte mai
înainte toate lucrurile 668 .

665 Lat. 2, p. 255.

66 Se observă cum Sfântul Irineu chemă pe cel care vrea să cunoască Scriptura să o
citească împreună cu ierarhii şi slujitorii Bisericii, pentru ca să înţeleagă adevărata
interpretare, cea apostolică, a Scripturii.

Biserica e apostolică pentru că are viziunea Sfinţilor Apostoli despre Dumnezeu
Cuvântul şi despre împărăţie şi mântuire, despre Sfânta Treime şi viaţa veşnică, prin
Sfintele Evanghelii şi pentru că slujitorii Bisericii păstrează, împreună cu poporul lui
Dumnezeu, credinţa nealterată.

Adevărata înţelegere a Scripturii, cea întru Duhul, ne face să simţim în noi puterea,
autenticitatea şi sfinţenia fiecărui cuvânt dumnezeiesc. Ierahul nostru pune în grija
ierarhiei proprovăduirea credinţei dar ea, propovăduirea credinţei se face în faţa
poporului, pentru popor, pentru îndumnezeirea poporului şi a sfinţiţilor slujitori.

667 în limba română o avem în ediţia: Sfântul Irineu din Lugdunum, Demonstraţia
propovăduirii apostolice, trad. de Prof. Dr. Remus Rus, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
2001.

668 Scopul Vechiului Testament şi autentificarea faptului că ambele Testamente sunt
creaţii ale lui Dumnezeu, ale aceluiaşi Dumnezeu sunt exprimate aici în mod
magistral.

Legea Vechiului Testament a avut rolul de a domoli [puteam traduce şi cu „a robi"
verbul to subdue] pe cei credincioşi, de a-i învăţa cu smerenia, cu ascultarea de
Dumnezeu şi cu simplitatea vieţii bisericeşti.

Rolul pedagogic al Vechiului Testament este secundat, în descrierea ireniană, de cel
tipologic. Trebuia să i se vorbească tipologic şi să i se prezinte tipologic lumea

276

Capitolul al 33-lea

Cei care mărturisesc că există un singur Dumnezeu şi
că El este autorul ambelor Testamente şi se îngrijesc să
citească Scripturile împreună cu prezbiterii Bisericii sunt
adevăraţii ucenici [ai Domnului] şi ei vor putea să înţeleagă
şi să interpreteze cu adevărat toate cele pe care Prorocii le-
au grăit despre Hristos şi despre libertatea Noului
Testament

1 . Iar un ucenic duhovnicesc (discipulus spiritalis) 669
ca acesta, care a primit, cu adevărat, pe Duhul lui
Dumnezeu, Care a fost dintru început în toate iconomiile lui
Dumnezeu, fiind de faţă şi lucrând, şi vestind lucrurile
viitoare, descoperind lucrurile prezente şi descriind lucrurile
trecute 670 , un astfel de om, într-adevăr, îi „va judeca pe toţi,
dar pe el nu îl va judeca nimeni" [I Cor. 2, 15].

Căci el va judeca neamurile, „care au slujit mai mult
creaturii decât Creatorului" [Rom. 1, 25] şi care L-au
respins, chinuindu-se cu mintea lor spre tot felul de gânduri
vanitoase.

Şi unul ca acesta va judeca, deopotrivă, şi pe evreii,
care nu au acceptat cuvântul libertăţii (verbum libertatis) 671
şi care nu au dorit să fie liberi [de robia Legii], deşi L-au
avut pe Izbăvitorul printre ei.

Bisericii şi a veşniciei, pentru ca credinciosul Vechiului Testament să meargă spre

vederea directă a slavei Sale.

Folosul lor e dublu, dar şi al nostru, în raportarea noastră la Vechiul Testament. Noi

învăţăm că Vechiul Testament s-a împlinit în noi, în Biserică, în mod parţial, dar el

se va împlini deplin în viitor.

Tălmăcind Vechiul Testament noi vedem în el amănuntele atotştiinţei lui Dumnezeu

şi prin aceasta credinţa noastră devine mai fermă, mai adâncă, pentru că sesizăm că

planul lui Dumnezeu s-a împlinit, se împlineşte şi e în curs de împlinire cu noi, cu

Biserica Sa şi cu întregul univers.

669 Lat. 2, p. 256.

Vorbind despre ucenicul duhovnicesc ca despre purtătorul Sfântului Duh, Sfântul
Irineu descrie amănunte pnevmatologice importante şi anume, că Sfântul Duh a fost
prezent (se înţelege, împreună cu Fiul), în toate iconomiile lui Dumnezeu Tatăl, în
toate lucrările Sale cu lumea.

Rolul Sfântului Duh e acela de a fi de faţă, împreună cu Tatăl şi cu Fiul şi de a lucra,
de a vesti cele despre viitor şi prezent, despre ceea ce se întâmplă şi se va întâmpla
cu omul şi cu lumea, cât şi de a lumina trecutul, de a spune ce a făcut Dumnezeu în
lume dintru început.

Sfântul Duh îl luminează pe om, pe omul care îl poartă şi care este purtat, mai
degrabă, de către El. Fiul duhovnicesc al lui Dumnezeu, omul duhovnicesc nu e fiul
oricărui duh, ci al Duhului lui Dumnezeu, al Duhului veşnic şi acesta este lucrul
definitoriu, marca, semnul care îl distinge pe el de ceilalţi.
671 Lat. 2, p. 256.

277

Dar va judeca, deopotrivă, şi pe cei care pretextează
că nu au avut timp să-I slujească [lui Dumnezeu] şi să
împlinească cele ale legii (deşi Dumnezeu nu are nevoie de
nimic) şi care nu recunosc venirea lui Hristos, întru care El a
desăvârşit mântuirea omului şi pe cei care nu doresc să
înţeleagă, că toţi Prorocii au vestit venirea Lui.

Căci, prin aceasta 672 , cu adevărat, El S-a făcut om al
durerilor şi a cunoscut ce înseamnă a purta slăbiciunile [firii
omeneşti], a şezut pe mânzul asinei, a fost piatra pe care au
respins-o ziditorii, ca o oaie spre junghiere S-a adus şi a
întins mâna Sa ca să-1 distrugă pe Amalec.

Iar dacă El a strâns pe toţi copiii în casa Tatălui Său,
pe cei care erau împrăştiaţi peste tot de la o margine la alta a
pământului şi ne-a dat să ne reamintim moartea Sa cu puţin
înainte de adormirea Sa 673 şi a coborât la ei ca să îi mântuie,
de ce atunci la a doua Sa venire El va veni pe nori aducând
cu Sine ziua, care arde ca un cuptor? [Ps. 20, 9].

De ce va bătea atunci pământul cu cuvântul gurii
Sale? De ce va zdrobi pe necredincioşi cu suflarea buzelor
Sale [îs. 11,4] şi vor fi ca un lucru de nimic în mâinile Sale
şi ca nişte cârpe de lepădat şi îi va strânge ca pe grâu în
hambarul Său dar pleava o va arde cu foc nestins [Mt. 3,
12]?

2. Insă cel care va cerceta învăţătura lui Marcion va
vedea că el vorbeşte despre doi dumnezei şi că pe aceştia doi
ii separă o distanţă imensă.

Căci cum poate fi acela bun 614 , care îndepărtează de el
pe oamenii, care nu îi aparţin lui prin creaţie şi îi cheamă pe
aceştia în împărăţia sa?

Şi în ce consată dumnezeirea sa, dacă nu poate să ne
mântuie de toate păcatele? Sau de ce să fie cinstit ca bun,
dacă este foarte nedrept cu cel care i-a creat pe oameni şi îl
fură pe acesta, [pe creatorul oamenilor] de propria sa
moştenire? 675

De aceea, cum poate Domnul să fie drept, dacă El
aparţine unui alt tată şi cum ne dă cunoaşterea pâinii trupului

672 Prin întruparea Sa ca om.

673 Se referă la Sfânta Liturghie, care este rememorarea şi retrăirea morţii şi învierii
Domnului, a întregii iconomii a mântuirii.

674 Se referă la unul dintre dumnezeii lui Marcion.

675 Sfântul Irineu discută încă în interiorul sistemului marcionit şi observă că al
doilea dumnezeu din sistemul marcionit nu face altceva decât să fure creaţia,
moştenirea, posesiunea primului dumnezeu, dumnezeului creator şi să o ducă în
paradisul său.

278

Său şi cum mai afirmăm că El Se amestecă cu paharul
sângelui Său, când El este o parte din creaţia din care şi noi
facem parte?

Şi de ce S-a făcut El cunoscut pe Sine ca Fiul omului,
dacă nu a trecut, la rândul Său, prin naşterea, care aparţine
firii umane? Şi cum, de asemenea, poate El să ierte păcatele,
când noi suntem răspunzători [pentru ele] numai în faţa
Făcătorului şi Dumnezeului nostru?

Şi iarăşi, cum poate El să nu aibă trup şi să fie în
acelaşi timp om la înfăţişare şi cum a fost răstignit şi cum a
curs sânge şi apă din coasta Sa? Ba, mai mult, cum au depus
aceia trupul Său mort în mormânt şi cu ce a înviat acesta
dintre morţi?

3. [Acest om duhovnicesc] va judeca pe toţi care
urmează lui Valentin, fiindcă ei mărturisesc ceea ce a spus
Dumnezeu Tatăl şi că toate lucrurile îşi au existenţa din El 676
dar, în acelaşi timp, spun că Cel care a creat toate lucrurile
este rodul unei apostazii sau a unui defect.

[El va judeca pe aceia], după cum a spus, cu gura Sa
Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, dar aceştia
stabilesc în sistemul lor doctrinar existenţa unor entităţi ca
Unul Născut, Cuvântul, Hristos şi Mântuitorul, alţii decât
Fiul.

Căci, în acord cu ceea ce spun ei, toate aceste fiinţe
enumerate de noi ar fi în Scriptură şi fiecare e înţeleasă ca o
existenţă separată una de alta şi fiecare are propria sa
origine, una specială, survenită după o conjuncţie specială
[între alte fiinţe].

Şi, după cum mărturisesc ei înşişi, într-adevăr, s-au
făcut concesii pentru stabilirea unităţii lui Dumnezeu.

însă, în realitate, în opinia şi înţelegerea lor (după ce
am făcut investigaţii profunde asupra modului lor de viaţă)
aceştia au căzut de la învăţătura unităţii lui Dumnezeu şi
vorbesc despre o mulţime de divinităţi. Şi putem vedea acest
lucru foarte simplu, din ceea ce ei încearcă să vorbească
despre Hristos, pe baza celor pe care le-au inventat ei înşişi
[despre El].

Acesta [Hristos], spun ei, a fost născut mai înainte
decât pleroma eonilor şi producerea Sa a avut loc după
apariţia unei degenerescente sau apostazii.

676 Cred că se referă la Fiul.

279

Şi, continuă spunând, că după pasiunea pe care a trăit-
o înţelepciunea, ei înşişi au fost aduşi la existenţă.

Dar profetul lor principal, Homer 677 {Homerus
proprius ipsorum propheta) 618 , auzind pe cei care inventează
astfel de învăţături, i-a repudiat el însuşi, când a spus despre
sine următoarele:

„Este urât pentru mine, ca omul de la porţile

Hadesului,
cel care un lucru gândeşte şi altceva spune".

[Acest om duhovnicesc] va judeca orice cuvânt deşert
al perversităţii gnosticilor, prin care se arată pe ei înşişi a fi
ucenicii lui Simon Magul.

4. El îi va judeca, de asemenea, pe ebioniţi. Căci cum
pot ei să se mântuie, fără ca Dumnezeu să Se fi întrupat
pentru mântuirea lor? Sau cum se va face omul dumnezeu,
dacă Dumnezeu nu S-ar fi făcut, mai întâi, om?

Şi cum va scăpa omul de sub puterea morţii, dacă nu
printr-o naştere din nou (novam generationemf 19 , dată în
mod minunat şi mai presus de aşteptare, ca semn al mântuirii
lui Dumnezeu, adică prin naşterea din nou, care a izvorât din
Fecioară, prin credinţă? 680

677 Sfântul Irineu vede învăţătura lui Simon Magul, a gnosticilor şi opera lui Homer
ca având acelaşi fundament păgân. Profetul pe care se sprijină gnosticii este Homer
şi nu Sfinţii Proroci iar gnosticii sunt urmaşii perversităţilor lui Simeon Magul şi nu
un creştin.

678 Lat. 2, p. 258.

679 Idem, p. 259.

680 Sfântul Irineu concentrează multe adevăruri dogmatice într-o singură frază într-un
mod uluitor. Prin Botez, spune el, care a izvorât din Fecioară, din Pururea Fecioară,
adică din Fiul întrupat, noi ne renaştem, ne naştem din nou, crezând în Cel care a
izvorât, prin naştere, fără prihană, din Pururea Fecioară. Botezul e semnul, e minunea
lui Dumnezeu cu noi, e confirmarea personală a lucrării Sale pentru noi şi în noi.
Prin Botez primim ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi, pentru că primim în noi
Treimea, harul Treimii. Fraza de aici ar fi părut aiurea, scrisă încâlcit, pentru un
traducător distant, fără sensibilitate şi adâncime de spirit.

El nu ar fi văzut într-o asemenea mostră de gândire o putere enormă de concentrare a
mai multor subiecte teologice la un loc, a mai multor adevăruri fundamentale şi s-ar
fi cantonat în păruta incoerenţă externă a frazei. Insă aici nu avem de-a face cu o
incoerenţă interioară, ci cu o extraordinară coerenţă interioară şi exterioară, cu acea
coerenţă a minţilor înduhovnicite, extraordinare, care sunt pline de teologie şi pot să
facă fraze extrem de adânci şi de comprimate.

Un începător în ale teologiei nu poate să comprime, nu are fraze delicate, pentru că
nu poate să vibreze duhovniceşte şi teologic la marile adevăruri. Profunzimile apar în
timp. Ele sunt rodul multului, al enormului experienţei duhovniceşti şi teologice.
Chiar dacă ai vrea să imiţi astfel de capabilităţi duhovniceşti eşti prins repede, eşti
mirosit repede că eşti farsor. Insă aici Sfântul Irineu ne arată imensitatea înţelegerii
sale, profunzimea de spirit şi claritatea minţii şi a inimii sale teologice.

280

Sau cum vor primi ei înfierea 681 de la Dumnezeu, dacă
rămân doar cu modul acesta al naşterii [trupeşti], care e un
dat natural al omului în această lume?

Şi cum poate El [Hristos] să fie mai mare decât
Solomon şi mai mare decât Iona sau cum poate să fie
Domnul lui David, dacă este doar de aceeaşi fire cu ei?

De asemenea, cum a putut El să supună pe cel care era
mai puternic decât oamenii? Căci nu numai că S-a făcut om,
ci 1-a robit pe acela 682 cu puterea Sa şi 1-a biruit pe cel care
biruia şi a eliberat neamul celor care fuseseră biruiţi.

[Şi cum s-au putut acestea], dacă El nu era mai mare
decât omul, care fusese învins? Şi cine poate să fie cel mai
bun şi mai înalt în acelaşi timp, decât omul, care a fost făcut
după asemănarea lui Dumnezeu, în afară de Fiul lui
Dumnezeu, după a Cărui chip a fost creat omul (Filius
Dei, ad Cujus similitudinem factus est homo) ?

Căci pentru această raţiune El a arătat în zilele din
urmă această asemănare / similitudine. Pentru că Fiul lui
Dumnezeu S-a făcut om, asumându-Şi vechea lucrare [a
mâinilor Sale] în firea Sa 685 , după cum am arătat în cartea
anterioară.

5. El va judeca şi pe aceia, care vorbesc despre
Hristos ca om numai la nivelul discuţiei. Căci cum pot ei sa-
şi imagineze, că poartă o discuţie reală [despre Hristos],
când Stăpânul lor este numai o fiinţă imaginară? Sau cum
pot ei să primească ceva drept mărturie sigură de la El,
dacă El este numai o fiinţă imaginară şi niciodată una reală?

Şi cum pot aceşti oameni să se facă cu adevărat
părtaşi mântuirii, dacă Cel în care ei mărturisesc că cred, Se
dezvăluie pe Sine numai ca o fiinţă imaginară? Fiindcă tot
ce are conexiune cu aceşti oameni e de nivelul irealului şi nu
posedă niciun adevăr.

Şi, în aceste circumstanţe, trebuie să te întrebi (numai
dacă nu cumva nici ei nu sunt oameni, ci sunt doar nişte
animale necuvântătoare) dacă sunt şi ei de domeniul
prezentului sau sunt doar umbre de oameni.

681 înfierea prin Botez.

682 Pe diavolul, puterea demonilor.

683 Găsim aici mult cunoscuta şi uzitata formulă a Sfanţului Irineu că omul e creat
după chipul Fiului şi de aceea Fiul S-a făcut om, S-a întrupat pentru ca să Se facă
chipul propriului Său chip. Conformitatea Fiului cu omul constă în aceea că omul e
creat după chipul Fiului, după icoana Sa.

684 Lat. 2, p. 260.

685 Prin firea Sa, trebuie să înţelegem persoana Cuvântului.

281

6. El va judeca şi pe falşii proroci, care, fără să fi
primit harul prorociei de la Dumnezeu şi fără să aibă în ei
frica de Dumnezeu, ci numai pentru slavă deşartă sau pentru
avantaje personale sau acţionând în oarecare fel sub
influenţa demonilor, pretind că profeţesc adevărul, în timp
ce ei mint, pe de-a-ntregul, împotriva lui Dumnezeu.

7. El va judeca, de asemenea, şi pe cei care au dat
naştere la schisme, care sunt lipsiţi de dragostea de
Dumnezeu şi care privesc numai la interesul lor personal,
mai degrabă, decât la unitatea Bisericii {rrjw evcooLV tîjc
'EKKÂrjaiac, unitatem Ecclesiae 6S6 ) 68 ~ '; şi care, pentru vreun
fleac anume sau pentru vreo întâmplare, care îi vizează, taie
în bucăţi şi împarte marele şi slăvitul trup al lui Hristos şi
prin minciunile lor o distrug.

Oameni care trăncănesc despre pace când ei dau
naştere la războaie şi care strecoară ţânţarul, dar înghit
cămila [Mt. 23, 24]. Pentru că nu prefacerea / reforma
[Bisericii] este atât de importantă pentru astfel de oameni ci,
prin acest lucru, ei vor să compenseze marele rău pe care îl
naşte schisma lor.

Acesta îi va judeca, de asemenea, pe cei care sunt
dincolo de hotarul adevărului [extra veritatem ; beyond the
pale of the truth], adică care sunt în afara Bisericii (extra
Ecclesiam) 689 . Căci, cu adevărat, el îi judecă pe toţi dar pe el
nu îl poate judeca nimeni, pentru că lucrurile lui au tărie.

Căci el are credinţa deplină întru unul Dumnezeu
Atotţiitorul, ale Căruia sunt toate lucrurile; şi în Fiul lui
Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care sunt
toate lucrurile şi în iconomia care ţine de El, prin care Fiul
lui Dumnezeu S-a făcut om; şi o credinţa neclintită / fermă
în Duhul lui Dumnezeu, Care ne dăruie nouă cunoştinţa
adevărului şi ne pune înainte iconomiile Tatălui şi ale Fiului,
în măsura în care El locuieşte în fiecare generaţie de oameni,
după voinţa Tatălui.

8. Căci adevărata cunoaştere este învăţătura
Apostolilor (?} tcou 'AirootoXcdu âiSa^r] ; Apostolorum
doctrina) 690 şi vechea constituţie a Bisericii din toată lumea

686 Lat. 2,p. 261.

687 Patosul extraordinar al Sfântului Irineu pentru pacea şi unitatea Bisericii. Cine
atentează la pacea şi la unitatea ei nu face altceva decât să sfâşie trupul lui Hristos.
Interesele meschine şi neiubirea de Dumnezeu sunt promotoarele schismelor.

688 Lat. 2,p. 261.

689 Ibidem.

690 Idem, p. 262.

282

(/cal to âpxcdov rfjc 'E/c/crjatac avavr]fj,cc /cam irautoc; tov
/cdapov; et antiquus Ecclesiae status in universo mundo) şi
manifestarea distinctă a trupului Bisericii prin succesiunea
episcopilor (et character corporis Christi secundum
successiones episcoporum) 692 , prin care ei punându-şi
mâinile [handed down] [au stabilit] ca Biserica din orice loc
şi care a ajuns până la noi, să fie păzită şi păstrată fără vreo
stricare a Scripturilor, printr-o foarte completă învăţătură şi
fără a primi vreodată adăugiri sau micşorări [ale ei]; şi să fie
citită fără vreo falsificare a ei, conform cu ea şi stăruind ca
prezentarea ei să fie în armonie cu Scripturile, pentru a nu
cădea în primejdia [ereziei] şi în blasfemie .

Căci mai presus de toate e darul dragostei, care e mai
înalt decât cunoaşterea, mai slăvit decât prorocia şi el întrece
toate darurile [lui Dumnezeu].

9. Din acest motiv, Biserica aflată în toate părţile,
datorită dragostei pe care o are pentru Dumnezeu, a trimis-o
pe aceasta mai departe, prin toate veacurile, către Tatăl, prin
mulţimea Mucenicilor 694 .

Pentru că toţi aceştia 695 nu numai că nu au căutat ceva
pentru ei înşişi, ci, deşi se spune că astfel de mărturii nu sunt
întotdeauna necesare, pentru că învăţăturile lor sunt
adevărata mărturie [a lui Hristos], cu excepţia a unul sa a doi
dintre ei, de-a lungul timpului cât s-a scurs de la venirea
Domnului pe pământ, am avut prilejul, împreună cu
Mucenicii noştri, să purtăm reproşurile aduse acestui
nume 696 [pe când ereticii au fost miluiţi] şi am fost daţi prin
ei morţii, fiind astfel un fel de alai, care i-am recunoscut pe

ei 697 .

Pentru că numai Biserica suferă, cu curăţie, durerea
acelora, care suferă prigoniri pentru dreptate şi îndură tot
felul de pedepse şi sunt daţi morţii pentru iubirea pe care o
au pentru Dumnezeu şi pentru mărturisirea Fiului Său.

691 Ibidem.

692 Ibidem.

693 O mărturie clară, puternică a apostolicităţii Bisericii, a succesiunii apostolice şi a
hirotoniei, cât şi a adevărului credinţei Bisericii, care e în acord cu Scriptura şi cu
viaţa Bisericii, cu Tradiţia.

694 Sfinţii Mucenici arată iubirea înflăcărată, către Tatăl, a Bisericii. în Sfinţi se vede
cât de mult iubeşte Biserica pe Dumnezeu.

695 Sfinţii Mucenici.

696 A numelui de creştin.

697 Biserica a participat la martirajul membrilor ei şi i-a recunoscut pe Sfinţii
Mucenici.

283

Căci atunci când e slăbită 698 , imediat îi cresc mădulare
şi devine întreagă numaidecât, în acelaşi fel ca şi tipul ei,
căci soţia lui Lot s-a preschimbat în stâlp de sare. Căci ea
trece prin experienţe ca cele ale Prorocilor din vechime,
după cum spune Domnul: „Pentru că aşa i-au prigonit ei şi
pe Prorocii de dinaintea voastră" [Mt. 5, 12].

Căci şi acum, având o nouă înfăţişare, [Biserica]
suferă prigoniri de la cei care nu au primit lumea lui
Dumnezeu, fiindcă acelaşi Duh Se odihneşte peste ea {idem
Spiritus requiescens super eam) , [ca şi peste Prorocii din
vechime].

10. Şi, într-adevăr, Prorocii şi lucrurile pe care ei le-au
învăţat, pe care le-au prorocit, le-au spus din cauză că, peste
toţi aceştia se odihnea Duhul lui Dumnezeu şi, ca unii care
erau ascultători cuvântului Tatălui şi slujeau Lui după
puterile lor, au suferit prigoniri [pentru ele], fiind omorâţi cu
pietre sau înjunghiaţi.

Pentru că Prorocii prefigurau ei înşişi toate aceste
lucruri, pentru dragostea lor de Dumnezeu şi pentru cuvântul
Lui. Şi fiecare dintre ei au fost mădulare ale lui Hristos (ipsi
membra essent Christi 700 ) 101 . Fiecare a avut rolul unui
mădular şi pentru aceasta fiecare a prorocit cele date lui.

Fiecare dintre ei, deşi au fost mulţi, au vestit numai o
singură credinţă şi au vestit lucrurile care ţin de ea. Căci e
drept, ca întregul trup să îşi arate lucrarea prin fiecare dintre
mădularele sale.

Fiindcă chipul omului deplin nu se arată separat de
vreun mădular al său, ci prin toate mădularele ţinute laolaltă,
căci toţi Prorocii prevesteau doar pe Unul [pe Hristos].

Şi, fiecare dintre ei, având rolul său special ca
mădular şi lucrând în acord cu acest lucru, au ridicat
aşezământul iconomiei şi au vestit umbros lucrarea
particulară a lui Hristos, Care a avut legătură cu fiecare
mădular în parte.

11. Şi unii dintre ei L-au văzut pe El în slavă (in

709

gloria videntes Eum) , au văzut viaţa Sa slăvită şi au vorbit

Biserica prin persecuţii.

699 Idem, p. 264.

700 Ibidem.

701 Sfinţii Proroci sunt mădulare ale lui Hristos şi fac parte din Biserica lui Hristos.
Biserica, deşi s-a arătat în Hristos, a preexistat întrupării Cuvântului. Această idee
este insinuată aici în mod evident.

702 Idem, p. 265.

284

despre Cel care stă de-a dreapta Tatălui (îs. 6, 1 sq; In. 12,
41; Ps. 109,1).

Alţii L-au văzut venind pe norii cerului ca Fiul omului
(Dan. 7, 13). Iar cel care a spus despre El: „Vor privi la Cel
pe care L-au străpuns" [Zah. 12, 10], a indicat prin aceasta a
doua Lui venire, după cum şi El însuşi mărturiseşte: „Dar
Fiul omului când va veni, va găsi El oare credinţă pe
pământ?" [Le. 18, 8].

De asemenea şi Pavel se referă la acest eveniment
când zice: „Căci e lucru drept ca Dumnezeu să răsplătească
cu necaz celor ce vă necăjesc pe voi iar vouă, celor necăjiţi,
să vă dea odihnă împreună cu noi, la arătarea Domnului
Iisus din cer, cu îngerii puterii Sale, în văpaie de foc" [II
Tes. 1, 6-8].

Şi iarăşi ei 70 " au vorbit despre El ca Judecător,
vorbind despre cuptorul de foc al zilei Domnului, când „va
aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins"
[Mt. 3, 12] 704 .

Căci acesta era ameninţarea obişnuită pentru cei care
sunt necredincioşi, după cum spune însuşi Domnul:
„Depărtaţi-vă de la mine, blestemaţilor, unde este focul cel
veşnic, pe care Tatăl Meu 1-a pregătit pentru diavol şi pentru
îngerii lui" [Mt. 25,41].

Şi, la fel, spune şi Apostolul: „Ei vor lua ca pedeapsă
moartea veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii
Sale, când va veni să Se preaslăvească întru Sfinţii Săi şi să
fie admirat în cei care cred în El" [II Tes. 1,9-10].

Altul dintre ei a spus: „Tu eşti mai frumos decât fiii
oamenilor" [Ps. 44, 3]; şi: „Dumnezeu, Dumnezeul Tău, Te-
a uns pe Tine cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe
părtaşii Tăi" [Ps. 44, 9]; şi: „Încinge-Ţi sabia Ta peste
coapsa Ta, Prea Puternice, cu frumuseţea Ta şi cu
limpezimea Ta, mergi înainte şi prosperă. împărăteşte prin
adevăr, blândeţe şi dreptate" [Ps. 44, 4-6].

Şi oricâte alte lucruri de felul acesta au spus despre El,
au indicat prin ele frumuseţea şi strălucirea care este în
împărăţia Sa, cât şi bucuria prea mare şi mai presus de toate
a celor care sunt sub stăpânirea Sa, cât şi a celor care ascultă
dorinţa puternică [din inima lor] de a găsi pe acelea şi de a
face acele lucruri plăcute lui Dumnezeu.

703 Sfinţii Proroci.

704 Verset folosit şi în paragraful 1 al acestui capitol.

285

Şi iarăşi altul a zis: „El este un om şi cine II va
cunoaşte pe El?"; şi: „Eu am venit ca să prorocesc şi Ea va
naşte un Fiu şi numele Lui este Minunat, Sfătuitorul,
Dumnezeu tare"[Is. 9, 5].

Căci [Isaia] L-a numit Emmanuel şi născut din
Fecioară şi a arătat unirea dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi
lucrul mâinilor Sale, spunând că Cuvântul Se va face trup şi
Fiul lui Dumnezeu Fiul omului.

Căci Cel singur curat a deschis cu curăţie acel pântec
curat, care L-a născut om pe Dumnezeu şi pe care El însuşi
l-a făcut curat 705 .

Fiindcă făcându-Se ceea ce suntem noi, El, Care este
Puterea lui Dumnezeu, a avut o naştere [din Fecioară] mai
presus de cuvânt.

Apoi altul a spus: „Domnul a tunat în Sion şi glasul
Său s-a auzit cu putere din Ierusalim" [Amos 1, 2 / II Reg.
22, 14; Ps. 17, 15; Sirah 46, 20; îs. 2, 3]; şi: „în Iuda este
cunoscut Dumnzeu" (Amos 1, 2; Ps. 75, 2) - lucruri care
indică faptul că El va veni dintr-un loc din Iudeea.

Iarăşi este acela care a spus, că „Dumnezeu va veni de
la miazăzi şi din muntele cel cu umbră deasă" [Avacum. 3,
3], anunţând venirea Sa din Betleem, cum am spus şi în
cartea anterioară. De asemenea s-a spus că Cel care conduce
şi Care paşte poporul Tatălui Său va veni.

Este şi acela care a spus că El vine „şi şchiopul va sări
ca cerbul şi limba gângavilor va vorbi limpede şi se vor
deschide ochii celor orbi şi urechile celor surzi vor auzi" 706
[îs. 35, 5-6]; şi: „mâinile slabe şi genunchii slăbănogiţi se
vor întări" [îs. 35, 3]; şi: „cei morţi, care sunt în morminte
vor învia" [îs. 26, 19; Iez. 37, 9]; şi că El „va lua slăbiciunile
noastre şi va purta suferinţele noastre" [îs. 53, 4] şi toate

707

celelalte lucruri ale vindecării noastre pe care El le-a
săvârşit.

12. Mai mult, unii dintre [Proroci] au vorbit despre El
ca despre un om slab şi neslăvit, Care va fi cunoscut ca unul
neputincios (îs. 53, 3) şi Care va sta pe mânzul asinei şi aşa

705 O frază fundamentală despre curăţia Prea Curatei şi despre naşterea Sa întru
curăţie şi feciorie.

706 în ediţia BOR 1988 avem versetele inversate: despre ochi şi surzi se vorbeşte în
versetul 5 iar în al şaselea despre şchiopi şi gângavi. Aşa este şi în XXL. Se pare că
Sfântul Irineu avea o varianta textuală, unde cele două versete sunt inversate sau
Prea Sfinţia sa a vrut să le prezinte astfel.

707 Mântuirea ca vindecare. Una din laturele răscumpărării este şi videcarea firii
umane, îndumnezeirea umanităţii Sale.

286

va intra în Ierusalim (Zah. 9, 9); că îşi va da spatele spre
bătăi, că va fi pălmuit cu neruşinare peste obraz (îs. 1, 6), că
va fi adus ca o oaie spre junghiere (îs. 53, 7), că I se va da
fiere şi oţet să bea (Ps. 68, 22, cf. LXX; Ps. 68, 25, cf. ed.
BOR 1988), că va fi părăsit de prietenii Săi şi de cei
apropiaţi ai Lui (Plâng, lui Ier. 4, 20); că va sta cu mâinile
întinse o zi întreagă (îs. 65, 2), că va fi batjocorit şi insultat
de cei care îl priveau (Ps. 21, 7, cf. LXX); că vor împărţi
veşmintele Lui şi pentru cămaşa Lui vor arunca soţii (Ps.
21, 19, cf. LXX); şi că va fi dat la moarte de ruşine şi toate
celelalte (Ps. 21, 17-18, cf. LXX), prin care El e prezentat ca
Omul, care vine în Ierusalim, pentru Patima şi Răstignirea
Sa, timp în care s-au petrecut cu El toate cele zise până
acum.

Altul a spus: „Domnul Sfânt Şi-a adus aminte de cei
morţi care dorm în ţărână şi a venit la ei ca să-i învie, căci El
poate să-i mântuiască pe ei" 708 şi să ne dea nouă aceasta,
pentru toate cele pătimite de către El.

Iar altul a spus: „în acea zi, zice Domnul, voi apune
soarele la miezul zilei şi voi întuneca pământul în zi
luminoasă. Şi Eu voi întoarcere zilele voastre de sărbătoare
în jale şi cântecele voastre în tânguire" [Amos 8, 9-10],
anunţând, în mod deschis, ascunderea soarelui care a avut
loc la răstignirea Sa, începând de la ceasul a şaselea şi că,
după aceste eveniment, acele zile în care ei sărbătoreau
conform Legii şi cântecele lor, se vor schimba în mâhnire şi
în tânguire, atunci când vor fi daţi pe mâinile păgânilor.

Ieremia a făcut acest lucru foarte clar, când el a vorbit
despre Ierusalim: „Este ca una slăbită, care a născut. Sufletul
ei e trist. Soarele ei a apus pe când era la amiază. Ea este
ameţită şi suferă ruşinea. Rămăşiţa ei Eu o voi trece prin
sabie înaintea ochilor duşmanilor ei" (Ier. 15, 9).

13. Unii au vorbit despre odihna şi somnul Său,
despre faptul că Domnul va învia întărit fiind de către Sine
însuşi (Ps. 3,6, cf. LXX) şi că va porunci Puterilor cereşti să
deschidă porţile cele veşnice, că împăratul slavei va intra
prin ele (Ps. 23, 7-9), anunţând astfel, de mai înainte,
învierea Sa din morţi prin puterea Tatălui şi primirea Lui în
cer.

Şi când unul dintre ei a spus că „Urcarea Sa este întru
înălţimile cerului şi întoarcerea Sa mai presus de înălţimile

708 Nu am nicio indicaţie despre locul citat nici în Lat. 2, p. 267.

287

cereşti şi nimeni nu se poate ascunde de focul Său" 709 , acesta
a anunţat cu adevărat ridicarea Sa acolo de unde a coborât şi
că nici unul nu poate scăpa de dreapta Sa judecată 710 .

Altcineva a zis: „Domnul împărăteşte: să tremure
popoarele. Stă pe scaun de Heruvimi: să se cutremure
pământul" [Ps. 98, 1 / Ps. 92, 1; Ps. 95, 9]; prevestind prin
aceasta furia tuturor neamurilor, care, după înălţarea Sa [la
cer], a vărsat-o peste cei care au crezut în El, întregul
pământ năpustindu-se împotriva Bisericii {adversus
Ecclesiam) 711 .

însă, în acelaşi timp, vorbeşte despre faptul, că atunci
când El va veni din cer cu îngerii puterii Sale, întregul
pământ se va cutremura, după cum El însuşi a spus: „Va fi
un cutremur mare, cum nu a mai fost altul de la început"
[Apoc. 16, 18].

Şi iarăşi altul a spus: „Cine este în stare ca să mă
judece, să-mi stea împotrivă! Şi cine este judecătorul meu,
să se apropie de fiul Domnului!" (îs. 50, 8); şi „vă strig
(acestea), fiindcă toate se vor învechi precum un veşmânt şi
cariile le vor mânca" (îs. 50, 9; Ps. 101, 27, cf. VUL); şi:
„tot trupul va fi umilit şi numai Domnul va fi preaslăvit întru
cele înalte" (îs. 2, 9) - acestea indicând faptul, că după
Patima şi înălţarea Sa, Dumnezeu va supune sub picioarele
Sale pe toţi cei care I se împotrivesc Lui şi că El va fi slăvit
de către cei de sus şi că nu va fi cineva care să fie Drept ca
El sau să fie comparat cu El.

14. Şi cel care a spus că Dumnezeu va face un Nou
Legământ cu oamenii, nu aidoma cu cel pe care 1-a făcut cu
părinţii pe muntele Horeb, ci le va da oamenilor o inimă
nouă şi un duh nou [Ier. 31, 31-33 / Iez. 16, 60; 34, 25; Dan.
9, 27], a spus şi aceea că, „Nu vă mai amintiţi de lucruri din
vechime, pentru că, iată!, voi face lucruri noi, care nu s-au
mai văzut şi pe care le veţi cunoaşte.

Căci voi face o cale în pustiu şi râuri în pământ uscat,
voi da să bea poporului Meu ales, poporului Meu pe care 1-
am dobândit, pentru ca ei să poată arăta până departe slava

709 Din nou nu avem nici în Idem, p. 268 nicio indicaţie despre locul citat.

710 Expresia: „dreapta Sa judecată" a rămas adâncită în memoria creştinilor ortodocşi
şi în limbajul comun despre Judecata finală, universală a Domnului. Şi noi folosim
sintagma „dreapta judecată" ce va să vină.

711 Lat. 2, p. 268. Această adversitate continuă împotriva Bisericii Sale o trăim în
fiecare zi, fie că ne referim la ispitele demonilor, fie la cele din partea oamenilor,
înţelegem în mod zilnic cât de urâtă e viaţa şi învăţătura Bisericii de către demoni şi
de către oamenii păcătoşi, pentru că suntem mereu tracasaţi din cauza conduitei vieţii
noastre ortodoxe.

288

Mea" [îs. 43, 18-21/ îs. 35, 7-8] - anunţând prin aceasta, în
mod vădi, despre libertatea pe care o vom avea în Noul
Legământ şi despre vinul cel nou, care este pus în burdufuri
noi (Mt. 9, 17), adică despre credinţa în Hristos, prin care El
a făcut ca drumul dreptăţii să se ivească în pustiu şi apele
Sfântului Duh în pământ uscat, prin care dă apă poporului
ales al lui Dumnezeu, pe care El 1-a dobândit şi prin care ei
pot să arate, până departe, slava Sa, pentru că nu pot
blasfemia pe Cel care a făcut aceste lucruri, adică pe
Dumnezeu.

15. Şi toate celelalte lucruri pe care le-am arătat de la
Proroci, care se găsesc în multe locuri ale Scripturii, cel care
este, cu adevărat, duhovnicesc le va interpeta pe fiecare în
parte, în acord cu fiecare lucru pentru care au fost spuse -
pentru că fiecare vorbeşte despre un lucru al iconomiei
Domnului - şi, prin înţelegerea întregii iconomii / lucrări a
Fiului lui Dumnezeu, va cunoaşte un singur Dumnezeu; şi
va vorbi întotdeauna despre un singur Cuvânt al lui
Dumnezeu, aşa după cum ni S-a revelat nouă; şi va cunoaşte
peste toate veacurile un singur Duh al lui Dumnezeu, Care
ne-a reclădit ca pe nişte făpturi noi în timpurile cele din
urmă, [cunoscut fiind faptul că El se pogoară] peste întreaga
creaţie a lumii până la sfârşit şi peste neamul omenesc, peste
cei care cred în Dumnezeu şi urmează cuvintelor Lui,
primite ca mântuirea, care izvorăşte din El.

Insă toţi cei care se depărtează de El şi dispreţuiesc
poruncile Lui şi prin faptele lor aduc necinste Celui care i-a
făcut pe ei şi prin opiniile lor blasfemiază pe Cel care îi
hrăneşte pe ei, îşi strâng [heap up] lor înşişi fapte, care o să-i
condamne la preadreapta Judecată.

De aceea, acesta [omul duhovnicesc] îi va judeca şi îi
va cerne pe toţi, dar pe el nu îl va judeca nimeni. Pentru că
el nu blasfemiază pe Tatăl său, nici nu se depărtează de
iconomiile Sale, nici nu luptă împotriva Părinţilor, nu
necinsteşte pe Proroci, prin aceea că s-ar referi la alt
Dumnezeu [pe care l-ar sluji] şi nici [nu spune] că prorociile
lor au avut alt izvor [şi nu vin de la El].

289

Capitolul al 34-lea

Dovezi împotriva marcioniţilor, cum că Prorocii s-au
referit în prorociile lor numai la Hristosul nostru

1. Şi, ca să spunem pe scurt, [acesta este] în opoziţie
cu toţi ereticii şi, mai ales, cu cei care îi urmează lui
Marcion şi e împotriva tuturor acelora ca ei, care spun că
Prorocii au avut alt Dumnezeu [decât Cel pe care II vesteşte
Evanghelia], citind cu multă evlavie şi grijă această
Evanghelie, pe care am primit-o de la Apostoli şi citeşte cu
multă evlavie şi grijă şi pe Proroci, după cum şi tu vei
înţelege aceasta, cum că aceştia toţi [Prorocii] au vorbit în
prorociile lor despre toate învăţăturile şi toate suferinţele
Domnului nostru {omnem doctrinam, et omnem passionem
Domini noştri) 111 .

Iar dacă gândind la toate aceste lucruri te vei întreba:
De ce ne-a dat Domnul toate acestea despre venirea Lui?,
cunoaşte dar că El ne-a adus toate noutăţile [posibile], fiind
El însuşi Cel care ni le-a anunţat. Căci toate aceste lucruri au
fost vestite de mai înainte, ca o noutate, care se va petrece şi
care va reînnoi şi reface umanitatea.

Pentru că venirea împăratului este anunţată de cei care
îi slujesc Lui, pentru ca să se pregătească şi să se întărească
acei oameni, care se bucură de Domnul lor.

însă când împăratul a venit deja şi cei care sunt
supuşii Lui L-au primit cu bucurie, aşa cum a fost prevestit
de mai înainte, şi au primit acea libertate pe care El le-a dat-
o şi s-au bucurat de vederea Lui şi au auzit cuvintele Sale şi
s-au veselit de darurile pe care El le-a dat, întrebarea de mai
sus nu poate fi pusă de cineva, care are lucrurile cele noi ale
împăratului, pe acelea adică, care au fost prorocite de cei
care au vestit venirea Lui.

Pentru că El însuşi le-a făcut şi El a revărsat peste
oameni acele lucruri bune, pe care le-a anunţat mai dinainte,
acele lucruri la care şi îngerii vor să privească [I Petr. 1, 12].

2. Căci dacă slujitorii ar fi adus mărturii false şi nu ar
fi fost primite de la Domnul, atunci când Hristos ar fi venit

712 Idem, p. 269.

713 Se referă la prorocii.

290

şi ar fi făcut tot ceea ce s-a prorocit mai înainte, nu s-ar fi
împlinit cuvintele lor.

Fiindcă de aceea a spus El: „Să nu socotiţi că am venit
să stric Legea sau Prorocii; n-am venit să stric, ci să
împlinesc. Căci adevărat vă spun vouă: înainte de a trece
cerul şi pământul, o iotă sau un semn nu va trece din Lege şi
din Proroci, până nu se vor petrece toate" [Mt. 5, 17-18].

Fiindcă El, prin venirea Sa, a împlinit toate lucrurile şi
acestea încă se împlinesc în Biserica Noului Legământ, care
a fost prorocită prin Lege şi se vor împlini până la
desăvârşirea [tuturor lucrurilor].

Despre acest lucru a spus Pavel, Apostolul Său, când a
spus acestea în Epistola către Romani 114 : „Dar acum, în
afara Legii, s-a arătat dreptatea lui Dumnezeu, fiind
mărturisită de către Lege şi Proroci; pentru că Dreptul va fi
viu prin credinţă" [Rom. 3, 21; 1, 17]. Şi acest fapt, că
Dreptul va fi viu prin credinţă, fusese deja vestit prin
Proroci.

3. Căci cum ar fi avut Prorocii puterea de a proroci
venirea împăratului şi cum ar fi putut ei să prorocească acea
libertate, pe care o va da El şi să spună de mai înainte toate
acele lucruri, care s-au făcut în Hristos, adică cuvintele Sale,
lucrările Sale, suferinţele Sale şi să predice un Nou
Legământ, dacă ei ar fi primit insuflare prorocească de la un
alt Dumnezeu [decât Cel care S-a revelat în Evanghelie],
neştiind, ca să zicem aşa, negrăitul Tatălui (inenarrabilem
Patrem) 715 , împărăţia Sa, iconomiile Sale, pe care Fiul lui
Dumnezeu le-a împlinit, când a venit pe pământ în timpurile
cele din urmă?

Fiindcă nu pot să spună că acele lucruri s-au petrecut
aşa, din pură întâmplare sau că cele spuse de Proroci s-au
referit la o altă persoană, când evenimentele acelea s-au
petrecut cu Domnul.

Căci toţi Prorocii au prorocit aceleaşi lucruri şi ele nu
s-au împlinit în niciunul dintre cei din vechime. Fiindcă,
dacă se întâmplau cu vreun om din timpurile cele vechi,
atunci [Prorocii], care au trăit după ei, nu ar mai fi prorocit
aceleaşi evenimente, dacă ele se petrecuseră deja.

714 Confirmare a faptului că Pavel este Apostolul Domnului şi că el a scris Epistola
către Romani.

715

Lat. 2, p. 270.

291

Şi nu există niciun Părinte, niciun Proroc, niciun
Rege din vechime în care să se fi împlinit unul dintre aceste
lucruri, după modul cum acestea au fost spuse.

Ci pentru toate prorociile despre suferinţa lui Hristos
ei înşişi au îndurat suferinţe aidoma cu cele pe care le-au
prorocit.

Insă lucrurile pe care ei le-au prorocit despre Patimile
Domnului nu s-au împlinit în niciunul dintre ei 716 . Pentru că
moartea niciunuia dintre cei din vechime nu a făcut ca
soarele să apună la amiază, nici nu a făcut să se rupă
catapeteasma templului, nici să se cutremure pământul, nici
să se spargă pietrele, nici să învieze oamenii, niciunul nu a
înviat după trei zile, nici nu a fost primit în cer, nici înălţarea
lui nu a făcut să se deschidă cerurile şi niciun neam nu a
crezut în numele lui, pentru că niciunul dintre ei nu a înviat
din morţi şi nu a iniţiat Noul Legământ al libertăţii. Fiindcă
Prorocii nu au vorbit despre altcineva decât despre Domnul,
în Care toate prorocile s-au împlinit.

4. Insă oricât ar vrea cineva să se facă avocatul părerii
evreilor şi să spună că Noul Legământ constă în construirea
templului ridicat sub Zorobabel, după plecarea din Babilon,
după ce poporul fusese robit timp de 70 de ani, unul ca
acesta cunoaşte, că templul a fost construit din pietre, că el a
fost reconstruit (pentru că Legea era împlinită conform
tablelor de piatră), dar că nu s-a dat niciun Nou Legământ, ci
a rămas în practică Legea lui Moise până la venirea
Domnului şi că venirea Domnului a adus Noul Legământ,
care ne-a adus împăcarea şi legea, care dă viaţă, s-a împânzit
pe întregul pământ, după cum a spus Prorocul :

„Pentru că din Sion va ieşi legea şi cuvântul
Domnului din Ierusalim; şi El va mustra multe popoare şi ei
vor transforma săbiile lor în pluguri şi săgeţile lor în cosoare
şi nu vor mai învăţa să se lupte" [îs. 2, 3-4; Mih. 4, 2-3].

Iar dacă altă lege şi alt cuvânt va ieşi din Ierusalim,
aducând pacea între neamurile, care au primit [cuvântul] şi a
convins, pe mulţi dintre ei, pe multe neamuri de nebunia lor,
atunci nu mai înţelegem că Proroci ar fi vorbit despre o altă
persoană [decât de Hristos].

717

Căci dacă legea libertăţii {libertatis lex) , adică

-7 1 O

cuvântul lui Dumnezeu (verbum Deî) , care a fost predicat

716 în sensul ca toate prorociile să se împlinească de la un capăt la altul.

717 Lat. 2, p. 272.

718 Ibidem.

292

de către Apostoli (care au ieşit din Ierusalim) pe întregul
pământ, a produs o asemenea schimbare a lucrurilor, ca
neamurile să facă pluguri din săbii şi lănci şi să schimbe
săgeţile lor în cosoare cu care să secere grâul, adică în
instrumente ale păcii iar ei s-au dezvăţat acum de războaie,
şi când sunt loviţi întorc şi celălalt obraz, atunci Prorocii nu
au vorbit despre lucrurile care se vor petrece cu o altă
persoană, ci despre cele care s-au petrecut cu El.

Căci persoana aceasta este Domnul nostru şi întru El
s-au împlinit cele spuse. Că de când El ne-a dat plugul şi ne-

7 1 Q

a făcut să ştim săgeata , adică de la primul vlăstar
omenesc, care a ieşit din Adam şi până la cei care s-au
născut în timpurile din urmă, [s-au născut] prin Cuvântul.

Şi, pentru această raţiune, El a unit începutul cu

770

sfârşitul {initium fini conjungebai) , fiind Domnul tuturor
şi a arătat acum că plugul, prin aceea că uneşte lemnul şi
fierul [în compoziţia lui], afânează pământul Său, fiindcă
Cuvântul S-a unit defmitv cu trupul şi această unealtă bătută
în cuie este cea care plugăreşte pământul sălbatic.

Fiindcă dintru început El a fost închipuit de către
Abel, asupra căruia s-a ridicat cosorul, pentru că El este
împreună cu Drepţii neamului omenesc.

Căci a spus: „Căci văd cum cel Drept piere şi niciun
om nu se gândeşte la el; şi omul Drept este izgonit şi niciun
om nu pune asta la inimă" (îs. 57, 1).

Aceste lucruri [despre Domnul] au fost făcute mai
înainte în Abel, au fost apoi prorocite de către Proroci şi s-au
împlinit în persoana Domnului. Şi aceleaşi lucruri se petrec
şi cu noi [astăzi], pentru că trupul trebui să urmeze exemplul

77 1

Capului său (consequente corpore suum Capui) .

5. Acestea sunt argumentele care trebuie aduse
împotriva acelora, ce spun că Prorocii [au fost insuflaţi] de
un alt Dumnezeu şi că Domnul nostru [vine] din alt Tată,
pentru ca aceşti eretici să înceteze odată să mai spună astfel
de nebunii extreme.

Acesta este lucrul cel mai la îndemână pentru mine,
de a aduce dovezi ale Scripturii, pentru a-i respinge pe
aceştia, în măsura în care cuvintele mele şi aceste pasaje [pe

719 Agricultura şi vânătoarea vin de la Dumnezeu, ne spune Sfântul Irineu, pentru că
Dumnezeu Cuvântul 1-a învăţat pe om cum să se hrănească.

720 Lat. 2, p. 272.

721 Ibidem.

293

care le prezint] îi opreşte de la astfel de mari blasfemii şi de
la nebunia inventării a o mulţime de dumnezei.

294

Capitolul al-35-lea

O respingere a celor care spun că Prorocii au făcut
toate prorociile lor sub influenţa Celei mai mari puteri, alta
decât Demiurgul. Despre dezacordul care există între
valentinieni cu privire la aceste prorociri.

1. Apoi, ca să vorbim iarăşi [despre aceştia], în
opoziţie cu valentinienii şi cu alţi gnostici, numiţi în mod

799 ""

fals aşa , celor care spun că o parte a Scripturii a vorbit
despre o Plenitudine, a cărei emanaţii a venit de aici iar altă
parte [a Scripturii] despre un mod intermediar, prin
cutezătoarea Mamă, însă mulţi sunt cei care trebuie să fie
numiţi Creatorul lumii, despre care au prorocit Prorocii, noi
spunem acestora că sunt cu totul fără raţiune, atâta timp cât
coboară pe Tatăl universului la astfel de limitări, ca şi când
El nu ar fi avut propriile Sale lucrări dar, în schimb, lucrurile
din Plenitudine pot fi pe deplin dezvăluite.

Pentru 723 că de cine se teme şi nu se revelează pe sine,
potrivit sieşi şi cu totul liber şi nefiind reţinut de vreun duh,
care îl aduce la existenţă şi este, totuşi, într-o stare de
degenerescentă şi ignoranţă? De ce se teme el că vor fi
mântuiţi foarte mulţi [oameni], când foarte mulţi au ascultat
adevărul nealterat? Sau de ce este incapabil acesta să se
pregătească tocmai pentru aceia, care îi anunţă venirea sa ca
Mântuitor?

2. Căci dacă atunci, când Domnul a venit pe acest
pământ, El a trimis pe Apostolii Săi în lume ca să vestească,
cu multă acurateţe, venirea Lui şi să-i înveţe voia Tatălui, El
nu avea nimic în comun cu învăţătura neamurilor sau a
evreilor ci, mai degrabă, El fiind unul din Plenitudine, şi-ar
fi anunţat venirea Sa în lume prin trimişii Săi, atunci El nu
are nimic în comun cu acei Proroci creaţi de către Demiurg.

Iar dacă, pe când Se afla în Plenitudine, El ar fi folosit
acei Proroci, care erau sub Lege şi ar fi vorbit prin ei ca prin
nişte instrumente ale Sale, cu atât mai mult pe mai departe,
El ar fi trebuit să folosească acelaşi fel de învăţători şi să
predice, la fel, Evanghelia pentru noi.

Adică gnostici, cunoscători.
723 Frazele următoare se referă la concepţia despre Creator a ereticilor despre care
Sfântul Irineu vorbeşte.

295

De aceea, ca să nu spunem mai mult, ar însemna că
Petru şi Pavel şi ceilalţi Apostoli au predicat adevărul dar şi
cărturarii şi fariseii, cât şi alţii, prin care legea ar fi fost
confirmată. Iar dacă, la venirea Lui, El a trimis pe Apostolii
Săi în Duhul Adevărului şi nu în cel al minciunii, El a făcut
acelaşi lucru şi în cazul Prorocilor, pentru că Cuvântul lui
Dumnezeu este întotdeuna Acelaşi {semper enim Idipsum I
Idem Ipsum 124 Verbum Deî) 115 .

Iar dacă Duhul a fost din Plenitudine, după sistemul
[de gândire] al acestor oameni, adică Duhul luminii, Duhul
adevărului, Duhul desăvârşirii, Duhul înţelegerii, pe când
duhul din Demirug a fost un duh ignorant, degenerat,
mincinos şi cu o naştere obscură, cum poate atunci să
coexiste desăvârşirea şi defectul, cunoaşterea şi ignoranţa,
eroarea şi adevărul, lumina şi întunericul?

Iar dacă nu a fost posibil să se întâmple acest lucru în
cazul Prorocilor, pentru că ei au predicat cuvântul Domnului
de la singurul Dumnezeu şi au vestit venirea Fiului Său, cu
atât mai mult Domnul însuşi niciodată nu poate avea
cuvinte, uneori din cele cereşti iar alteori de la cele de jos,
degenerate, pentru că, în acest caz, devine un învăţător,
deopotrivă, cunoscător dar şi ignorant.

Şi nu ar fi niciodată preaslăvit ca Tatăl, uneori ca
Creator al lumii iar alteori ca cel care este deasupra
acestuia, după cum El însuşi a spus: „Niciun om nu pune un
petic nou la un veşmânt vechi, nici nu pune vinul nou în
burdufuri vechi" [Mt. 9,16-17].

De aceea, aceşti oameni nu au nimic de-a face cu
Prorocii, după cum nu au nimic [în comun] nici cu cei din
vechime, ci vorbesc ca acei oameni, care spun despre o
fiinţă trimisă de Demiurg, care spune lucruri sub acea nouă
influenţă, care ţine de Plenitudine sau trebuie să se convingă
de ceea ce spune Domnul nostru, când El a spus că vinul nou
nu poate fi pus în burdufuri vechi.

3. Dar de ce mama lor nu îşi trage cunoaşterea tainelor
din Pleitudine şi nu vorbeşte, cu putere, despre acestea?
Presupun că mama, fiind mai presus de Plenitudine, a dat
naştere la multe fiinţe. însă ceea ce este deasupra
Plenitudinii ei spun că este mai presus de limita cunoaşterii,
adică este necunoaştere I ignoranţă.

724 Cf. Lat. 2, p. 274, n. 4.

725 Lat. 2, p. 274.

296

Cum pot însă acele fiinţe, care au fost concepute în
ignoranţă, să posede puterea de a mărturisi cunoaşterea? Sau
cum poate mama însăşi, ca fiinţă fără formă şi nedefinită,
aruncată afară ca un avorton 726 , să obţină cunoaşterea
tainelor, care sunt în Plenitudine, când ea a fost creată afară
[de Plenitudine] şi acolo i s-a dat o formă şi i s-a interzis de
către Margine să intre în ea şi a rămas afară de Plenitudine
până la desăvârşirea [tuturor lucrurilor], adică mai presus de
limita cunoaşterii?

Iar atunci când ei spun că Patima Domnului este un
tip al lărgirii / extinderii lui Hristos de deasupra, care s-a
făcut prin Margine şi, prin aceasta, şi-a impropriat forma
mamei lor, ei nu fac altceva decât să respingă Patimile
Domnului, pentru că ei nu au nicio asemănare a vreunui tip,
care să arate cele pe care ei le spun.

777

Căci când i s-a dat lui Hristos de deasupra oţet şi
fiere ca să bea? Sau când i s-au împărţit veşmintele? Sau
când a fost el străpuns şi i-a curs sânge şi apă? Sau când
sudoarea lui a fost ca picături mari de sânge? Şi, la fel,
referitor la toate cele care s-au întâmplat Domnului şi pe
care le-au spus Prorocii [mai dinainte].

Căci, când mama acestora sau progeniturile ei au făcut
aceste lucruri dumnezeieşti, care nu au avut loc, dar despre
care noi spunem că s-au petrecuţi

4. Pentru că ei spun că aceste lucruri s-au petrecut,
după cum am spus deja, alături de altele din Plenitudine.
Insă sunt negaţi de către cei care fac referiri la Scripturi,
vorbind despre venirea lui Hristos.

Căci cei care spune că acestea toate provin din
Plenitudine nu sunt de acord între ei şi dau răspunsuri
diferite.

Iar dacă cineva ar dori să testeze pe toţi aceştia şi să-i
întrebe pe unul despre un pasaj anume, pe altul de un alt
pasaj [şi să le ceară] ce cred ei despre ele, şi-ar da seama că
unul foloseşte pasajul pentru întâiul Tată, adică pentru
Adânc, altul găseşte că el se referă la început, adică la Unul
Născut, altul îl vede ca vorbind despre Tatăl tuturor, adică
despre Cuvântul şi toţi ceilalţi, la fel, vor vorbi, în lanţ,
despre toţi eonii Plenitudinii.

726 Copilul avorton este o fiinţă umană, chiar dacă înfăţişarea sa nu e cu totul
definită, nu e completă.

727 Cel pe care îl inventau aceşti eretici.

297

Căci unul va găsi că pasajul se referă la Hristos, pe
când altul va găsi de cuviinţă să spună că el se referă la
Mântuitorul.

Fiindcă unul, mai dibaci, după ce se va gândi puţin, va
spune că pasajul îl are în vedere pe Margine, pe când altul va
găsi că acesta vorbeşte despre înţelepciune, care face parte
din Plenitudine. Unul va spune că aici avem de-a face cu
Mama din afara Plenitudinii, pe când altul va susţine că aici
avem menţionat pe Dumnezeul, care a făcut lumea, adică pe
Demiurg.

Şi astfel există moduri variate în care pot interpeta un
pasaj anume, având poziţii contrare la aceeaşi porţiune a
Scripturii.

Şi, deşi există un singur pasaj al Scripturii [de
comentat], fiecare îl vede diferit, după mintea fiecăruia,
pentru că ei spun că avem aici un subiect extrem de înalt, de
neînţeles şi că nu pot să cuprindă toţi măreţia gândirii, care
e cuprinsă în acel pasaj. Tocmai de aceea, spun ei, lucrul
cel mai înţelept e să păstrăm tăcerea [în ceea ce priveşte
înţelegerea credinţei].

Pentru că Sige, adică Liniştea / Tăcerea, care este
deasupra, trebuie să fie închipuită prin tăcerea pe care ei o
păstrează [faţă de reperele credinţei lor].

Şi astfel mulţi dintre ei au păreri divergente, având
mai multe opinii despre acelaşi lucru şi păstrează în mod
inteligent înţelegerea pe care o au numai între ei.

De aceea, când vor să se pună de acord vizavi de
lucrurile pe care le propovăduiesc Scripturile, atunci ei o fac
numai ca să ne repingă pe noi. Dar, datorită învăţăturilor rele
pe care le au nu fac altceva, decât să se condamne pe ei
înşişi, pentru că ei nu au o singură minte cu privire la toate
cuvintele pe care le spun.

Pe când noi, urmând pe Părintele nostru Cel unul şi pe
singurul Dumnezu adevărat, pentru că avem cuvintele Sale
ca regulă a adevărului (regulam veritatis) 128 , vorbim cu toţii
despre aceleaşi lucruri, cunoscând un singur Dumnezeu, pe
Creatorul universului, Care a trimis pe Proroci, Care a scos
poporul din pământul Egiptului, Care în timpurile cele din
urmă ne-a arătat pe propriul Său Fiu, pentru că El poate să-i
pună în încurcătură pe cei necredincioşi şi să caute la
roadele celor Drepţi.

728 Lat. 2, p. 276.

298

Capitolul al 36-lea

Prorocii au fost trimişi de Unul şi Acelaşi Tată, de la
Care a fost trimis şi Fiul

1. Căci Domnul nu a respins [pe Tatăl] şi nici nu a
spus că Prorocii au vorbit despre un alt Dumnezeu decât
despre Tatăl Său. El nu a vorbit nici despre vreo altă fiinţă,
decât despre a Unuia şi a Aceluiaşi Tată.

Nici nu a vorbit despre o altă fiinţă, care ar fi creat
lumea, despre o alta în afara propriului Său Tată, ci El a
spus: „Era un stăpân al casei şi el a sădit vie, a împrejmuit-o,
a săpat în ea teasc, a zidit un turn şi a dat-o lucrătorilor iar el
s-a dus departe de casă. Şi, când se apropia timpul roadelor,
el a trimis slugile sale la lucrători, ca să primească roadele
sale. Dar lucrătorii văzând slugile sale pe una au bătut-o, pe
alta au lovit-o cu pietre iar pe alta au omorât-o. Iarăşi a
trimis alte slugi şi le-a făcut [şi acestora] mai multe decât
celor dintâi.

Iar la urmă a trimis pe unicul său fiu, zicând: Poate
vor avea temere faţă de fiul meu. Dar când lucrătorii au
văzut pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul. Veniţi
să-1 omoram pe el şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând
mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis. Insă când va
veni Domnul viei, ce va face acelor lucrători?

Ei i-au răspuns: Pe aceşti răi cu rău îi va pierde iar via
o va da altor lucrători, care vor aduce roadele lui la timpul
lor".

Iar Domnul a zis: „Nu aţi citit niciodată [Scripturile],
că Piatra pe care ziditorii au respins-o, aceasta a ajuns în
capul unghiului; de la Domnul s-a făcut aceasta şi este
lucru minunat în ochii noştri? De aceea vă spun vouă, că
împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da
neamului care va aduce roadele ei"[Mt. 21, 33-43].

Şi, prin aceste cuvinte, Domnul a spus foarte lămurit
ucenicilor Săi, că există doar un singur Stăpân al casei, adică
un singur Dumnezeu Tată, Care a făcut toate lucrurile prin
Sine; că El ne-a arătat numeroşi lucrători, dar mulţi s-au
dovedit încăpăţânaţi, mândrii, nevrednici şi au ucis pe
Domnul, dar că există şi cei care îi aduc Lui, cu toată
ascultarea, rodurile la timpul lor şi că Stăpânul casei este,

299

deopotrivă, Cel care a trimis pe slugile Sale dar şi pe Fiul
Său [în lume].

Căci de la Tatăl a fost trimis Fiul, pe care lucrătorii L-
au omorât şi tot de către El au fost trimise şi slugile. Numai
că Fiul, ca Unul care venea de la Tatăl, cu suprema
autoritate / putere, spunea: „Dar Eu vă spun vouă", pe când
slugile / slujitorii trimişi de către Domnul, vorbeau ca nişte
slujitori, [care trimiteau un mesaj al Altuia] şi de aceea îşi
începeau cuvântarea lor cu cuvintele: „Acestea zice
Domnul".

2. Insă aceşti oameni nu fac altceva decât să predice
necredinţa faţă de Domnul, pe când Hristos îi învaţă pe toţi
să se supună Lui. Pentru că Dumnezeu, Cel care a chemat pe
toţi prin iconomiile Sale de la începutul lumii este Acelaşi
cu Cel care Ii cheamă în zilele cele din urmă.

Cu alte cuvinte, Cel care a dat la început Legea, care
să-i robească, este Acelaşi, Care în zilele cele din urmă îşi
cheamă poporul spre înfiere. Pentru că Dumnezeu a sădit ca
o vie neamul omenesc, când, mai întâi, 1-a creat pe Adam şi
i-a ales pe Părinţi (plasmationem Adae et electionem
Patrum) 129 .

Apoi El i-a făcut pe lucrători când a stabilit iconomia
legii lui Moise. A zidit gard împrejurul viei, adică a dat
porunci speciale cu privire la slujirea lor. A zidit turn, adică
a ales Ierusalimul. A săpat teasc, adică a pregătit-o ca pe o
fiinţă, care să primească pe Sfântul Duh.

El a trimis Proroci mai înainte de robia lor în Babilon
şi, după aceea, a trimis pe mulţi alţii, mai mulţi decât cei din
vechime, ca să culeagă roadele, spunându-le lor [evreilor]:

„Acestea zice Domnul: Dacă vă veţi îndrepta căile şi
faptele voastre, dacă veţi face judecată cu dreptate, dacă vă
veţi privi cu milă şi îngăduinţă [unul pe altul], [fiecare] ca pe
fratele său, dacă nu veţi mai strâmtora pe văduvă sau pe
orfan, pe prozelit sau pe cel sărac, şi nu veţi mai avea
vistierii ale răutăţii în inima voastră împotriva fratelui vostru
şi vă veţi iubi, fără false jurăminte, atunci vă voi curaţi pe
voi, vă voi face curaţi, voi îndepărta răul din inimile voastre,
vă voi învăţa să faceţi binele, să căutaţi judecata, să apăraţi
pe cei necăjiţi, să judecaţi drept pe cei orfani şi să apăraţi pe
văduve şi [vă voi învăţa] cum să fiţi una cu toţii, zice
Domnul" [Ier. 7, 5-6.../ îs. 1, 7; Zah. 7, 10].

729

Idem, p. 277.

300

Şi iarăşi le spune: „Opreşte-ţi limba de la rău şi buzele
tale să nu vorbească cu vicleşug; depărtează-te de la rău şi fă
binele; caută pacea şi o urmează pe ea" [Ps. 33, 12-13/ I
Petr. 3, 10].

Predicând aceste lucruri, Prorocii doreau să vadă
rodurile dreptăţii. Insă la urma tuturor a trimis la cei
necredincioşi pe însăşi Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus
Hristos, pe care lucrătorii cei răi l-au scos afară din vie şi L-
au ucis.

De aceea Domnul Dumnezeu a dat via altor lucrători,
acum ne mai punându-i gard împrejur ci deschizând-o
întregii lumi, de la care aşteaptă rodurile ei la vremea lor şi a
ales-o ca pe un turn frumos, care se vede de oriunde.

Pentru că strălucirea Bisericii se vede peste tot şi
oriunde [pe pământ] se află acum zidit câte un teasc, pentru
că cei care au primit pe Duhul se află acum peste tot. Iar
pentru că, cei [aleşi] din vechime 730 , au respins pe Fiul lui
Dumnezeu şi Acesta i-a scos din vie, când L-au ucis pe El,
Dumnezeu respingându-i cu dreptate pe ei şi a dat
neamurilor de afară rodurile viei ca să o lucreze.

Fiindcă acestea sunt în acord cu spusele lui Ieremia:
„Domnul a respins şi a aruncat afară neamul celor care fac
aceste lucruri, pentru că fiii lui Iuda au făcut rău înaintea
mea, zice Domnul" [Ier. 7, 29-30]. Şi tot Ieremia zice:
„Mereu sunt cu ochii aţintiţi spre voi. Voi auziţi glasul
trâmbiţelor si spuneţi: Nu auzim niciun sunet. De aceea au
auzit neamurile şi cei care vor paşte turmele în ele" (Ier. 6,
17-18).

Pentru că există Unul şi Acelaşi Tată, Care a sădit via,
Care a condus poporul, Care a trimis pe Proroci, Care a
trimis pe Fiul Său şi Care a dat via acelor lucrători, care vor
da roadele la timpul lor.

3. Şi pentru aceasta a spus Domnul Ucenicilor Săi
[toate acestea], ca să ne facă pe noi să fim lucrătorii cei
buni.

Căci le-a spus: „Luaţi aminte la voi înşivă şi
privegheaţi în orice clipă, ca nu cumva să se schimbe inimile
voastre cu mâncarea şi cu băutura şi cu grijile acestei vieţi şi
ziua aceea să vină peste voi fără de veste. Căci ca o cursă va
veni ea peste toţi aceia, care locuiesc pe faţa întregului
pământ" [Le. 21,34-35].

730 Israelul, care nu L-a primit pe Domnul.

301

Şi iarăşi: „De aceea să fie mijloacele voastre încinse şi
făcliile voastre aprinse şi să fiţi ca oamenii care aşteaptă pe
Domnul lor, când se întoarce de la nuntă" [ Le. 12, 35-36].

Şi iarăşi: „Pentru că aşa cum a fost în zilele lui Noe,
când ei mâncau şi beau, vindeau şi cumpărau, se însurau şi
se măritau şi nu cunoşteau [ce o să se întâmple cu ei], până
când Noe a intrat în corabie şi a venit potopul şi i-a nimicit
pe ei; de asemenea aşa cum a fost în zilele lui Lot, când ei
mâncau şi beau, vindeau şi cumpărau, sădeau şi zideau, până
când Lot a ieşit din Sodoma şi a plouat foc din cer şi i-a
nimicit pe toţi; tot aşa va fi şi atunci, când va veni Fiul
Omului "[Le. 17,26-30].

Şi iarăşi: „De aceea privegheaţi, pentru că nu ştiţi în
care zi va veni Domnul vostru" [Mt. 24, 42].

[Şi în aceste pasaje], El mărturiseşte pe unul şi acelaşi
Domn, Care în timpul lui Noe a adus potopul din cauza
sclifoselilor celor neascultători şi Care în zilele lui Lot a
plouat foc din cer din cauza mulţimii păcătoşilor, care se
aflau între sodomiţi şi care s-a petrecut pentru aceeaşi
neascultare şi păcate asemănătoare, pentru care vor fi
pedepsiţi şi în ziua Judecăţii de la sfârşitul vremurilor.

Căci El a spus că va fi mai uşor Sodomei şi Gomorei
decât pentru acel oraş sau acea casă, care nu va primi
cuvântul Apostolilor Săi.

Căci a spus: „Şi tu, Capernaume: Nu ai fost tu înălţat
până la cer? Te voi coborî până la Iad. Căci dacă s-ar fi făcut
lucrurile cele mari, care s-au făcut întru tine în Sodoma,
aceasta ar fi rămas până în această zi. Adevărat vă zic vouă,
că Sodomei îi va fi mai uşor în ziua judecăţii decât ţie" [Mt.
11,23-24].

4. Căci Fiul lui Dumnezeu este unul şi acelaşi
întotdeauna şi El dă celor care cred întru El [să izvorască
întru ei] izvor de apă spre viaţa veşnică, dat tot El este Cel
care usucă imediat smochinul neroditor.

Fiindcă în zilele lui Noe El a adus, pe drept, potopul
pentru a nimici neamul omenesc extrem de mârşav de la
acea dată, care nu aducea daruri lui Dumnezeu. Pentru că
îngerii, care au păcătuit, se amestecaseră cu ei 731 (angeli
transgressores commixti fuissent eis) .

731 Era uniţi în gândurile şi faptele lor mai mult cu demonii decât cu harul lui
Dumnezeu.

732 Lat. 2, p. 279.

302

Şi, prin acesta [potop], El a oprit păcatele acelor
oameni dar a păstrat, în acelaşi timp, arhetipul (arcae
typum 13 '' I archetypum 134 ; dpxhviToi> 135 ) după care a fost
făcut Adam 736 .

Şi, de aceea, a plouat foc şi pucioasă din cer şi în
zilele lui Lot peste Sodoma şi Gomora, după cum putem să
cunoaştem cu toţii, ca „un exemplu al dreptei judecăţi a lui
Dumnezeu, care pe tot copacul, care nu aduce roade, El îl
taie şi în foc îl aruncă" [Le. 3,9].

Şi, pentru aceasta, dacă El spune că va fi mai uşor
pentru Sodoma la Judecata tuturor, cum va fi [judecata]
pentru cei care au văzut minunile Sale şi nu au crezut în El şi
nici nu au primit învăţăturile Lui?

Fiindcă El a dat, prin venirea Sa, o mare
binecuvântare celor care au crezut în El şi care fac voia Lui
iar, pe de altă parte, El a spus, că cei care nu cred în El vor
avea o şi mai mare pedeapsă la Judecată.

Căci prin aceasta El face dreaptă judecată tuturor şi va
cere mai mult de la cei cărora le-a dat mai mult. Şi le va cere
mai mult nu pentru că El le-a revelat o cunoaştere a altui
Tată [fapt pe care l-am discutat de mai multe ori], ci pentru
că El a dat curăţia neamului omenesc prin venirea Sa, adică
darul cel mai mare al harului Părintesc.

5. Iar dacă nu am convins, suficient de bine, pe
vreunul, că Prorocii au fost trimişi de unul şi acelaşi Tată,
prin venirea Domnului nostru fiecare poate să-şi deschidă
gura inimii sale şi să strige către Stăpânul, către Domnul
Iisus Hristos, căci auzi ce spune El: „împărăţia Cerurilor
este asemenea unui împărat, care a făcut nuntă pentru fiul
său şi a trimis pe slujitorii sai să cheme pe cei invitaţi la
nuntă" [Mt. 22, 2-3].

Iar când ei nu au primit invitaţia, El spune: „Iarăşi a
trimis alte slugi, zicând: Spuneţi celor invitaţi: Veniţi, iată eu
am pregătit ospăţul meu.

Junicii mei şi toate cele îngrăşate au fost înjunghiate şi
toate sunt pregătite. Veniţi la nuntă!

Dar ei nu au ţinut seama [de cele zise] şi au mers la
treburile lor fiecare: unul la ţarina sa, altul la neguţătoria sa

733 Ibidem.

734 Idem, p. 279, n. 8.

735 Ibidem.

736 Prin salvarea Sfântului Noe şi a familiei sale, Domnul a păstrat chipul
adevăratului om, în starea în care se putea la acea dată, cât mai neîntinat de păcat.

303

iar ceilalţi punând mâna pe slugile lui, pe unele le-au
batjocorit fără milă iar pe altele le-au ucis.

Dar când împăratul a auzit asta s-a mâniat şi a trimis
armatele sale ca să ucidă pe criminali şi cetăţii lor le-a dat
foc. Şi a zis slujitorilor săi: Nunta este deja pregătită, dar cei
care au fost invitaţi nu au fost vrednici. De aceea ieşiţi la
drumurile mari şi pe câţi veţi găsi acolo, aduceţi-i la nuntă.
Iar slujitorii au mers şi au adunat pe toţi câţi i-au găsit, răi şi
buni şi nunta s-a umplut de oaspeţi.

Iar când a intrat împăratul ca să-i vadă pe oaspeţi, a
văzut pe un om, care nu avea haină de nuntă şi i-a zis lui:
Prietene, cum ai intrat aici, dacă nu ai haină de nuntă?

Dar el a rămas fără glas. Atunci a zis împăratul către
slujitorii săi: Legaţi-1 pe el de mâini şi de picioare şi
aruncaţi-1 în întunericul cel mai din afară.

Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Pentru că
mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi" [Mt. 22, 4-14].

Pentru că aceste cuvinte ale Lui le-a spus ca să fie
clare pentru toţi. Căci există un singur împărat şi Domn,
Tatăl tuturor, după cum El spusese mai înainte: „Să nu te
juri nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui
împărat" [Mt. 5, 35]; şi Acesta a pregătit, dintru început,
nuntă Fiului Său şi a folosit pentru a chema la ea, cu cea mai
mare bunătate, pe slujitorii Săi, pe oamenii dintru început ai
iconomiei mântuirii, ca [întreaga umanitate] să vină la
ospăţul de nuntă. Şi când aceia [de atunci] nu au ascultat, El
şi mai mult a invitat pe toţi prin alţi slujitori, dar nici prin
aceia nu a fost ascultat ci, mai degrabă, ei i-a omorât pe
aceia, care veniseră cu mesajul Lui, cu pietre şi i-a
înjunghiat.

De aceea a trimis armatele Sale şi i-a nimicit pe ei şi a
ars cu foc oraşul lor. însă El a chemat mai apoi pe toţi pe
care i-a găsit pe marile drumuri, adică pe toate neamurile şi
le-a invitat la ospăţul de nuntă al Fiului Său, după cum
spusese El prin Ieremia: „Eu am trimis la voi pe slujitorii
Mei, Prorocii, ca să spună: Să se întoarcă dar fiecare în parte
de la calea lui cea rea şi să se pocăiască pentru faptele sale"
[Ier. 18, 10].

Şi iarăşi a spus prin acelaşi Proroc: „Eu am trimis la
tine pe slujitorii Mei, Prorocii, ziua şi înainte de lumină. Dar
ei nu M-au ascultat, nici nu şi-au plecat urechile lor spre
Mine. Iar tu le vei spune acest cuvânt acestora: Acesta este

304

un popor care nu ascultă glasul Domnului, nici nu primeşte
certarea; credinţa a pierit din gura lor" [Ier. 7, 25-26, 28].

De aceea, Domnul, Care ne-a chemat pe noi toţi prin
Apostoli, este Acela, Care i-a chemat pe cei din vechime
prin Proroci, după cum reiese din cuvintele Domnului 737 .

Iar Apostolii, deşi au predicat la multe neamuri, nu au
predicat alt Dumnezeu decât al Prorocilor, ci fiecare dintre
ei au vestit acelaşi lucru. Şi unul a vestit pe Domnul, altul a
vorbit despre Tatăl, altul despre venirea Fiului lui
Dumnezeu, pe când alţii au vestit că El este deja prezent cu
toţi de pretutindeni.

6. Dar, mai degrabă acum, când El însuşi S-a arătat pe
Sine [ca Dumnezeu întrupat], se cuvine ca noi, după ce am
fost chemaţi [de către El], să ne împodobim cu lucrările
dreptăţii, adică cu Duhul lui Dumnezeu, Care Se odihneşte
întru noi.

Pentru că acesta este veşmântul de nuntă {indumentum
nuptiarum 738 ) 739 , despre care Apostolul ne vorbeşte: „Deşi
noi suntem acum neîmbrăcaţi [în nemurire], atunci când ne
vom îmbrăca întru ea, căci stricăciunea de acum [a trupului
nostru] va fi înghiţită de nemurire" [I Cor. 15, 54]. Căci cei
care au fost chemaţi la Cina Domnului, dar nu au primit pe
Sfântul Duh, din cauza răutăţii lor, spune El, „vor fi aruncaţi
în întunericul cel mai din afară" [Mt. 22, 13] 740 .

Şi ne-a arătat acest lucru foarte clar prin aceea că,
împăratul, Care a strâns pe toţi din cele patru colţuri ale
lumii la credinţă, prin nunta Fiului Său şi Care le-a dat lor un
banchet nestricăcios, Acelaşi a găsit pe omul, care a fost
aruncat în întunericul cel mai din afară, pentru că nu avea
veşmânt de nuntă, adică era dispreţuitor.

Pentru că în Legământul cel dintâi „mulţi dintre ei nu
au plăcut Lui" şi, din această cauză, „mulţi sunt chemaţi, dar
puţini aleşi" [Mt. 22, 14].

37 Din parabola pe care o discutăm acum.

738 Lat. 2, p. 282.

739 Veşmântul de nuntă e îmbrăcarea întru conştientă cu Duhul Sfânt, acesta fiind
marele adevăr soteriologic asupra căruia a insistat Sfântul Simeon Noul Teolog şi
toţi Părinţii Bisericii. Nu faptele, pe care le presupunem noi a fi bune ne sfinţesc dar,
în urma lor, nu simţim nicio sfinţire în noi, ci acelea pe care le facem întru Duhul, la
îndemnul şi cu mişcarea Lui şi simţim că ne reclădesc interior.

740 Sfântul Irineu, ca şi Sfântul Simon Noul Teolog, insistă pe legătura interioară,
fără de care nu se poate, a primirii Sfintelor Taine şi a simţirii Sfântului Duh. Cine îl
are pe Duhul simte pe Domnul în el ca Viu, ca Mântuitor şi Sfinţitor al vieţii lui. Dar
nu te poţi împărtăşi, pe de altă parte, cu vrednicie, dacă nu simţi că Hristos şi Duhul,
întreaga Treime te fac nou, un om realmente nou.

305

Şi, de aceea, nu există un Dumnezeu, care judecă şi un
alt Tată, care ne cheamă pe noi toţi la mântuire. Şi nu e unul,
care ne dăruie lumina dumnezeiască {aeternum lumen) 141 şi
altul care, pe cei care nu au veşmânt de nuntă, să îi arunce în
întunericul cel mai din afară.

Ci este unul şi acelaşi Dumnezeu, Tatăl Domnului
nostru, de la Care Prorocii au avut slujirea, prin infinita Lui
bunătate, de a chema pe cei nevrednici. Dar El cercetează pe
cei chemaţi, ca să vadă, dacă au veşmânt pregătit şi propriu
pentru nunta Fiului Său, fiindcă El nu doreşte nimic ruşinos
sau rău.

Aceasta este în acord cu ceea ce Domnul a spus
omului bolnav: „Iată te-ai făcut sănătos / întreg. Să nu mai
păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie mai rău!" [In. 5, 14]. Pentru că
Cel care este bun, drept, curat şi fără pată nu va îndura nimic
rău sau nedrept, nici ruşinos în cămara Sa de nuntă 742 .

Acesta este Tatăl Domnului nostru, Care poartă de
grijă la toate câte există şi toate sunt rânduite prin porunca
Sa. Şi El dă darurile Sale gratuit celor care le primesc pe ele.

Dar Cel mai drept Judecător dă şi pedepse conform
dezertărilor lor , fiecăruia după meritul său, celor care sunt
nemulţumitori şi insensibili la bunătatea Sa. Căci de aceea
spune El: „A trimis armatele Sale şi a ucis pe criminali şi
cetăţii lor le-a dat foc" [Mt. 22, 7].

Şi a numit aici armate ale Sale, pe cei care sunt
moştenirea lui Dumnezeu. Pentru că „al Domnului este
pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei care locuiesc întru
ea" [Ps. 23, 1].

Iar Pavel, la fel a spus în Epistola către Romani:
„Pentru că nu există stăpânire decât de la Dumnezeu, căci
stăpânirile sunt de Dumnezeu rânduite. Oricine se
împotriveşte stăpânirilor, se împotriveşte rânduielii lui
Dumnezeu.

Iar cei care se împotrivesc îşi vor primi pedeapsa.
Pentru că conducătorii nu sunt pentru a ne fie frică de fapta
bună, ci de cea rea. Voieşti să nu îţi fie frică de stăpânire? Fă
dar ceea ce este bun şi vei avea laudă de la ea. Pentru că ea
este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău.

741 Lat. 2, p. 282.

742 Atributele sfinţeniei lui Hristos, a lui Dumnezeu întrupat.

743 După cât de mult au părăsit căile binelui.

306

Dar dacă faci ceea ce este rău, atunci teme-te; căci nu
în zadar poartă sabia: căci este slujitoare a lui Dumnezeu şi
răzbunătoare a mâniei Lui asupra celui ce face răul.

De aceea e nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru
mânie, ci şi pentru conştiinţă. Pentru că de aceea plătiţi şi
dări. Căci [conducătorii] sunt slujitorii lui Dumnezeu,
stăruind în aceasta în fiecare lucru" [Rom. 13, 1-6].

Astfel, atât Domnul cât şi Apostolii au vestit pe unul
şi acelaşi Dumnezeu Tatăl, Care a dat Legea, Care a trimis
pe Proroci, Care a făcut toate lucrurile şi de aceea El a zis:
„a trimis armatele Sale".

Fiindcă fiecare om, pentru că este om, este lucrarea
Lui, deşi el poate să nu cunoască pe Dumnezeu. Insă El a dat
tuturor să existe, pentru că „face să răsară soarele şi peste cei
răi şi peste cei buni şi trimite ploaie şi peste cei drepţi şi
peste cei nedrepţi" [Mt. 5, 45].

7. Şi nu numai prin parabola aceasta [ne-a confirmat
aceste lucruri], ci şi prin parabola celor doi fii, a fiului celui
tânăr, care şi-a cheltuit averea în desfătări împreună cu
desfrânatele [Le. 15, 11-32], unde Domnul ne învaţă că
există un singur Tată, Care nu a dat nici măcar un ied fiului
celui bătrân. Dar când s-a întors fiul cel pierdut, adică fiul
cel tânăr, El a poruncit să se junghie viţelul cel îngrăşat (the
fatted calf) şi să se dea acestuia cel mai bun veşmânt.

Şi aici, la fel ca în parabola lucrătorilor, care au fost
trimişi în vie la diferite ceasuri ale zilei [Mt. 20, 1-16], se
arată că există un singur şi acelaşi Dumnezeu, Care a chemat
pe fiecare dintru început, de când a fost creată lumea 744 .

Dar că, după ceva timp, şi după o altă perioadă de
timp, şi după o alta, şi până la sfârşitul zilei [au fost chemaţi
lucrătorii], pentru că au fost mulţi lucrători în fiecare veac,
însă doar un singur Stăpân i-a chemat pe fiecare în parte.

Căci există o singură vie şi, de asemenea, există o
singură dreptate, o singură iconomie, pentru că există un
singur Duh al lui Dumnezeu, Care plineşte toate lucrurile.

Şi, de aceea există, o singură plată, pentru că fiecare
primeşte câte un dinar [Mt. 20, 2], care are inscripţionat pe

744 Dumnezeu a chemat la Sine pe toţi oamenii, începând cu Sfinţii Protopărinţi şi
cheamă şi va chema până la venirea Sa, pe toţi la Sine. Oricine este chemat. Dar
pentru a fi şi ales, trebuie să răspundă cu toată fiinţa lui chemării lui Dumnezeu.
Alegerea este o chestiune de adâncire în viaţa cu Dumnezeu, o consecinţă a
comuniunii cu Dumnezeu, care se primeşte de la Dumnezeu şi nu se reclamă.

307

el imaginea împăratului şi numele Lui, adică cunoaşterea
Fiului lui Dumnezeu, care este nemurirea 745 .

De aceea El dă plata Sa tuturor, de la primii până la
ultimii pe care îi angajează, căci în timpurile din urmă
Domnul Se va arăta pe Sine în toţi [cei mântuiţi].

8. Şi, la fel, în cazul vameşului, care a întrecut pe
fariseu cu rugăciunea sa [Le. 18, 10-14], noi nu găsim că el
s-ar fi închinat altui Tată, pentru că mărturia despre el am
primit-o de la Domnul şi nu de la altcineva.

Căci acesta, cu mare umilinţă, depărtând de la el toată
înălţarea şi mândria, a mărturisit pe acelaşi Dumnezeu [ca şi
noi].

Tot aşa şi în cazul celor doi fii [Mt. 21, 28-30], care
au fost trimişi în vie, şi în care unul s-a împotrivit tatălui
său, dar după aceea s-a pocăit, iar pocăinţa lui i-a fost nu un
mic câştig; pe când celălalt, a promis că merge, a asigurat pe
tatăl său că va face acest lucru, dar nu a mers. Pentru că „tot
omul este mincinos" [Ps. 115, 2] şi „el mereu doreşte, dar
nu află niciun folos" (Rom. 7, 18).

Şi în această parabolă găsim pe singurul şi acelaşi
Tată.

Găsim acelaşi adevăr arătat foarte clar şi în parabola
smochinului [Le. 13, 6-9 ], în care Domnul a spus: „Iată,
sunt trei ani de când vin să caut rodul acestui smochin şi nu-1
găsesc" [Le. 13, 7]. Pentru că aici se vorbeşte despre
Proroci, prin care El a venit să caute, din când în când,
fructele dreptăţii de la ei 746 şi nu le-a găsit. Din cauza acestui
lucru, tocmai de aceea s-a şi spus, că smochinul va fi tăiat.

Dar, şi fără a se folosi de vreo parabolă, Domnul a
spus despre Ierusalim: „Ierusalime, Ierusalime, tu care ucizi
pe Proroci şi omori cu pietre pe cei care sunt trimişi la tine.
De câte ori am dorit să adun pe copiii tăi, după cum adună
cloşca puii sub aripile ei, dar voi nu aţi dorit! Iată casa
voastră se va lăsa pustie" [Mt. 23, 37-38].

Pentru că de aceea s-a spus în parabola [de dinainte, a
smochinului]: „Iată, sunt trei ani de când vin să caut rodul"

745 Fiecare om care se mântuie, se mântuie prin cunoaşterea lui Hristos, a Celui care
este Creatorul, Mântuitorul, Sfinţitorul şi Judecătorul întregii făpturi. Toţi primim
câte un dinar, pentru că primim aceeaşi cunoaştere a lui Hristos, pe măsura noastră
dar aceeaşi în conţinut şi moştenim aceeaşi împărăţie a Sa.

Sfântul Irineu accentuează aici nespus de bine continuitatea mântuirii şi a chemării
oamenilor de către Hristos Dumnezeu cât şi dimensiunea unitară şi universală a
răsplătirilor dumnezeieşti. Toţi suntem chemaţi la aceeaşi împărăţie şi fiecare
moştenim aceeaşi împărăţie în care credem şi au crezut toţi cei mântuiţi.

746 De la fiii lui Israel.

308

iar aici [în ultima citaţie] s-a spus deschis: „De câte ori am
dorit să adun pe copiii tăi".

Şi este o minciună [o altă interpretare a acestor
cuvinte], dacă nu le înţelegem pe acestea ca fiind legate de
venirea Lui, care a fost vestită prin Proroci.

Insă El a venit la ei şi odinioară, adică de la începutul
vremurilor. Căci El a fost Acela care a ales pe Patriarhi şi pe
cei [care au trăit sub Vechiul Legământ], fiind acelaşi
Cuvânt al lui Dumnezeu, Care i-a cercetat pe ei prin Duhul
prorocesc şi, pentru noi, Acesta este Cel care ne-a adunat din

1 Al

toate colţurile lumii prin venirea Lui .

Şi a adăugat la cele zise mai înainte aceste adevăruri:
„Mulţi vor veni de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă
cu Avraam, şi Isaac, şi Iacov, în împărăţia Cerurilor iar fiii
împărăţiei vor merge în întunericul cel mai din afară; acolo
va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor" [Mt. 8, 11-12/Lc. 13,
28-29].

Astfel, dacă cei care au crezut în El prin predica
Apostolilor Săi, de la răsărit şi de la apus, vor sta la masă cu
Avraam, Isaac şi Iacov în împărăţia Cerurilor, împărtăşindu-
se împreună cu ei de fericirea cerească, atunci există unul şi
acelaşi Dumnezeu, Care i-a ales pe Patriarhi, a cercetat
poporul şi a chemat neamurile.

747 Dumnezeiescul Irineu vorbeşte explicit despre rolul activ al Cuvânului în lume şi
în istoria lui Israel înainte de întruparea Sa, cât şi de acţiunea directă pe care Hristos
o are în a aduna pe toţi cei credincioşi la sine, într-o singură turmă, El fiind Păstorul
nostru. Dumnezeu Cuvântul ne-a vorbit prin Duhul şi Duhul vorbeşte cele ale
Cuvântului şi despre El.

309

Capitolul al 37-lea

Oamenii au voinţă liberă şi posedă puterea de a
alege. De aceea nu este adevărată ideea cum că unii ar fi
buni iar alţii răi prin natura /firea lor

1. în cuvintele Domnului [pe care le-am citat]: „De
câte ori am dorit să adun pe copiii tăi. . . dar voi nu aţi dorit!"
se arată libertatea omului în Legea cea veche, fiindcă
Dumnezeu a făcut pe om liber dintru început (liberum eum
Deus fecit ab initio) , având această putere în sufletul său,
de a se supune, prin voinţă, lui Dumnezeu şi nu prin
constrângerea Acestuia.

Pentru că nu este o constrângere a fi cu Dumnezeu, ci
prin voinţa noastră cea bună suntem mereu împreună cu El.
De aceea El dă sfaturi bune tuturor şi locuieşte în oameni,
cât şi în îngeri, prin puterea alegerii lor (căci şi îngerii sunt
fiinţe raţionale), adică în cei care fac ascultare prin puterea
de a avea ceea ce este bun, care se dă de către Dumnezeu, şi
întru care ei se adâncesc.

Pe de altă parte, cei care nu vor asculta [de
Dumnezeu], după dreptate, nici nu vor primi ceea ce este
bun, ci vor primi pedeapsa cuvenită, pentru că Dumnezeu a
revărsat peste ei ceea ce era bun.

însă ei nu l-au ţinut cu sărguinţă şi nici nu au socotit
[că darul Său] e ceva de preţ, ci au vărsat de la ei, cu dispreţ,
bunătatea Sa cea prea mare.

Iar pentru că au respins binele şi l-au aruncat, de aceea
vor primi pe toate, după merit, la Judecata lui Dumnezeu,
după cum mărturiseşte Pavel în Epistola sa către Romani,
când spune:

„Sau dispreţuieşti bogăţia bunătăţii Sale şi a
îngăduinţei şi a îndelungii Sale răbdări, neştiind că bunătatea
lui Dumnezeu te conduce pe tine la pocăinţă? Dar, după
întărirea şi nepocăinţa inimii tale, te îmbogăţeşti în mânia
venită asupra ta în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a
lui Dumnezeu" [Rom. 2, 4-5]. „Dar slava şi cinstea", zice el,
„va fi cu tot cel care face binele" [Rom. 2, 7].

748 Lat. 2, p. 285.

310

De aceea, Dumnezeu, Care dă ceea ce este bun, după
cum ne spune Apostolul în Epistola sa, va da celor care
lucrează binele slavă şi cinste, fiindcă au făcut ceea ce este
bun, pe cât le-a stat în putere, pe când cei care nu au primit
[darul lui Dumnezeu] vor primi dreapta judecată a lui
Dumnezeu, fiindcă nu au făcut lucrul cel bun, pe cât le-a stat
în puterea lor să facă.

2. Dar dacă unii sunt prin firea / natura lor răi iar alţii
sunt buni, atunci nu merită nicidecum să fie lăudaţi, dacă
sunt buni, pentru că aşa au fost creaţi. Şi nici nu pot fi
respinşi [cei răi], pentru că aşa au fost creaţi ei.

însă toţi oamenii sunt de aceeaşi fire şi toţi pot posti
şi face cele bune. Insă, dacă ei au puterea să nu facă aceste
lucruri, atunci va primi laudă omul, care va împlini bine
legile (şi, cu atât mai mult, de la Dumnezeu) şi care va primi
mărturie bună datorită alegerilor lui bune şi a stăruinţei în
acestea.

Dar cei care sunt vinovaţi şi primesc pedeapsa pe
drept sunt cei care au respins ceea ce este frumos şi bun. Şi,
de aceea, Prorocii au îndemnat pe oameni spre ceea ce este
bun, spre faptele de dreptate şi spre lucrarea dreptăţii, după
cum am demonstrat pe larg [în cărţile anterioare]. Fiindcă e
în puterea noastră să facem acestea şi, fiindcă, prin negrija
cea mare, putem deveni neatenţi. Şi, de aceea, e nevoie să
stăm în sfatul cel bun, pe care Bunul Dumnezeu ni-1 dă nouă
prin Proroci.

3. Căci pentru această raţiune a zis Domnul: „Aşa să
strălucească lumina voastră înaintea omenilor, pentru ca ei
să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl
vostru, Care este în cer" [Mt. 5, 16].

Şi iarăşi: „Luaţi aminte la voi înşivă, ca nu cumva să
se schimbe inimile voastre cu îmbuibarea şi băutura şi grijile
lumii" [Le. 21,34].

Şi iarăşi: „încingeţi şalele voastre şi aprindeţi făcliile
voastre şi fiţi ca oamenii, care aşteaptă pe Domnul lor, ca
atunci când El se întoarce de la nunta şi când va veni şi va
ciocăni, voi să puteţi să îi deschideţi Lui. Fericit este
slujitorul acela pe care Domnul său, atunci când El va veni,
îl va găsi pe el făcând aşa" [Le. 12, 35-37].

Şi iarăşi: „Slujitorul, care cunoaşte voia Domnului său
şi nu o face, va fi bătut şi mai mult" [Le. 12, 47].

Şi iarăşi: „De ce îmi ziceţi Doamne, Doamne, dar nu
faceţi ce vă zic Eu?" [Le. 6, 46].

311

Şi iarăşi: „Dar dacă slujitorul a zis în inima sa,
Domnul întârzie, şi va începe să bată pe cei care sunt
împreună-slujitori ca şi el, şi să mănânce, şi să bea şi să se
îmbete, Domnul va veni în ziua în care el nu se va aştepta şi
îl va tăia pe el în două şi partea lui va fi cu făţarnicii" [Mt.
24,48-51].

Toate aceste pasaje demonstrează că omul are voinţă
liberă şi, în acelaşi timp, că sfatul lui Dumnezeu vrea să îl
convingă pe om. Căci El ne învaţă pe noi să ne supunem Lui
şi să căutăm să ne întoarcem de la păcatul necredinţei, cel
împotriva Sa, fără ca să ne constrângă pe noi întru ceva.

4. Şi, fără îndoială, că dacă cineva nu doreşte să
urmeze Evanghelia, are puterea să o respingă, însă acest
lucru este nefolositor pentru el. Pentru că există în om
puterea de a nu se supune lui Dumnezeu şi prin aceasta de a
pierde ceea ce este bun.

Printr-o asemenea faptă nu mică ne este rana şi
vătămarea. Fiindcă despre aceasta a spus Pavel, când a zis:
„Toate lucrurile îmi sunt legiuite / îngăduite, dar nu toate îmi
sunt de folos" [I Cor. 6, 12].

Căci se referea la libertatea omului (libertatem
hominis) 749 când spunea, că „toate îmi sunt legiuite /
îngăduite", Dumnezeu nesilindu-1 pe el cu ceva iar prin
expresia „nu îmi sunt de folos", dorea să spună că „nu
trebuie să folosim libertatea noastră ca mantie a răutăţii" [I
Petr. 2, 16], pentru că nu ne e de folos.

Şi iarăşi el spune: „Să spună fiecare om adevărul
aproapelui său" [Efes. 4, 25].

Şi iarăşi: „Să nu stricaţi cuvintele, care vin la gura
voastră, nici prin murdărie, nici prin vorbire deşartă, nici
prin glume deocheate, care nu sunt folositoare ci, mai
degrabă, aduceţi mulţumiri" [Efes. 5, 4].

Şi iarăşi: „Chiar dacă altădată eraţi întuneric, acum
sunteţi lumină întru Domnul. Umblaţi cu cinste, ca nişte fii
ai luminii [Efes. 5, 8 ]. Nu în desfrânări şi în beţii, nu în
ospeţe şi în destrăbălări, nu în mânie şi în invidie [Rom 13,
13]. Căci aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, dar v-aţi
asfinţiţi întru numele Domnului nostru" [I Cor. 6, 1 1] .

Dar, dacă nu este în puterea noastră a face sau a nu
face aceste lucruri, pentru ce raţiune Apostolul şi, mai întâi,

749 Idem, p. 288.

750 Sfântul Irineu compune aici un paragraf din mai multe versete disparate. Un
procedeu stilistic rar, dacă nu unic în această carte.

312

Domnul însuşi, ne-a sfătuit să facem unele lucruri şi să ne
ferim de altele?

Insă, fiindcă omul are voinţă liberă dintru început

ne i

(liberae sententiae ab initio est homo) , pentru că şi
Dumnezeu are voinţă liberă, după asemănarea Căruia a fost
creat omul iet liberae sententiae est Deus Cujus ad
similitudinem factus est) , acesta este întotdeauna sfătuit să
ţină cu tărie de ceea ce e bine, lucru care se petrece prin
ascultarea de Dumnezeu.

5. Şi nu numai în fapte, ci şi în credinţă, Dumnezeu
păstrează voinţa liberă a omului şi o ţine sub paza acestuia,
spunând: „Facă-ţi-se ţie după credinţa, care e întu tine!" [Mt.
8, 13]; arătând că există o credinţă aparte a acelui om, că el
are o vedere specială a ei întru sine.

Şi iarăşi: „Toate lucrurile sunt cu putinţă celui care
crede" [Mc. 9, 23] şi: „Mergi, şi să-ţi fie ţie după credinţa
care este întru tine!" [Mt. 15, 28].

Toate aceste ziceri demonstrează că omul are puterea
să ţină credinţa . Căci pentru această raţiune, „cel care
crede întru Mine are viaţă veşnică, dar cel care nu crede în
Fiul nu are viaţă veşnică, ci mânia lui Dumnezeu (Ira Dei 754 ;
the wrath ofGod) va rămâne peste el" [In. 3, 36].

în acelaşi fel Domnul ne arată bunătatea Sa, dar ne
indică şi faptul că omul este liber şi că libertatea ţine de el,
atunci când spune despre Ierusalim: „De câte ori am dorit să
adun pe copiii tăi, după cum adună cloşca puii sub aripile ei,
dar voi nu aţi dorit! Iată casa voastră se va lăsa pustie" [Mt.
23,37-38].

6. Astfel, dacă ei spun lucruri contrare vizavi de
acestea, nu vor altceva, decît să îl deposedeze pe Domnul de
puterea Sa, ca şi când nu ar fi în stare să împlinească ceea ce
El doreşte.

Sau, pe de altă parte, uitând faptul că sunt firi
„materiale", după cum spun ei înşişi, nu vor să primească
nemurirea Lui.

751 Lat. 2, p. 289.

752 Ibidem.

753 Credinţa e şi har dumnezeiesc, dar este şi adeziune şi permanentă lucrare a
omului. înaintarea în credinţă presupune relaţia vie dintre Dumnezeu şi om,
acceptarea continuă a luminărilor dumnezeieşti în viaţa noastră.

754 Lat. 2, p. 289.

313

Căci acestea spun ei: „El nu a creat pe îngeri cu o fire
capabilă de păcat şi nici pe oamenii care se dovedesc de la

-7CC

început nemulţumitori faţă de El .

Pentru că ei sunt fiinţe raţionale au puterea de a
cunoaşte şi de a judeca şi nu sunt aidoma unor lucruri
neraţionale sau nu au o fire animală, [ca animalele], care nu
pot să facă nimic din proprie voinţă, ci sunt trase de
necesitate sau prin constrângere de ceea ce este bun şi întru
care nu există minte şi obişnuinţă [asumată], lucrând numai
sub impactul obişnuinţei [instinctuale] şi care sunt
incapabile să fie altceva, decât ceea ce sunt prin creaţie".

Insă pe baza acestei supoziţii, dacă nu mai recunosc
nici ceea ce este bun pentru ei şi nici comuniunea cu
Dumnezeu nu le este scumpă şi nici binele nu este un lucru
vrednic de căutat, atunci nu mai au nicio dorinţă, grijă,
preocupare de a cunoaşte, care să fie sădite în ei, fără
acordul lor.

Iar dacă mergem mai departe şi spunem, că ei sunt
buni fără ca acest lucru să aibă vreo consecinţă [în firea lor],
pentru că ei sunt aşa prin fire şi nu prin voinţă, atunci sunt
posesorii unui bine spontan [instinctiv] şi nu ales [gândit].

înseamnă că ei nu înţeleg ceea ce fac, [nu înţeleg] că
binele este un lucru frumos şi nici nu îşi găsesc plăcerea
întru el. Şi cum pot astfel, cei care nu cunosc binele să se
bucure de el? Ce nume are acesta la aceia, care nu năzuiesc
după el? Şi ce cunună este acesta, pentru cei care nu
urmează să o câştige, aidoma celor care sunt victorioşi în
luptă?

7. Căci pentru aceasta a spus Domnul, că de împărăţia
Cerurilor au parte cei care „se silesc" [Mt. 11, 12]. Căci
spune El: „cei ce se silesc pun mâna pe ea" [Ibidem]; adică
cei care se străduie şi se luptă cu mult zel şi care veghează la
faptul, cum să o răpească pe ea în fiecare clipă.

Despre acest lucru şi Apostolul Pavel a spus
corintenilor: „Nu cunoaşteţi oare, că cei care aleargă în
stadion, aleargă cu toţii dar numai unul primeşte premiul?

755 Ereticii de faţă credeau că îngerii şi oamenii nu pot păcătui, că au fost creaţi de

către Dumnezeu fără puterea de a păcătui, adică fără voinţă liberă.

Deşi recunoşteau că oamenii sunt neascultători faţă de Dumnezeu, cu toate acestea

nu considerau păcatul ca o realitate, care ţine de alegerea omului şi care afectează în

mod devastator persoana umană. Făceau dinstincţie netă între om şi animal, dar

presupuneau că raţionalitatea umană este incompatibilă cu păcatul.

Astăzi se cam petrece acelaşi lucru, pentru că păcatul este scos din sfera ontologiei

umane şi el nu mai e văzut ca cel care ne strică frumuseţea noastră, ci ca o necesitate

sau ca un mod de profit, ca un mod de câştig sau chiar ca o meserie onorabilă.

314

Aşadar alergaţi, ca să îl puteţi primi! Căci oricine se
angajează în luptă se înfrânează în toate lucrurile. Insă acei
oameni ca să ia o cunună stricăcioasă, pe când noi una
nestricăcioasă.

Eu deci aşa alerg, nu cu îndoială 756 . Eu mă lupt, dar
nu ca unul care bat aerul. Ci îmi fac trupul să pălească şi îl
aduc la supunere, pentru ca nu cumva, când predic altora, să
mă fac pe mine netrebnic"[I Cor. 9, 24-27] /57 .

De aceea, acest abil luptător ne învaţă să ne luptăm
pentru nemurire, ca noi să ne încununăm cu ea şi să
considerăm cununa ca fiind de preţ, ca una care se câştigă
prin lupta / zbaterea noastră şi care nu ne învăluie, dacă nu
suntem de acord cu ea.

Iar aceasta cu atât este mai de preţ pentru noi, cu cât
luptându-ne pentru ea ne întărim şi pe atât se cuvine să fi
cinstită, pe cât este de valoroasă. Fiindcă, într-adevăr, nu
cinstim foarte mult acele lucruri care ne vin de-a gata, ci pe
acelea care sunt câştigate printr-o grijă încordată.

De aceea, că această putere ne-a fost dată nouă, ne
învaţă atât Domnul, cât şi Apostolul [Pavel], care ne-a
îndemnat pe noi la o iubire şi mai mare pentru Dumnezeu,
pentru ca să putem primi premiul după străduinţa noastră.

Căci altfel, fără îndoială, că binele noastre ar fi unul
iraţional, fiindcă nu ar fi rezultatul unei încercări / unei

-7CQ

probe. Iar capacitatea noastră de a vedea nu ar avea nimic
de dorit, dacă noi am cunoaşte că e o pierdere de timp să
vrei să vezi ceva. Şi, de asemenea, sănătatea, este văzută ca
fiind foarte preţioasă numai dacă ai cunoscut boala, lumina
este [preţioasă] dacă o compari cu întunericul, viaţa cu
moartea.

Tot la fel împărăţia Cerurilor este cinstită de către cei
care au cunoscut viaţa pământească. Şi în funcţie de ceea

756 Alerg având conştiinţa că voi primi mântuirea, premiul, cununa de la Dumnezeu.
Sfântul Pavel ne spune ceva foarte important aici şi anume, că nu putem aştepta
mântuirea fără să fim încredinţaţi de primirea ei; că nu putem avea o nădejde fără
nicio aşteptare, fără nicio împlinire.

57 Citatul de aici, în traducerea noastră, cf. textului grecesc din GNT:
„ 24. Nu cunoaşteţi că în stadion, toţi alergătorii aleargă, însă doar unul ia premiu
(io ppapclov). Astfel alergaţi ca să-1 ajungeţi.

25. Şi oricine se luptă se stăpâneşte pe sine în toate. Şi aceia iau cunună stricăcioasă,
[pe când] noi una nestricăcioasă.

26. Deci eu astfel alerg, nu ca unul nesigur, nu ca unul care lovesc aerul cu pumnul.

27. Ci îmi chinui trupul meu şi mi-1 robesc, ca nu cumva învăţând pe alţii, eu însumi
să mă fac netrebnic (âSoiaiicx;)".

758 Dumnezeiescul Pavel.

759 Se referă la vederea ochilor.

315

este mai de cinste, pe atât trebuie să ne dorim premiul. Iar
dacă am primit un premiu şi mai mare, atunci vom fi şi mai
slăviţi în faţa lui Dumnezeu.

Căci de aceea a pătimit Domnul toate aceste lucruri în
folosul nostru, pentru ca noi fiind învăţaţi întru toate, să
putem fi atenţi la vremurile care vor veni şi pentru ca, având
gândirea raţională către dragostea lui Dumnezeu, să putem fi
mereu în dragostea Sa desăvârşită.

Căci Domnul a arătat îndelungă-suferinţă pentru omul
căzut şi omul a fost învăţat [la bine] de către aceasta 760 , după
cum spune Prorocul: „Căderea ta îţi va fi ţie spre mântuire"
(Ier. 2, 19).

Fiindcă Dumnezeu a stabilit toate lucrurile din veci
pentru că să îl desăvârşească pe om, spre slăvirea acestuia şi
revelarea iconomiilor Sale, ca bunătatea să se facă cunoscută
şi dreptatea să fie desăvârşită şi ca Biserica să poată fi făcută
după chipul Fiului Său şi pentru ca omul să fie prin toate
acestea adus la desăvârşirea timpurilor viitoare, devenind în
stare de cinstea vederii şi înţelegerii lui Dumnezeu
{videndum et capiendum Deum 761 ) 762 .

760 De răbdarea lui Dumnezeu.

761 Lat. 2,p. 291.

762 Toate au fost făcute de către Dumnezeu conform planului mai înainte de veci al
Său. Acesta e lucrul fundamental pe care Sfântul Irineu îl spune în acest pasaj.
Destinaţia omului este de a vedea şi a fi cu Dumnezeu şi nu există o altă destinaţie
împlinitoare pentru el.

316

Capitolul al 38-lea

De ce nu a fost făcut omul desăvârşit dintru început?

1. Iar dacă cineva se întreabă: „De ce aceasta? De ce
nu a făcut Dumnezeu pe om să fie dintru început desăvârşit
(an' dpxfjc; t€Ă€lou 16?, )T\ acesta trebuie să cunoască, că
Dumnezeu este fără început şi Acelaşi mereu 764 şi că toate
lucrurile sunt în puterea Sa. Insă lucrurile create trebuie să
fie inferioare Lui atâta timp, cât El le-a creat pe ele şi sunt
aşa sunt felul creării lor. Căci nu este cu putinţă ca lucrurile
create, care nu sunt de mult create, să fie necreate.

Iar pentru că lucrurile create nu sunt necreate, de
aceea e normal ca ele să tindă spre desăvârşire. Fiindcă
lucrurile acestea [create] sunt de dată tărzie, pentru aceasta
sunt copilăreşti.

Căci ei erau neîntăriţi şi neexersaţi în viaţa
desăvârşită. Iar după cum ştim, mama poate să dea mâncare
tare pruncului ei [dar nu o face], pentru că pruncul nu este
în stare să primească o mâncare tare. La fel, Dumnezeu
putea să-1 facă pe om desăvârşit dintru început, dar omul nu
putea să o primească pe aceasta [desăvârşirea], fiindcă era
asemenea unui prunc (infans; vTJmo<; 765 ) 766 .

Căci, din acest motiv, Domnul nostru, în timpurile din
urmă, când El a recapitulat / a unit toate lucrurile întru Sine
[âmKccpaĂaLCOoafievot; dţ Avtbu vă irăvm; recapitulans in
Seipso omnia 767 ; summed up all things into Himself], sl venit
la noi, nu cum era El în stare să vină, ci după cum am fost
noi capabili să-L primim.

Căci El putea foarte uşor să vină la noi întru slava Sa
cea veşnică însă, în acest caz, noi nu puteam îndura măreţia
slavei. Căci, de aceea, El, Care este Pâinea desăvârşită a
Tatălui ni S-a oferit pe Sine ca lapte, fiindcă noi eram nişte

•768

prunci .

Insă când El a venit la noi ca om, a venit pentru ca să
ne hrănească pe noi de la sânul trupului Său (from the breast

763 Lat. 2, p. 292.

764 Identic cu Sine.

765 Lat. 2,p. 293.

766 Nu la vârstă era ca un prunc, ci la experienţă.

767 Lat. 2,p. 293.

768 A acoperit slava Sa şi ne-a vorbit ca unor prunci, nu ca unor bărbaţi desăvârşiţi.

317

of His flesh) şi astfel, prin laptele hranei Sale, ne-am învăţat
să mâncăm şi să bem Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca să
fim în stare să luăm în noi Pâinea nemurii, Care este Duhul
Tatălui {rou vfjQ âOavaoicu; "Aptou, Oirep iau to Iluevpa
tov IJarpoc immortalitatis Panis, Qui est Spiritus
Patris 769 ) 110 .

2. Şi, din acest motiv, şi Pavel le spune corintenilor:
„Eu v-am hrănit cu lapte, nu cu hrană [tare], pentru că voi nu
eraţi în stare ca să o primiţi" [I Cor. 3, 2]. Adică eu v-am
învăţat pe voi despre venirea Domnului nostru ca om.

De aceea, din cauza neputinţei voastre, Duhul Tatălui
nu odihneşte peste voi. Căci, spune el: „Până când este între
voi pizmă şi luptă şi certuri, nu sunteţi voi trupeşti şi umblaţi
ca nişte oameni [trupeşti]?^! Cor. 3, 3]. Adică, pentru aceea
Duhul Tatălui nu este întru ei, datorită nedesăvârşirii lor şi a
neîmplinirii lor pe calea vieţii.

Căci Apostolul era în stare ca să le dea lor mâncare
tare - căci cei peste care Apostolii îşi puneau mâinile
primeau pe Duhul Sfânt, Care este hrana vieţii [veşnice] -
dar ei nu erau capabili ca să o primească, pentru că ei aveau
simţurile sufletului încă slabe şi neorânduite spre lucrarea
lucrurilor lui Dumnezeu. Astfel, din acest motiv, Dumnezeu
a dat, dintru început, putere omului să se desăvâşească.

Insă, ca ultima şi cea mai nouă făptură a Sa, el nu
avea putere să o primească sau, chiar dacă ar fi primit-o, nu
putea să o poarte sau să o aibă în sine [mereu], ca unul care
nu o putea păstra.

Şi, pentru această raţiune [s-au făcut toate], ca Fiul lui
Dumnezeu, Cel desăvârşit, să treacă prin starea de prunc, ca
tot neamul omenesc [să aibă parte întru El] - împărtăşindu-
se de ea nu spre folosul Său - ci pentru ca de la starea
[primă] a copilăriei umane [şi până la ultima] omul să fie în
stare să îl primească pe El.

Fiindcă nu e nimic cu neputinţă şi nu există
nedesăvâşire la Dumnezeu, dacă omul nu este o fiinţă
necreată. Ci [faptul că a fost creat] arată că el a fost creat
de curând, fapt pentru care e om [şi nu altceva].

3. Căci Dumnezeu îşi arată [aici], deodată, puterea,
înţelepciunea şi bunătatea Sa. Fiindcă puterea şi bunătatea se
văd în aceea că, prin voia Sa, El cheamă lucruri întru fiinţă
şi existenţă, care nu avuseseră o existenţă anterioară.

769 Lat. 2,p. 293.

770 Un paragraf extraordinar de frumos, uluitor.

318

înţelepciunea Sa se arată în aceea că a putut crea
lucrurile ca părţi armonioase şi depline ale unui întreg. Şi
acele lucruri, care prin prea marea Sa bunătate [au apărut],
au primit puterea de a creşte şi de a trăi o anumită perioadă
şi le-a făcut să reflecte slava necreată a Celui Unu, a lui
Dumnezeu, Care revarsă bunătăţi fără seamăn.

Căci din multele motive pentru care aceste lucruri
sunt [, în mod evident, lucruri] create, înţelegem că ele nu
sunt necreate. însă prin aceea că ele continuă să existe de-a
lungul secolelor, arată că au primit o însuşire a Celui
Necreat, prin harul cel veşnic revărsat peste cele create de
către Dumnezeu 771 .

Şi astfel, între toate lucrurile, Dumnezeu este Cel A-
toate-desăvârşit, Singurul necreat, întâiul între toate şi Cauza
primă a existenţei tuturor, pe când toate celelalte lucruri sunt
sub puterea lui Dumnezeu.

însă, fiind supuse lui Dumnezeu, ele sunt veşnic întru
nemurire şi nemurirea este slava Celui singur necreat [km
wapafiovr) âcpOapoiac; 86ţa 'AycuwnTOt; ; and immortality is
the glory ofuncreated One].

De aceea, pentru această orânduire şi armonie a
tuturor lucrurilor şi ca o parte a acestei firi, omul, fiind creat
şi alcătuit [de către Dumnezeu], a primit chipul şi
asemănarea Dumnezeului Celui nezidit / necreat, Tatăl
plănuind tot binele şi dând porunci, Fiul purtând de grijă ca
ele să fie împlinite şi să fie lucrate toate cele create iar
Duhul hrănind şi făcând să crească, fapt pentru care omul
sporeşte de la o zi la alta şi creşte în desăvâşire, adică în
intimitatea Celui singur necreat / nezidit. Pentru că Cel
Necreat e desăvârşit, adică este Dumnezeu.

Şi era necesar ca omul să fie creat, pentru că fiind
creat putea să crească. Şi putând să crească el poate să se
întărească. Şi putând să se întărească el se poate umple [de
har].

Şi, fiind plin [de har], el se răscumpără [din boala
păcatului]. Şi fiind răscumpărat el se îndumnezeieşte. Şi
îndumnezeindu-se, el vede pe Dumnezeu.

771 Faptul observabil în timp, de-a lungul secolelor, că lucrurile sunt ţinute întru
existenţă, că lumea creată de Dumnezeu e ţinută în existenţă, e un motiv puternic
pentru noi, ca să înţelegem că lumea e ţinută de puterea cea veşnică a lui Dumnezeu
şi că nu rămâne întru existenţă de la sine.

Istoria lumii demonstrează faptul că Dumnezeu e prezent întru ea şi că El
providenţiază totul şi că El duce lumea spre împlinirea ei veşnică.

772 Lat. 2, p. 296.

319

Pentru că Dumnezeu este Singurul vrednic de privit.
Şi privindu-L pe Dumnezeu are rodul nemuririi şi nemurirea
ne dă să fim aproape de Dumnezeu.

4. De aceea, pentru acest motiv, cei care sunt
pătimaşi / neraţionali au nevoie să crească, fără însă să-I
atribuim lui Dumnezeu slăbiciunile firii lor. Aceste persoane
nu cunosc nici pe Dumnezeu şi nu se cunosc nici pe ei înşişi,
fiind pătimaşi şi nemulţumitori, nedorind să se întoarcă la
starea în care au fost creaţi, adică, ca oamenii să îşi
stăpânească patimile.

Căci dacă trec peste legea neamului omenesc şi mai
înainte ca ei să se facă oameni [maturi], doresc să fie
dumnezei aidoma Creatorului lor, aceştia cad din mintea
omului şi devin ca animalele necuvântătoare, care nu fac
nicio distincţie între Dumnezeul Cel necreat şi om, aidoma
unor fiinţe de câteva zile.

Pentru că [aceste animale necuvântătoare] nu se
împotrivesc lui Dumnezeu, pentru că nu au fost făcute de
către oameni, ci fiecare dintre ele, ca unele care au fost
create, dau mulţumire pentru faptul că au fost create.

Iar noi aruncăm vina pe El, fiindcă nu am fost făcuţi
buni dintru început, ci numai pe primul om, adică [să ne
facă] pe toţi dumnezei.

Dar Dumnezeu a luat asupra Sa acest blestem din
bunăvoinţa Sa cea curată şi astfel nimeni nu poate să II
acuze de invidie sau de lipsă de bunătate [faţă de noi]. Căci
El spune: „Eu am zis: Voi sunteţi dumnezei şi sunteţi cu toţii
fiii Celui Preaînalt" [Ps. 81, 6 / In. 10, 34].

Dar pentru că noi nu ţinem puterea dumnezeirii

nn-t

(potestatem divinitatis) [în fiinţa noastră], El a adăugat:
„dar voi muriţi ca nişte oameni"; arătând, deopotrivă,
ambele adevăruri, cum că iubirea Sa este un dar gratuit, dar
[arată] şi slăbiciunea noastră, cât şi faptul că noi avem

i - 774

puterea de a o păstra

Pentru că, după marea Sa bunătate binevoitoare El dă
cele bune tuturor iar pentru că a făcut pe om după chipul
Său, aceasta este în puterea lor 775 .

Dar El ştia în preştiinţa Sa [His prescience]
slăbiciunea fiinţei omeneşti şi consecinţele care vor decurge
din aceasta.

773 Idem, p. 297.

774 Putem păstra în noi harul, iubirea lui Dumnezeu.

775 E în puterea oamenilor de a păstra harul, de a dori să fie în harul lui Dumenzeu.

320

Şi, prin dragostea şi puterea Sa, El va copleşi firea
celor create. Pentru că, în primul rând, de aceasta era necesar
ca firea [noastră] să fie cunoscută 776 , pentru ca, ceea ce este
muritor să fie biruit şi să fie înghiţit de nemurire şi ceea ce
este stricăcios să devină nestricăcios.

Căci omul, făcut după chipul şi asemănarea lui

777

Dumnezeu, a primit puterea de a cunoaşte binele şi răul .

776 Să ştim adică, de ce suntem capabili. Să vedem că nu putem învinge noi înşine
păcatul, moartea şi pe diavol, fără Hristos, fără iconomia mântuirii cea săvârşită în
persoana lui Hristos.

77 Ştiam să dicernem binele de rău şi înainte de cădere. Ideea va fi reluată şi de alţi
Sfinţi Părinţi şi este un mare adevăr al ontologiei umane.

321

Capitolul al 39-lea

Omul are puterea /facultatea de a deosebi binele de
rău. Astfel, fără constrângerea cuiva, el are puterea,
datorită alegerii şi voinţei proprii, să împlinească poruncile
lui Dumnezeu, prin care face deşarte uneltirile războiului
diavolesc împotriva sa

1. Omul a primit cunoaşterea binelui şi a răului.
Binele este a ne supune lui Dumnezeu şi a crede întru El şi
a ţine poruncile Sale şi întru acestea este viaţa omului. Pe
când a nu asculta de Dumnezeu este răul şi întru acesta este
moartea lui.

De aceea a dat Dumnezeu omului puterea de judecată
a minţii pentru ca omul să cunoască binele ascultării şi răul
neascultării şi pentru ca ochiul minţii [oculus mentis 778 ; the
eye of the mind], primind amândouă felurile de experienţă,
să poată face, cu judecată, alegerea lucrurilor celor mai bune
şi pentru ca să nu devină niciodată leneş sau nepăsător faţă
de poruncile lui Dumnezeu.

Şi învăţând din experienţă ceea ce este un lucru rău,
care curmă viaţa lui, adică neascultarea de Dumnezeu, va
învăţa să nu încerce ceva din acestea şi cunoscând ceea ce
păstrează întru el viaţa, adică ascultarea de Dumnezeu, adică
binele, el va putea ţine, cu stăruinţă, toate cele care se fac cu
râvnă.

Căci omul are două feluri de experienţă, având astfel

77Q

două feluri de cunoaştere, pentru ca prin certare el să poată
alege lucrurile cele mai bune. Dar cum putea, dacă el nu
avea cunoaştere contrară, să se introducă în ceea ce este
bun? Pentru că avem o înţelegere sigură şi fără îndoială a
lucrurilor pe care le gândim atunci, când nu avem nici cea
mai mică îndoială vizavi de ceea ce înţelegem.

Căci dacă limba noastră primeşte cunoaşterea a ceea
ce e dulce, când gustă acel lucru iar ochii ştiu să vadă
diferenţa dintre alb şi negru prin ceea ce văd şi urechile să
dinstingă sunetele pe care le aud, tot la fel face şi mintea,
care primind prin experienţă cunoaşterea a ceea ce e bun,
devine mult mai sărguincioasă în a-1 păstra, prin fapte făcute

778 Lat. 2, p. 298.
79 Certarea din partea lui Dumnezeu.

322

în ascultare de Dumnezeu; adică, mai înainte de toate, prin
aruncarea răului - care se face prin pocăinţă - a neascultării,
a tot ceea ce este greţos şi scârbos.

Pentru că prin aceasta ajunge la înţelegerea a ceea ce
este cu adevărat [bun], cât şi a ceea ce este contrar binelui şi
frumosului, şi prin aceasta mintea nu va mai încerca să guste
din neascultarea de Dumnezeu [inobedientiam gustare
Dei ; to taste disobedience to God\.

Dar, dacă cineva se fereşte de cunoaşterea celor două
feluri de lucruri şi de obţinerea îndoită a cunoaşterii,
înseamnă că a fost dezbrăcat, pe neaşteptate, de însuşirile

no i

fiinţei omeneşti .

2. Aşadar, cum va fi el un dumnezeu, dacă nu e nici
măcar om? Sau cum poate să fie desăvârşit dacă e ultimul
din cele createi Şi iarăşi, cum va fi el nemuritor, dacă firea
sa muritoare nu ascultă de Făcătorul ei? Insă trebuie să ştii
de la început cele ce ţin de demnitatea omului şi apoi despre
părtăşia ta la slava lui Dumnezeu {participare gloriae
Dei) 782 .

Căci, dacă nu te-a făcut Dumnezeu, nu poţi fi
dumnezeu. Iar dacă tu eşti lucrul lui Dumnezeu, aşteaptă
mâna Creatorului tău, Care a creat toate la timpul lor. La
timpul cuvenit ai fost făcut, ca unul care ai fost adus la viaţă.

Dă-ţi Lui inima ta ca un pământ moale şi uşor de
lucrat (molie et tractabile) şi păstrează chipul {figuram)
în care Creatorul tău te-a făcut pe tine, având umezeală întru
tine 785 , pentru ca nu cumva, devenind [pământ] tare să pierzi
amprentele degetelor Lui [vestigia digitorum Ejus ; the

787

impressions of His fingers] .

Ci, mai degrabă, prin păstrarea firii tu te ridici la ceea
ce este desăvârşit, pentru că pământul moale, care este în
tine este taina / adâncul unde lucrează Dumnezeu.

Căci mâna Sa te-a creat. El te va acoperi pe tine
înăuntrul tău, fără aur curat şi argint, şi te va împodobi pe

780 Lat. 2, p. 298.

781 E o ironie la adresa celor care nu recunoşteau că omul are puterea de a judeca, de
a discerne binele de rău.

782 Lat. 2, p. 299.

783 Ibidem.

784 Ibidem.

85 Având apa Duhului, care te face un pământ moale, blând, mănos, din care ies
virtuţi şi nu un pământ arid, care nu scoate nimic din sine.
786 Lat. 2, p. 299.

i7 O imagine admirabilă, în care Olarul-Dumnezeu crează oala, fiinţa umană şi
aceasta păstrează amprentele degetelor Lui.

323

tine ca pe un rege, căci e scris: „Regele însuşi a dorit
(concupiscat) 788 frumuseţea ta" (Ps. 44, 2, cf. LXX).

Dar, dacă tu, fiind cu îndărătnicie tare, vei respinge
lucrarea Sa cea cu multă iscusinţă şi te vei arăta
nemulţumitor faţă de El, pentru că faci parte din ţesătura
celor create şi eşti doar un om, devenind nemulţumitor faţă
de Dumnezeu, atunci vei pierde [măreţia chipului, faptul că
eşti] lucrarea Lui, cât şi viaţa.

Pentru că creaţia este o însuşire a bunătăţii lui
Dumnezeu, care a creat firea omenească. Dar dacă tu te vei
da pe tine Lui, prin credinţa şi ascultarea faţă de El, atunci
vei primi [măreţia de a fi] lucrare a Sa şi vei fi o creaţie
desăvârşită a lui Dumnezeu (perfectum opus Deî) .

3. Dar dacă nu vei crede în El şi vei zbura din mâinile
Lui 790 , atunci motivul pentru care vei fi nedesăvârşit este
acela că nu eşti ascultător, că nu eşti întru Cel, Care te
cheamă pe tine. Pentru că trimişii, care îi cheamă pe oameni
la nuntă, dacă nu ascultă de El, sunt alungaţi afară de la
ospăţul împărătesc.

Iar iscusinţa lui Dumnezeu nu este neputincioasă,
pentru că El poate să facă şi din piatră să răsară fii lui
Avraam. Iar cel care nu primeşte [desăvârşirea] e din cauză
că întru sine e nedesăvârşit. La fel, nici cei care îşi pierd
vederea [nu o află] pentru că s-au orbit pe ei înşişi.

Şi când rămân astfel mereu, cei care sunt orbi sunt
întru întuneric, în unul în care au căzut [cu de la sine putere].
Iar lumina niciodată nu înrobeşte pe cineva de la sine şi nici
Dumnezeu nu îşi manifestă puterea asupra cuiva dacă acesta
nu vrea să primească lucrarea iscusinţei Sale.

De aceea, acele persoane care au căzut / apostaziat din
lumina dată de Tatăl şi au călcat legea libertăţii, au făcut
aceasta din voia lor, căci au fost creaţi cu putere liberă şi au
această putere în ei înşişi.

4. Căci Dumnezeu, cunoscând de mai înainte toate
lucrurile [foreknowing all things], a pregătit două locuri de
sălăşluire, adică dând lumina celor care doresc cele ale
luminii celei nestricăcioase şi să se sălăşluiască în ea; pe
când aceia, care dispreţuiesc şi batjocoresc lumina şi se
golesc şi se întorc de la ea, fâcându-se astfel nişte orbi, El le-
a pregătit întunericul propriu acelora, care se opun luminii şi

788 Lat. 2, p. 299.

789 Ibidem.

790 Ca o pasăre bezmetică, neascultătoare.

324

pedeapsa cuvenită acelora, care au încercat să se golească de
supunerea faţă de El.

Căci supunerea faţă de Dumnezeu este odihna cea
veşnică, pe când cei care ocolesc lumina au pentru ei un loc
pe măsura zborului lor. Şi cei care zboară din odihna cea
veşnică primesc o sălăşuire pe măsură cu zborului lor.

Astfel, toate lucrurile bune sunt la Dumnezeu, pe când
cei care, prin propria lor voie, zboară de la Dumnezeu, se
lipsesc pe ei înşişi de toate lucrurile cele bune.

Şi, fiind ei lipsiţi de toate lucrurile bune, care cinstesc

7Q 1

pe Dumnezeu , din această cauză vor cădea sub dreapta
judecată a lui Dumnezeu. Pentru că acele persoane, care
ocolesc odihna, îşi vor atrage, pe drept, pedeapsa şi cei care
se golesc de lumină se vor sălăşlui, pe drept, în întuneric.

Pentru că şi acum, faţă de lumina aceasta temporală,
cei care o ocolesc se dau pe ei înşişi întunericului. La fel cei
care s-au despărţit de lumină s-au mutat la întuneric [pentru
că au dorit acest lucru ] şi după cum am spus mai înainte, nu
lumina i-a făcut nefericiţi în viaţa lor.

Ci, cei care au zburat din lumina cea veşnică a lui

709

Dumnezeu (sic aeternum Dei quifugiunt lumen) , care are
întru sine toate lucrurile bune (quod continet in se omnia
bonă) 191 ', sunt cei care şi-au cauzat lor înşişi sălăşluirea în
întunericul cel veşnic (aeternas tenebras) 194 , care e despărţit
de toate lucrurile cele bune, pentru că au consimţit să
trăiască astfel.

791 Toată fapta bună este o slăvire a lui Dumnezeu iar orice faptă rea este o necinstire
alui Dumnezeu. Reţinem de aici, din acest capitol, atât imaginea Olarului şi a oalei
pe care Acesta îşi pune amprentele, cât şi libertatea rea, ca un zbor de la Dumnezeu,
ca o părăsire a lui Dumnezeu, a cuibului care ne face bine.

792 Lat. 2, p. 300.

793 Ibidem.

794 Ibidem.

325

Capitolul al 40-lea

Unul şi Acelaşi Dumnezeu Tatăl a pricinuit pedeapsa
celor netrebnici şi a dat răsplătire celor aleşi

1. Fiindcă e Unul şi Acelaşi Dumnezeu Tatăl, Care a
pregătit lucrurile cele bune ale Sale pentru cei care doresc să
îi urmeze Lui şi care rămân în ascultare de Sine, cât şi Cel
care a pregătit focul cel veşnic [the eternal fire] pentru
începătorul apostaziei [rcp dpxrjycp tt)q dwooTaoLac; ; the
ringleader of the apostasy], pentru diavolul, şi pentru cei
care s-au răzvrătit împreună cu el, adică acel foc despre care
Domnul a spus, că va fi pentru acei oameni, care vor fi
despărţiţi de Sine şi vor sta la stânga Lui (Mt. 25, 41).

Şi aceasta este ceea ce s-a spus prin Prorocul: „Eu
sunt un Dumnezeu zelos (leş. 20, 5; 34, 14), Care fac pacea
şi creez lucrurile rele" (îs. 45, 7).

Adică El a creat pacea şi prietenia cu cei care s-au
pocăit şi s-au întors la El şi i-a adus pe ei la unire [între ei],
dar a pregătit pentru cei nepocăiţi (the impeniteni), pentru
cei care ocolesc lumina, focul cel veşnic şi întunericul cel
mai din afară [ignem aeternum et exteriores tenebras 796 ;
eternal fire and outer darkness], care e pentru demoni şi
pentru cei au căzut în cele ale lor.

2. Iar dacă ar da un Tată odihnă şi un alt Dumnezeu ar
pregăti focul, atunci fiii lor nu ar fi egali, pentru că unul i-ar
trimite în împărăţia Lui, pe când celălalt în focul cel veşnic.

însă, dacă este Unul şi Acelaşi Domn, Care a creat
întreagul neam omenesc şi El îi va separa [pe cei buni de cei
răi] la judecată, „după cum îşi separă un păstor oile de
capre" şi este unul care spune: „Veniţi la mine
binecuvântaţii Tatălui Meu, de primiţi împărăţia care vi s-a
pregătit vouă" iar celălalt va spune: „Depărtaţi-vă de la Mine
blestemaţilor, în focul cel veşnic, pe care Tatăl Meu 1-a
pregătit diavolului şi îngerilor lui", atunci ambele pasaje
vorbesc de Unul şi Acelaşi Tată, Care a spus „fac pacea şi
creez lucrurile rele", pentru că El le-a pregătit pe amândouă.

795 Idem, p. 301.

796 Ibidem.

326

Şi astfel există un singur Judecător, Care va trimite în
ambele locuri, după cum a spus Domnul în parabola grâului
şi a neghinelor, când a zis:

„De aceea neghinele sunt adunate la un loc şi arse în
foc, căci aşa va fi la sfârşitul lumii. Fiul Omului va trimite
pe îngerii Săi şi vor aduna dintru împărăţia Lui pe toţi care
jignesc şi pe cei care lucrează nedreptatea şi îi va trimite pe
ei în cuptorul de foc: acolo va fi plângerea şi scrâşnirea
dinţilor. Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia
Tatălui lor" [Mt. 13, 40-43].

De aceea, Tatăl a pregătit împărăţia pentru cei drepţi,
întru care Fiul va primi pe cei vrednici de ea şi tot El a
pregătit cuptorul de foc, întru care îngerii împuterniciţi de
către Fiul Omului va trimite pe cei care nu i-au slujit Lui,
după poruncile lui Dumnezeu.

3. Căci, într-adevăr, Domnul rodeşte sămânţa cea
bună a Sa în pământul [inimii] lor. Căci El a spus că
„pământul este lumea" (Mt. 13, 38).

Dar, pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul „şi a
semănat neghine în mijlocul grâului şi s-a dus" (Mt. 13, 25).
De aici noi învăţăm că acesta, [care a semănat neghinele],
este îngerul apostat şi vrăjmaşul [nostru], fiidcă el a fost
invidios pe lucrul lui Dumnezeu şi a dat în mâna acestuia 79

798

vrăjmăşia cu Dumnezeu .

Din această cauză şi Dumnezeu 1-a izgonit de la faţa
Sa pe cel care, în acord cu fapta sa de hoţie, a semănat
neghine, adică pe cel prin care ne-a venit căderea. Dar având
milă de om, de cel care, prin purtarea fără circumspecţie, dar
păcătoasă, a devenit neascultător, [Domnul] a întors
vrăjmăşia, prin care acela [diavolul] a vrut să facă din el
[om] duşmanul lui Dumnezeu, împotriva autorului ei 799 ,
schimbând mânia Sa faţă de om şi întorcând-o în altă
direcţie, adică îndreptând-o către şarpe.

De aceea Scripturile ne spun că Dumnezeu a zis către
şarpe: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între
sămânţa ei şi sămânţa ta. El îţi va strivi ţie capul iar tu îi vei
zgâria Lui călcâiul". Fiindcă Domnul a recapitulat în Sine
această vrăjmăşie, când El S-a făcut om din Femeie şi a
strivit pe şarpe.

797 Adică omului.

98 La făcut pe om să descopere reau relaţie cu Dumnezeu, vrăjmăşia faţă de El.
799 A diavolului.

327

Capitolul al 41-lea

Cei care nu cred în Dumnezeu şi sunt neascultători
sunt îngerii şi fiii Satanei, nu prin firea lor, ci prin imitare.
Sfârşitul cărţii şi scopul cărţii următoare

1. Iar pentru că Domnul a spus că e vorba aici şi
despre îngeri, adică despre demoni, pentru că pentru ei s-a
pregătit focul cel veşnic, El a spus acestea şi faţă de neghine:
„Neghinele sunt fiii celui rău" (Mt. 13, 38). Adică El a
confirmat faptul, că cei care sunt apostaţi (abscessionis)
sunt ai începătorului căderii. Insă El nu i-a făcut astfel pe
îngeri şi pe oameni 801 .

Pentru că noi nu găsim nicăieri că răul a fost creat
vreodată sau că este o creaţie a lui Dumnezeu, ca îngerii. Ci
Dumnezeu a făcut toate lucrurile, după cum spunea David,
privind toate câte există: „Pentru că El a spus şi s-au făcut;
El a poruncit şi s-au zidit / creat" (Ps. 32, 9, cf. LXX şi
VUL).

2. De aceea, toate lucrurile au fost făcute de către
Dumnezeu iar răul a devenit o cauză a apostaziei pentru sine
şi pentru alţii, după cum, pe drept, spune Scriptura, când cei
care rămân în apostazie / cădere sunt numiţi „fiii diavolului"
şi „îngerii celui rău".

Pentru că. fiu, după cum mi-e dat să înţeleg, are două
înţelesuri.

Primul înţeles e acela, că fiul e fiu după natură / fire,
din cauză că cineva a născut un fiu. Dar al doilea înţeles e
acela că el a devenit, s-a făcut ca un fiu [deşi nu este după
naşterea firească] şi aceasta este diferenţa între fiul prin
naştere şi cel care se face fiu [prin comuniunea cu cineva
iubit ca părinte].

Căci primul este fiu prin naştere, pe când al doilea se
face fiu / devine fiu prin atenţia dată cuiva sau prin
învăţătura pe care o urmează de la acela.

Şi când cineva primeşte gândirea din gura altuia, el
devin un fiu prin luarea învăţăturii de la acela iar acela îi
devine lui tată. Iar după fire, adică prin creaţie, s-a spus că

JU Lat. 2, p. 304.
01 Adică răi.

328

noi suntem cu toţii fiii lui Dumnezeu, fiindcă am fost creaţi
cu toţii de către Dumnezeu.

Dar în ceea ce priveşte ascultarea şi învăţătura noi nu
suntem cu toţii fiii lui Dumnezeu, ci numai cei care cred în
El şi fac voia Lui.

Iar cei care nu cred şi nu ascultă de voia Lui sunt fiii şi
îngerii diavolului, fiindcă ei lucrează răul. Şi din această
cauză a şi spus Isaia: „Am născut şi am purtat fii, dar ei s-au
răsculat împotriva Mea" (îs. 1, 2).

Şi iarăşi, când El a vorbit despre fiii străini a spus:
„Fiii străini M-au minţit pe Mine" (Ps. 17, 46, cf. VUL).
Pentru că, după firea lor, ei sunt copiii Lui, pentru că ei sunt
creaţi [de către El]. Dar prin faptele lor, ei nu li sunt copii.

3. Pentru aceasta, dacă la oameni, fiii, care sunt
neascultători taţilor lor, sunt dezmoşteniţi (disinherited),
deşi sunt fiii lor după fire / de sânge, însă prin lege ei sunt
dezmoşteniţi, pentru că nu mai sunt moştenitori ai taţilor lor
naturali, tot la fel şi la Dumnezeu, pe cei care nu ascultă de
El îi dezmoşteneşte, ei încetând să mai fie/m Lui.

De aceea, ei nu vor primi moştenirea Sa, după cum a
spus David: „Instrăinatu-s-au păcătoşii din pântece; mânia
lor e după asemănarea şarpelui" (Ps. 57, 4, 5, cf. VUL).

Şi, de aceea, Domnul îi numeşte pe acei fii, pe care îi
cunoştea [ca răi], ca fiind „un neam de vipere", fiindcă
aidoma acestor animale ei lucrează cu atenţie / subtil, ca să
rănească pe alţii. Căci El a spus: „Feriţi-vă de aluatul
fariseilor şi al saducheilor" (Mat. 16, 6).

De asemenea a vorbit şi despre Irod, când a spus:
„Mergi şi spune vulpii acesteia..." (Le. 13, 32), ţintind aici
răutatea lui vicleană şi înşelăciunea.

Căci de aceea a spus Prorocul David: „Omul, în cinste
fiind, s-a făcut asemenea vitelor" (Ps. 48, 21).

Iar Ieremia a spus: „Ei sunt asemenea cailor,
nechezând după iepe; fiecare din ei nechezând după femeia
aproapelui său" (Ier. 5, 8).

Iar Isaia, când predica în Iudeea, şi judeca Israelul,
foloseşte cuvintele: „conducători ai Sodomei" şi „oameni ai
Gomorei" (îs. 1, 10), ca să spună că aceştia imitau răutatea
sodomiţilor şi să arate că păcatele erau forte multe între ei,
numindu-i cu aceleaşi nume ca şi pe cei pe care îi urmau
prin imitare.

Insă ei nu au fost astfel prin fire creaţi de către
Dumnezeu, ci [au ajuns aşa] prin puterea de a acţiona ca

329

atare, acelaşi Proroc sfătuindu-i pe ei la bine, în cuvintele:
„Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, scoateţi răutatea din sufletele voastre
înaintea ochilor Mei" (îs. 1, 16, cf. VUL).

Şi astfel, nu e nicio îndoială că ei au greşit şi au
păcătuit în acest fel, dacă au primit acelaşi reproş / aceeaşi
mustrare ca şi sodomiţii.

Căci dacă ei s-ar fi întors şi s-ar fi pocăit şi ar fi
eliminat răul [din ei], atunci primeau puterea de a se face/m
lui Dumnezeu şi puterea să primească moştenirea nemuririi,
pe care o vor primi de la El. De aceea, pentru această
raţiune, El i-a numit pe ei „îngeri ai diavolului" şi „fiii celui
viclean", pentru că a luat aminte la diavolul şi la lucrările
lui. Insă ei sunt, tot timpul, creaturile Unuia şi Aceluiaşi
Dumnezeu.

Dar dacă ei cred şi se supun lui Dumnezeu şi ţin de
învăţătura Sa, atunci devin fiii lui Dumnezeu. Dar când ei
apostaziază şi cad în păcate, atunci sunt de partea
conducătorului lor, adică a diavolului, ca unul, care s-a făcut
cauza apostaziei sale şi, prin aceasta, şi a altora.

4. Iar astfel de cuvinte ale Domnului sunt numeroase,
însă prin toate se vestesc Unul şi Acelaşi Tată, Creatorul
lumii, după cum m-am muncit să demonstrez, de dragul lor,
pentru a respinge multele argumente ale acelora, care sunt
căzuţi în astfel de greşeli, ca atunci când ar vedea câte
dovezi sunt împotriva lor ei să se întoracă la adevăr şi să se
mântuie.

Pentru că e necesar să fie adăugată în această lucrare a
noastră, în următoarea carte, învăţătura lui Pavel, conformă
cu cuvintele Domnului, în care să cercetăm părerile acestor
oameni şi arătând cele ale Apostolului, să explicăm pe
fiecare în parte, arătând interpretările date de către eretici,
care au înţeles greşit cele pe care le spune Pavel şi să
demonstrăm cât de nebună e mintea lor, care poate gândi
astfel de lucruri.

Şi să arătăm că Pavel, în lucrurile despre care ei ne
chestionează şi despre care spun minciuni de la un cap la
altul, a fost un Apostol al adevărului şi că gândirea sa este
întru totul conformă cu predica adevărului [the preaching of
the truth].

Şi astfel, că există un singur Dumnezeu Tatăl, Care a
vorbit lui Avraam, Care a dat Legea, Care a trimis mai
înainte pe Proroci, Care în zilele cele din urmă ne-a trimis
nouă pe Fiul Său şi prin Care a mântuit lucrul mâinilor Sale,

330

adică firea trupului (et salutem Suo plasmati donat, quod
est carnis substantia) .

Astfel, voi grupa toate acestea într-o altă carte,
punând aici cuvintele Domnului, pe care El le-a învăţat
despre Tatăl nu prin parabole, ci prin expresii luate în sensul
lor dezvăluit şi voi expune Epistolele Fericitului Apostol
[Pavel], cu harul lui Dumnezeu, dându-ţi ţie o lucrare
întreagă, în care voi expune şi respinge cunoaşterea lor,
numită aşa în mod fals.

Şi astfel, am să-ţi dau practic cinci cărţi în care voi
prezenta respingerea tuturor ereticilor.

802 Lat. 2, p. 307.

331

Cartea a V-a

Prefaţă

In primele patru cărţi, dragul meu prieten, pe care ţi
le-am dat , am expus pe toţi ereticii şi am dat la lumină
învăţăturile lor şi am respins pe acei oameni care au născocit
astfel de opinii neevlavioase. Şi acum vreau să desăvârşesc
acest lucru prin aducerea în discuţie a altor învăţături
particulare ale acestor oameni, pe care ei le-au scris în cărţile
lor, lucru pe care îl voi face prin aducerea a mai multor
argumente de natură generală, care au aplicabilitate şi în
cazul lor.

Astfel, eu voi puncta adevărul şi voi arăta predica
Bisericii, pe care Prorocii au vestit-o - după cum am arătat
deja - dar pe care Hristos a dus-o la desăvârşire şi pe care
Apostolii ne-au predat-o nouă, celor ai Bisericii, primind
astfel [acele adevăruri de mai înainte] şi în întreaga lume
singură ea s-a păstrat neştirbită, aşa cum a fost transmisă de
către aceea 804 fiilor săi.

De aceea, având la dispoziţie toate acele întrebări pe
care ereticii ni le-au propus şi având explicaţiile învăţăturii
Aspostolilor şi claritatea acelor multor lucruri despre care
Domnul ne-a vorbit în parabolele Sale, mă voi strădui în
această a cincia carte, ca în cuprinsul ei să expun şi să
resping aşa-zisa cunoaştere falsă a acestora, aducând dovezi
din celelalte învăţături ale Domnului şi din Epistolele
Apostolilor. Şi prin aceasta am să răspund cererii tale, să
răspund la ceea ce tu mi-ai cerut (după cum mi se cere mie,
ca unul care am rânduiala de a sluji cuvântului) şi lucrând
astfel, după puterea mea, ca să îţi furnizez ţie un bogat ajutor
împotriva contradicţiilor acestor eretici (contradictiones
haereticorum) .

Şi, prin acestea toate, pe cei nesupuşi şi rătăciţi tu îţi
poţi converti la Biserica lui Dumnezeu şi îi poţi întări şi pe

803 Adică Sfântul Irineu i-a trimis cărţile pe măsură ce le-a scris, în mod episodic şi
nu pe toate cinci deodată.

804 De către Biserică.

805 Lat. 2,p. 313.

332

cei începători / pe neofiţi în gândurile lor 806 , ca ei să se
întărească şi mai mult în credinţă prin ceea ce primesc de la
tine, păziţi fiind în Biserică pe de-a-ntregul. Pentru ca astfel
să nu mai fie pervertiţi de către cei care doresc să îi înveţe
falsele lor învăţături şi să îi poarte departe de adevăr 807 .

Acestea îţi vor sluji ţie aşadar - şi tuturor celor care
se va întâmpla să citească aceste cărţi, adică să citească cu
mare atenţie ceea ce am spus deja - ca să poţi căpăta o
cunoaştere a subiectelor împotriva cărora am scris. Pentru
că în acest fel tu vei discuta cu ei într-un mod autentic şi vei
fi pregătit să primeşti dovezile, pe care să le foloseşti
împotriva lor, aruncând învăţăturile lor ca pe o murdărie şi
primind învăţătura cerească [coelestem fidem ; the celestial
faith].

Căci urmând unicului învăţător adevărat şi neclintit,
Cuvântului lui Dumnezeu, Domnului nostru Iisus Hristos,
unul ca acesta 809 , prin nemăsurata Sa dragoste, se va face
aidoma nouă, căci El poate să ne facă pe noi să fim ceea ce
este El însuşi 810 .

Să-i întărească pe cei proaspăt botezaţi sau pe cei care nu ştiau prea multe despre
credinţa adevărată. Cărţile împotriva ereziilor sunt aşadar întotdeauna folositoare, în
orice veac, ca unele care răspund la problemele, la realităţile bisericeşti contestate de
către eretici.

Oricând există o problemă mai grea pentru cei neîntăriţi trebuie să creăm răspunsuri
pe înţelesul tuturor. Oamenii Bisericii au datoria de a răspunde ereziilor cu
mărturisiri ortodoxe aplicate, în termenii şi cu profilul pe care îl cere momentul.

807 Erezia e o depărtare de comuniunea adevărului, de comuniunea întru adevăr, de
adevărul ecumenic. Cel care pleacă din Biserică pentru o altfel de biserică închipuită
de el nu face decât să se rupă de Biserica lui Dumnezeu, aşa cum spune Sfântul
Irineu aici.

808 Lat. 2,p. 314.

809 Cel eretic.

Adică: dumnezei după har.

333

Capitolul 1

Numai Hristos este în stare să ne înveţe lucrurile
dumnezeieşti şi să ne măntuie pe noi. El a luat trup din
Fecioara Măria nu în aparenţă ci în mod real, prin lucrarea
Sfântului Duh, pentru ca să ne reînnoiască. Condamnarea
fanteziilor lui Valentin şi Ebion

1. Fiindcă nu în alt fel putem învăţa lucrurile lui
Dumnezeu, ci numai de la învăţătorul nostru, Care fiind
Cuvântul S-a făcut om. Pentru că nu există altă fiinţă, care să
aibă puterea de a ne revela nouă lucrurile Tatălui, în afară de
propriul Său Cuvânt. „Pentru că cine" altul „a cunoscut
gândul Domnului şi cine" altul „a fost sfetnicul
(consiliarius 811 ) Lui" (Rom. 11, 34)?

Fiindcă noi nu putem învăţa într-alt fel, decât privind
la învăţătorul nostru şi auzind vocea Sa cu urechile noastre,
ca, făcându-ne imitatori ai lucrurilor Lui prin împlinirea
cuvintelor Sale, să avem comuniune cu El, primind puterea
să creştem din desăvârşirea Lui şi din a Aceluia, Care este
mai înainte de a fi toată făptura.

Noi - ca unii care am fost creaţi ultimii de către
singura Fiinţă bună şi preabună, prin Cel care are darul
nemuririi, fiind făcuţi după asemănarea Lui (predestinaţi
fiind după preştiinţa Tatălui, ca noi, cei care nu aveam
existenţă, să intrăm întru existenţă) şi ca primă roadă a
creaţiei - am primit, la vremea cunoscută de mai înainte 812 ,
[binecuvântarea mântuirii] prin slujirea Cuvântului, Care
este desăvârşit în toate lucrurile, fiind atotputernicul Cuvânt
dar şi om, Care ne-a mântuit pe noi prin Sângele Său, în
felul înţeles de mintea noastră, pentru că El S-a dat pe Sine
ca mântuire pentru cei care erau ţinuţi în robie.

Şi pentru că [îngerul] cel căzut ne-a tiranizat pe noi în
mod nedrept, pe noi, care prin firea noastră eram proprii lui
Dumnezeu cel atotputernic, dar acesta ne-a înstrăinat pe noi
şi ne-a făcut să fim contrar firii noastre, Cuvântul lui
Dumnezeu ne-a făcut pe noi ucenicii Săi, El, Cel puternic

811 Lat. 2,p. 314.

812 Cunoscută din sfatul cel mai înainte de veci de către Treime sau stabilită de mai
înainte de veci de Treime.

334

întru toate şi Care nu are nicio nedesăvârşire în a ne judeca
pe noi.

Căci ne-a făcut drepţi, scoţându-ne din căderea
noastră şi dându-ne libertatea Sa ca proprie nouă. Şi nu a
făcut aceasta prin violenţă, aşa cum s-a obţinut căderea
noastră, la început, sub stăpânirea acelora 813 , când ni s-a
răpit, cu lăcomie, ceea ce nu le era propriu.

Ci s-a făcut prin convingere [persuasion], potrivit cu
sfatul lui Dumnezeu, care nu ne violentează pentru a căpăta
ceea ce El doreşte 814 .

Pentru că astfel nici dreptatea nu e înfrântă şi nu este

QIC _

distrus nici lucrul lui Dumnezeu dintru început. Fiindcă
Domnul ne-a răscumpărat pe noi prin sângele Său, dându-Şi
sufletul Său pentru sufletele noastre şi trupul Său pentru
trupurile noastre, revărsând peste noi pe Duhul Tatălui prin
unirea şi comuniunea dintre Dumnezeu şi om 816 ,
împărtăşindu-se astfel Dumnezeu, prin Duhul, oamenilor şi,
pe de altă parte, unind pe om cu Dumnezeu prin întruparea
Sa şi revărsând peste noi din adevărata şi netrecătoarea
nemurire, prin comuniunea cu Dumnezeu, fapt pentru care
toate învăţăturile ereticilor se nimicesc.

2. Căci, cu adevărat, spun deşertăciuni toţi cei care
afirmă că El a venit la noi numai în aparenţă 817 . Pentru că
aceste lucruri [petrecute cu El] nu au fost aparente, ci reale.

813 A demonilor.

814 Convertirea noastră la Dumnezeu nu se face prin violenţă ci prin încredere, prin
încredinţare. Noi credem din convingere, din încredinţare, din simţirea dragostei şi a
măreţiei lui Dumnezeu şi nu pentru că El ne presează, ne forţează să ascultăm
cuvintele Lui şi să acceptăm slava Lui.

Demonii au produs căderea omului prin asalt direct, prin violenţă, prin parşivenie. Ei
i-au dorit răul, i-au dorit căderea, pe când Dumnezeu nu vrea să ne mântuie cu forţa,
chiar dacă e spre binele nostru acest lucru. Adevărata mântuire sau mântuirea este
rodul alegerii, al iubirii libere, al iubirii neostoite, până la moarte a lui Dumnezeu şi
nu e rodul unei siliri, a unei forţări de la spate a noastră ca să credem întru El.
Tocmai de aceea e măreaţă credinţa noastră mântuitoare: pentru că e iubire liberă a
Celui care ne-a iubit din veci şi S-a dat pe Sine pentru noi şi e iubire care ne
împlineşte şi ne transfigurează şi nu e doar o retorică goală de har, de putere
dumnezeiască transfiguratoare.

815 Omul.

816 Făcută în persoana Fiului întrupat.

817 De unde acest fel de eretici sunt numaiţi dochetişti, conform titulaturii din limba
greacă. Tot cel care spune că Hristos S-a întrupat în aparenţă neagă întruparea şi
asumarea reală de către El a firii noastre şi face superfluă mântuirea noastră. Pentru
că, numai dacă Hristos e Dumnezeu adevărat şi om adevărat, El ne-a mântuit pe noi,
pentru că a luat toate ale noastre ca să le mântuiască şi să le desăvârşească. Dacă
trupul Său nu era întreg ca al nostru, afară de păcat, atunci noi nu suntem mântuiţi.
Dar dacă El a luat firea noastră în mod integral, atunci noi ne putem sfinţi deplin, în
fiecare parte a trupului şi a sufletului nostru, ca şi umanitatea Sa.

335

Căci dacă El nu a venit ca om la noi, dacă nu a fost
om, atunci nici Sfântul Duh nu S-a odihnit peste El - lucru
care se petrece în mod real - pentru că Duhul este nevăzut.

Şi nici nu este vreo măsură a adevărului în El, dacă El
nu era El decât în aparenţă. Pentru că am remarcat faptul că
Avraam şi alţi Proroci L-au văzut într-un mod prorocesc,
văzând de mai înainte lucrurile ce aveau a se petrece. Astfel,
dacă El a apărut [la Proroci] într-o altă înfăţişare decât ceea
ce este în realitate e din cauza că vederile proroceşti au fost

Ol Q

ale unor oameni .

După cum, despre a doua venire a Lui, noi ştim mai
dinainte, pentru că aceasta se va petrece conform cu ceea ce
s-a văzut în mod profetic. Şi am dovedit deja faptul, că acele
lucruri care se spun, că El nu a venit decât în aparenţă, vor
să spună că: El nu a primit nimic din Măria. Căci dacă El nu
a avut, cu adevărat, trup şi sânge, prin care să ne răscumpere
pe noi, atunci nici nu a recapitulat / asumat în Sine pe Adam
cel întâi zidit.

De aceea zadarnic accentuează ucenicii lui Valentin
această părere, pentru a-mi exclude trupul de la mântuire
(excludant salutem carnis) şi pentru a lepăda ceea ce
Dumnezeu a făcut.

3. Zadarnică este şi învăţătura ebioniţilor, care nu
primesc, prin credinţă, în sufletul lor, unirea dintre
Dumnezeu şi om, şi care rămân oameni vechi (veteri

,. 820\ 821

generatwnes )

Căci nu vor să accepte că Duhul Sfânt S-a pogorât
peste Măria şi că puterea Celui Preaînalt a umbrit-o pe Ea
[cf. Le. 1, 35], lucru care a făcut-0 să zămislească pe Fiul
Sfânt, pe Fiul Preamarelui Dumnezeu şi Tatăl tuturor, adică
faptul că S-a întrupat şi S-a arătat ca Făptură nouă {novam
Generationem) J şi că, noi, făptura cea veche, care
moştenea moartea, prin Făptura cea nouă moştenim viaţa.

Pentru acest motiv aceşti oameni resping amestecarea
vinului ceresc (commixtionem vini coelestis) şi doresc
să bea numai apa lumii acesteia, adică fără să primească pe
Dumnezeu, fără să aibă părtăşie / comuniune cu El,

818 Au fost pe măsura oamenilor Sfinţi, care le-au văzut.

819 Lat. 2,p. 316.

820 Ibidem.

821 Nerenăscuţi prin har.

822 Lat. 2,p. 316.

823 Resping Sfânta Euharistie.

824 Lat. 2,p. 316.

336

rămânând ca Adam, care a fost învins şi a fost izgonit din
Paradis.

Pentru că ei nu vor să fie ca Adam cel dintru început,
care avea în el suflarea de viaţă, care venea din Dumnezeu
iab initio plasmationis nostrae in Adam ea, que fuit a Deo
adspiratio vitae) 825 , având unire cu Cel care 1-a plămădit şi 1-
a însufleţit şi i-a dat să se manifesta ca un om care are
raţiune.

Pentru aceasta, în timpurile cele din urmă, Cuvântul
Tatălui şi Duhul lui Dumnezeu, unindu-se cu firea cea veche
a lui Adam (Verbum Patris et Spiritus Dei, adunitus antique
substantiae plasmationis Adae) , a dat omului viaţă şi
desăvârşire pentru a primi desăvârşirea Tatălui, în aşa fel
încât, dacă întru Adam toţi mor, în mod duhovniceşte, noi
putem să fim vii.

Pentru că nu a existat vreme ca Adam să zboare din
mâinile lui Dumnezeu, de când Tatăl a zis: „Să facem om
după chipul şi după asemănarea Noastră" (Fac. 1, 26).

Căci pentru această raţiune, în timpurile cele din
urmă, nu prin voinţa trupului, nici prin voinţa omului, ci prin
buna plăcere a Tatălui, mâinile Sale au creat un om nou (ex
placito Patris, manus Ejus vivum perfecerunt hominem) ,
pentru ca Adam să poată fi din nou după chipul şi după
asemănarea lui Dumnezeu (uti fiat Adam secundum
imaginem et similitudinem Dei) .

825 Idem, p. 316-317.

826 Idem, p. 317.

S?7 T , ■ ■

827 Ibidem.

828 Ibidem

337

Capitolul al 2-lea

Când Hristos ne umple pe noi prin harul Său, El nu
vine la unii care nu Ii aparţin. Căci ni se dă nouă, cu
adevărat, în Euharistie prin adevăratul Său Trup şi Sânge
şi, prin acestea, dă trupurilor noastre posibilitatea mântuirii

1. De asemenea, [oameni] deşerţi sunt şi cei care
spun, că Dumnezeu vine la noi ca la unii, care nu îi
aparţinem Lui, invidiind lucrul altuia. Cu alte cuvinte, ei
spun că El a mântuit pe omul pe care l-ar fi creat altul, că
Dumnezeu nu a făcut şi nici nu a plăsmuit ceva, prin aceasta
privându-L de faptul, dintru început şi propriu Lui, de a fi
făcut pe om.

De aceea, venirea Lui la aceşti oameni ar fi o venire la
lucrurile altuia, lucru care nu ar fi drept. Din această cauză
nu ne-a răscumpărat, cu adevărat, prin Sângele Său, dacă El
nu S-a făcut om cu adevărat, pentru a restaura lucrul
mâinilor Sale dintru început, pentru ca omul să fie după
chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu. Insă El nu ne-a
răpit printr-un anumit şiretlic din proprietatea altuia, ci ne-a
luat în stăpânire într-un mod drept şi milostiv (sed Sua
propria juste et benigne assumens) .

Căci îngrijindu-Se de căderea noastră, El ne-a
mântuit, pe drept, prin propriul Său sânge. Iar dacă privim la
modul cum El ne-a răscumpărat, observăm că El a fost
milostiv cu noi. Pentru că noi nu i-am dat nimic Lui pentru
aceasta şi nici nu a cerut ceva de la noi. Pentru că El nu are
nevoie de ceva de la noi, ci noi avem nevoie de intimitatea
Lui (Eum communionis) . Şi, pentru această raţiun, El Şi-a
revărsat mila Sa peste noi, pentru ca să ne adune pe noi în
sânul Tatălui (ut nos colligeret in sinum Patris) .

2. Şi deşartă este şi pledoaria acelora, care dipreţuiesc
pe de-a-ntregul iconomia lui Dumnezeu (dispositionem
Dei) 831 şi resping mântuirea trupului, care caută să

829 Ibidem.

830 Ibidem.

831 Idem, p. 318.

832 Ibidem.

338

dispreţuiască renaşterea {regenerationem ) , spunând că
nu este în afara nestricăciunii.

Căci, dacă nu câştigăm mântuirea, atunci nici Domnul
nu ne-a răscumpărat prin sângele Său, nici potirul
Euharistiei (calix Eucharistiae) nu ne aduce comuniunea
cu sângele Său, nici pâinea pe care noi o frângem nu ne face
să avem comuniune cu trupul Său (I Cor. 10, 16). Pentru că
sângele vine numai din vene şi din trup şi îl are cineva care
se face om, după cum S-a făcut Cuvântul lui Dumnezeu.
Pentru că prin sângele Său El ne-a răscumpărat pe noi, după
cum spune Apostolul Său: „întru care noi avem mântuirea
prin Sângele Său, cât şi iertarea păcatelor" (Col. 1, 14). Iar
dacă noi suntem mădularele Sale, atunci ne hrănim ca unii
creaţi.

Căci El a dorit să ne creeze pe noi, fiindcă El face să
răsară soarele sau să cadă ploaie atunci când El doreşte. Şi
El recunoaşte potirul (care e o parte din creaţie) ca
sângele Său, prin care ne înrourează (bedewsf 21 sângele
nostru şi pâinea (care e tot o parte a creaţiei Sale), prin care
ne dă trupul Său, prin care întăreşte trupurile noastre.

3. De aceea, când amestecăm potirul (to KeKpapeuou
TTOTijpLou ; mixtus calix ), şi pâinea zidită primeşte pe
Cuvântul lui Dumnezeu (/cal o yeyouax; ăptoc; eiridexctccL
tbu Aoyou Tou 0eou 84 °; et factus panis percipit Verbum
Dei 841 ), şi este făcută aşadar Euharistia sângelui şi a trupului
lui Hristos, lucruri prin care trupul nostru se întăreşte şi se
fortifică, cum pot aceştia atunci să afirme, că trupul este
incapabil să primească darul lui Dumnezeu, care este viaţa
veşnică, adică trupul acesta, care este hrănit din trupul şi
sângele Domnului şi care este mădular al Său? 842

Pentru că spune Fericitul Pavel în Epistola către
Efeseni, că: „noi suntem mădularele lui Hristos, din trupul
Lui şi din oasele Lui" (Efes. 5, 30).

833 Ibidem.

834 Prin Botez.

835 Lat. 2,p. 318.

836 Potirul euharistie.

837 Ni-1 sfinţeşte cu Sfânt Sângele Său.

838 Lat. 2,p. 319.

839 Idem, p. 319-320.

840 Ibidem.

841 Idem, p. 320.

842 Cum pot să spună ereticii, se întreabă Sfântul Irineu, că nu există mântuire şi
îndumnezeire, dacă sfinţirea noastră se produce prin unirea noastră cu Hristos
euharistie, ca unii care suntem mădularele Sale cele tainice?

339

Iar el nu spune aceste cuvinte despre oameni nevăzuţi
I invizibili şi duhovniceşti, adică pentru nişte spirite fără
oase şi trup, ci se referă la faptul că iconomia prin care
Domnul S-a făcut om ca noi, L-a făcut să aibă trup, şi vene,
şi oase, pentru ca trupul să se hrănească din potirul, care este
Sângele Său şi să primească întărire din pâinea, care este
Trupul Său.

Iar dacă tai o j oardă de viţă şi o pui în pământ şi ea o
să dea rod la timpul ei sau dacă bobul de grâu cade în
pământ şi se descompune, el iese de acolo înmulţit prin
Duhul lui Dumnzeu, slujind spre folosul oamenilor, tot la fel
primim pe Cuvântul lui Dumnezeu, Care Se face Euharistie,
Care este Trupul şi Sângele lui Hristos (tov Aoyov tov
0eov, EvxccpLOtia yivemi, Owep iau Ucojua /cal Aljua tov
XpLorov; Verbum Dei Eucharistia fiunt, Quod est Corpus et
Sanguis Christi) 843 .

Iar trupurile noastre, fiind hrănite prin acestea şi
aşezate în pământ, şi suferind descompunerea, vor răsări la
timpul potrivit, atunci când Cuvântul lui Dumnzeu le va da
lor învierea prin slava lui Dumnezeu şi Tatăl, Care va dărui
nemurirea celor muritoare şi nestricăciunea celor
stricăcioase, fiindcă puterea lui Dumnezeu se desăvârşeşte
întru slăbiciune, pe când cei care vom fi mândri, nu vom
avea viaţă întru noi, pentru că ne-am războit împotriva lui
Dumnzeu, ca unii care nu am avut mulţumire în minţile
noastre.

Şi învăţăm din experienţă, că noi avem viaţa veşnică
din prea mare putere a acestei Fiinţe [a lui Dumnezeu] şi nu
din cauza firii noastre.

Căci noi nu putem dispreţui această slavă, care
înconjoară pe Dumnzeu [tîjc vepi 0ebu âo£?jc; quae est
circa Deum gloria ; that glory which surrounds God],
Care este a Sa, nici nu putem dispreţui firea noastră, pentru
că cunoaştem că Dumnezeu poate face şi ceea ce omul poate
primi / înţelege, cât şi ceea ce nici nu poate să priceapă cu
adevărat, despre Dumnezeu şi om.

Căci nu este oare cazul să înţelegem faptul că, aşa
cum am observat, scopul pentru care Domnul a permis
hotărârea noastră de a avea în comun pământul muritor 845 , a
fost pentru ca noi să ne folosim, prin orice mijloc, ca să

843 Lat. 2,p. 323.

844 Ibidem.

845 Trupul muritor, făcut din pământ.

340

putem înţelege toate lucrurile viitoare, în aşa fel încât să nu
fim nici neştiutori ai lui Dumnezeu şi nici de noi înşine?

341

Capitolul al 3-lea

Puterea şi slava lui Dumnezeu strălucesc întru
slăbiciunea fiinţei omeneşti, căci El vrea să dea trupului
nostru să participe la înviere şi la nemurire, pentru că de
aceea ne-a făcut din ţărâna pământului. El va vărsa peste
noi veselia nemuririi, doar dacă El ne-a dat-o în această
scurtă viaţă, având comuniune cu sufletul nostru

1. Căci despre aceasta, Apostolul Pavel, într-un mod
foarte pătrunzător, a spus că omul a fost izbăvit de
slăbiciunea sa, pentru că prin înălţarea [minţii] 846 el căzuse
de la adevăr.

Acestea spune el în A Doua [Epistolă] către
Corinteni:

„Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia
descoperirilor, atunci mi s-a dat un ghimpe în trup (stimulus
carnis) , un trimis al Satanei, care să mă lovească. Şi
pentru aceasta am rugat stăruitor pe Domnul de trei ori, ca să
îl îndepărteze de la mine. Dar El a zis către mine: îţi este de
ajuns harul Meu, pentru că puterea Mea se desăvârşeşte în
slăbiciune. De aceea mă voi bucura, mai degrabă, în
slăbiciunile mele, ca puterea lui Hristos să locuiască întru
mine" [II Cor. 12, 7-9].

De ce acestea?, ne putem întreba. De ce a dorit
Domnul în cazul acesta, ca Apostolul Său să suporte
suferinţa şi să poarte această slăbiciune? Pentru ca să se
împlinească ceea ce a spus deja. Pentru că puterea se
desăvârşeşte în slăbiciune, prefăcându-1 pe el într-un om mai

QAQ

bun, pentru că prin slăbiciunea sa cunoaşte puterea lui
Dumnezeu (qui per suam infîrmitatem congnoscit virtutem
Dei) 849 .

Pentru că, cum altfel poate învăţa un om că este slab
şi muritor prin firea lui, dar că Dumnezeu este nemuritor şi
puternic, dacă nu le învaţă pe ambele din experienţă 850 ?

846 Prin mândrie.

847 Lat. 2, p. 324

Fiind suportată prin har.

849 Lat. 2, p. 325.

850 Din experienţă proprie.

342

Căci nu e niciun rău în a învăţa neputinţele proprii
prin suferinţă, bineînţeles, dacă iese de aici un ajutor, care să
îl ferească de înţelegeri necuvenite faţă de firea sa 851 . Dar
dacă se înalţă împotriva lui Dumnezeu şi socoteşte slava Lui
drept a sa, se face om nemulţumitor, care aduce răul peste
sine. [Iar dacă învăţă ambele lucruri ], atunci nu poate să
cadă din adevăr şi nici din iubirea Creatorului său.

Căci experienţa amânduror lucruri îi dă adevărata
cunoaştere a lui Dumnezeu şi a omului şi îi face să crească
dragostea sa de Dumnezeu. Fiindcă acolo unde există o
creştere a dragostei, acolo există şi slavă multă (ubi autem
augmentum est dilectionis, ibi major gloria Deî) , adusă de
puterea lui Dumnezeu, în cei care îl iubesc pe El.

2. De aceea, oamenii care nu bagă în seamă puterea
lui Dumnezeu şi care nu dau niciun preţ pe aceste cuvinte,
atunci când sunt plini de slăbiciuni trupeşti, nu iau în calcul
puterea Lui, care învie morţii. Iar dacă El nu învie ceea ce
este muritor şi nu face nestricăcios ceea ce acum e stricăcios,
atunci El nu este Dumnezeu puternic.

Dar, dacă El este puternic întru toate, se cuvine ca noi
să înţelegem cauza noastră, adică pe Dumnezeu, Care a luat
ţărână din pământ şi 1-a făcut pe om.

Şi cum e greu de înţeles şi minunat, fără de îndoială,
faptul că oase, care nu erau şi nervi şi vene şi tot omul s-a
făcut [deodată], [El] aducând la existenţă toate câte sunt, şi
făcând pe om o fiinţă însufleţită şi raţională, tot la fel se
petrece şi descompunerea noastră, ca unii care am fost creaţi
şi care ne întoarcem iarăşi în pământ (după raţiunea pe care
am spus-o), devenind toate acele elemente, care compun
omul şi care nu existau la un loc mai înainte ca omul să fie
creat.

Pentru că Cel care, dintru început, a fost cauza lui şi
care 1-a făcut să fie pe cel care nu era, tot El, după buna Sa
plăcere, va readuna pe toţi aceia, care au existat cândva,
atunci când El le va da să moşteneasdcă viaţa acelora, cărora
El le-a dat viaţă prin Sine.

851 Neputinţele sunt bune dacă sunt văzute ca motive de smerire personală. Dacă
facem însă din slăbiciunile şi neputinţele noastre, din bolile şi defectele noastre
congenitale un motiv de a spune că trupul şi sufletul nostru sunt improprii vieţii cu
Dumnezeu sau că noi nu avem ce ne trebuie pentru a fi oameni deplini, atunci
infirmităţile noastre sunt motive de cădere, de hulă şi nu de smerire.

852 Că este slab dar că Dumnezeu e puternic să îl ridice din toate neputinţele.

853 Mult har dumnezeiesc.

854 Lat. 2, p. 325.

343

Şi aceasta, pentru că trupul va fi în stare şi propriu
faptului de a primi puterea lui Dumnezeu, pe care a primit-o
dintru început, prin atingerile iscusite ale lui Dumnezeu [the
skillful touches ofGod].

Pentru că o parte va deveni ochi care vede, alta ureche
care aude, alta care simte şi lucrează, adică mădulare, care
lucrează la unison şi le ţin pe toate împreună. Pentru că
unele vor fi artere şi vene, prin care va trece sânge şi aer,
altele vor fi diferite organe interne, pe când altă parte a
omului va fi sângele, care uneşte sufletul şi trupul. Şi până
unde mergem cu număratul?

Căci nu există îndeajuns de multe numere pentru ca să
numărăm părţile trupului nostru, care a fost făcut nu în alt
fel, ci după prea mare înţelepciune a lui Dumnezeu. Şi toate
lucrurile care s-au împărtăşit de iscusinţa şi de înţelepciunea
lui Dumnezeu se vor împărtăşi şi de puterea Sa.

3. De aceea, trupul nu este lipsit de participarea la
lucrarea înţeleaptă şi puternică a lui Dumnezeu. Căci dacă
puterea Lui este dătătoare de viaţă şi ea se desăvârşeşte întru
slăbiciune, adică în trup, atunci le spunem acelora, că atunci
când ei spun că trupul nu are capacitatea de a primi viaţa lui
Dumnezeu, ei spun, de fapt, că acele lucruri, care sunt făcute
de oameni în prezent şi sunt părtaşe la viaţă sau cunoaştere,
nu au parte de viaţă în niciun fel, dacă ei sunt acum nişte
oameni morţi.

Iar dacă ei sunt morţi, cum pot atunci să vorbească şi
să facă anumite gesturi, care nu sunt proprii morţilor ci
numai celor viii Insă dacă ei sunt vii şi dacă trupurile lor
sunt pe de-a-ntregul părtaşe la viaţă, cum se pot atunci
aventura să spună că trupul nu este în stare să fie părtaş
vieţii, când ei mărturisesc că sunt oameni care trăiesc acum?
Căci nimeni nu ia [în mână] un burete îmbibat cu apă sau o
torţă aprinsă, ca să declare apoi că buretele nu are apă în el
sau că torţa nu este aprinsă.

Tot astfel nici aceşti oameni [nu pot susţine o
asemenea aberaţie], tocmai pentru că sunt vii şi au viaţă în
toate mădularele lor, decât dacă se contrazic pe ei înşişi,
atunci când vorbesc despre mădularele lor ca fiind
incapabile de viaţă.

Iar dacă în viaţa de acum, supusă timpului, care este
inferioară după fire celei veşnice, nu se pot socoti drept
însufleţite nişte mădulare moarte, cum oare în viaţa veşnică,
care este mult mai puternică decât aceasta, nu se poate

344

susţine învierea trupului, şi cum ar fi aceasta contrară sau
impoprie vieţii?

Căci trupul se împărtăşeşte de viaţă, pentru că o arată
în act, el fiind viu. Iar dacă el e viu acum, cum oare nu poate
să nu facă Dumnezeu acest lucru cu el, [dacă vrea]? Fiindcă
este evident că Dumnezeu are putere să îi dea viaţă, pentru
că El ne-a dăruit viaţa şi existenţa noastră.

Şi, de aceea, dacă Domnul a avut puterea să aducă
viaţă în cel pe care El 1-a creat iar trupul este capabil de
viaţă, cum să rămână nepărtaş la nestricăciune, dacă i se
dăruie de către Dumnezeu viaţa şifericreafâră sfârşit?

345

Capitolul al 4-lea

Aceste persoane înşeală pe oameni cu un Dumnezeu
străin, cu un alt Tată, altul decăt Creatorul lumii. Iar dacă
El a fost slab şi neputincios sau dacă a fost viclean şi cu
totul pizmaş, atunci nu a putut să dea viaţă şi altor trupuri

1. Aceste persoane, care înşeală cu existenţa unui alt
Tată decât Creatorul şi care îl numesc pe acesta „Bunul
Dumnezeu", nu fac decât să se amăgească pe ei înşişi.

orc

Fiindcă ei introduc prin acesta slăbiciunea, lipsa de putere
şi nepăsarea [în existenţa lui Dumnezeu], ca să nu mai
vorbim de viclenie şi de întreaga pizmă, dacă spun că
trupurile noastre nu au viaţă de la el.

Pentru că atunci când ei spun, că lucrurile prin care ne
manifestăm rămân nemuritoare, adică spiritele şi sufletele şi
alte lucruri de acest fel, pentru că ele sunt făcute vii de către
Tatăl, dar că celălalt lucru care e viu, adică trupul, nu e
diferit de celelalte decât prin aceea că alt Dumnezeu i-a dat
viaţă şi din cauza aceasta îşi va pierde viaţa, ei nu
mărturisesc altceva, decât că Tatăl lor e slab şi fără putere
sau că e pizmaş şi viclean.

Căci dacă Creatorul ne-a făcut vii trupurile noastre şi
ne-a promis prin Proroci că ele vor învia, după cum am
arătat deja, nu Se arată prin aceasta că este foarte puternic,
că este tare şi că este cu adevărat bun? Căci cine este oare
Creatorul nostru: Cel care face viu întregul om sau falsul lor
Tată, despre care ei vorbesc? El e în mod fictiv viaţa acelor
lucruri, care sunt nemuritoare prin fire, pentru că în acele
lucruri viaţa este întotdeauna prezentă datorită firii lor.

Insă el nu binevoieşte să dea viaţă acelor lucruri, care
cer ajutorul său, ca ele să fie vii, ci le lasă fără ajutor, ca ele
să cadă sub povara morţii. Astfel, în acest caz, dacă Tatăl lor
nu poate să le dăruie viaţă, atunci cum poate fi el puternic,
dacă nu are putere să facă acest lucru?

Iar, pe de altă parte, dacă el nu poate să facă acestea,
el, care se presupune a fi, atunci nu e puternic şi nici nu este
mai desăvârşit decât Creatorul. Căci Creatorul ne dăruie şi
noi primim ceea ce El ne dăruie, căci El ne poate da ceea ce

855 Prin Dumnezeul închipuit de către ei.

346

nu e imposibil de dat. Iar, pe de altă parte, dacă el nu ne
poate da ceea ce el poate să ne dea, atunci se dovedeşte că
nu e bun, ci e un Tată viclean şi pizmaş.

2. Şi iarăşi, dacă ei nu găsesc nicio cauză de susţinut,
pentru care Tatăl nu poate să dea viaţă trupurilor, atunci acea
cauză trebuie să fie în mod neapărat superioară Tatălui, fapt
pentru care El e nevoit să îşi restrângă manifestarea
bunăvoinţei Sale. Şi, prin aceasta, bunăvoiunţa Sa se
dovedeşte slabă, pentru motivul pe care l-am spus anterior.
Acum, fiecare dintre noi, trebuie să înţeleagă faptul, că
trupurile sunt capabile să primească viaţă.

Pentru că ele sunt vii tocmai pentru că Dumnezeu
doreşte ca ele să fie vii. Şi aşa stând lucrurile, aceştia nu
pot susţine că trupurile lor sunt incapabile de a primi viaţă.

De aceea, este necesar, ca mai presus de orice cauză,

or-7

acele trupuri, care sunt capabile să participe la viaţă să nu
fie înviate, pentru că altfel Tatăl lor se va arăta sclavul unei
necesităţi sau cauze [superioare sieşi] şi nu cu voinţă liberă,
ci fiind sub conducerea altuia.

856 Ereticii care susţin asta.

857 Care sunt vii deja.

347

Capitolul al 5-lea

Lunga viaţă a celor din vechime, ridicarea lui Ilie şi a
lui Enoh pe când ei erau încă în trup, scăparea lui Iona [din
chit] şi a lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego din cuptor ,
dovedesc foarte clar faptul, că Dumnezeu poate ridica
trupurile noastre la viaţa veşnică

1 . Astfel, se poate învăţa faptul, că trupurile pot avea
o existenţă îndelungată, după cum e buna plăcere a lui
Dumnezeu ca ele să existe, dacă aceştia citesc Scripturile.

Fiindcă aici vor găsi faptul, că strămoşii noştri
ajungeau la vârste de 700, 800 şi chiar 900 de ani şi că
trupurile lor ţineau pasul cu lungimea zilelor pe care le
aveau şi că întreaga lor viaţă era după voia lui Dumnezeu cu
ei. Şi de ce mă refer la aceşti oameni?

Pentru că Enoh, ca unul care a plăcut lui Dumnezeu, a
fost mutat cu trupul, după cum i-a plăcut Lui şi, prin aceasta,
El anticipând mutarea altui Drept. Căci şi Ilie a fost ridicat
cu trupul [la cer]. Astfel s-a arătat de către Proroci că
ridicarea celor doi a fost duhovnicească şi că niciunul dintre
ei nu s-a împotrivit mutării sau ridicării lor.

Iar aceasta nu înseamnă nimic altceva, decât că prin
mâinile 860 , care i-au modelat dintru început, tot prin ele au
primit şi mutarea sau ridicarea. Pentru că în cazul lui Adam
mâinile lui Dumnezeu l-au pus pe acesta într-o ordine
[anume], ca să conducă şi au sprijinit lucrul mâinilor Sale, şi
l-au adus în locul unde Lor le-a plăcut.

Căci unde a fost aşezat primul om? In Paradis, cu
certitudine, pentru că aşa spune Scriptura: „Şi Dumnezeu a
sădit o grădină spre răsărit, în Eden, şi acolo a pus pe omul
pe care El îl zidise"[Fac. 2, 8].

Iar când omul a devenit neascultător, el a fost izgonit
în această lume. De aceea, Prezbiterii, care au fost ucenicii
Apostolilor, ne-au spus, că ei 861 au fost izgoniţi în acest loc
(pentru că Paradisul a fost pregătit pentru oamenii Drepţi,

Numele celor trei tineri, ale lui Anania, Misael şi Azaria, date lor de către persani,
cf. Dan. 1,7.

859 Ereticii la care el face referire.

860 Adică de Sfânta Treime.

861 Sfinţii Protopărinţi.

348

care aveau pe Duhul, loc în care a fost Apostolul Pavel, când
a fost răpit şi a auzit cuvinte de negrăit pentru noi cei de
acum) şi că cei care au fost mutaţi 862 rămân aşa până la
transfigurarea [tuturor lucrurilor], ca un preludiu al nemuririi
lor.

2. De aceea, oricine îşi poate imagina că este
imposibil ca un om să supravieţuiască atât de mult timp [şi
să nu moară] şi că Ilie nu a fost răpit în trup 863 , ci trupul său
a fost transfigurat în carul de foc {5e5airavi]a6aL Se vqu
oăpKa avTov eu tcp nupiuco apjuan; consumtam autem
carnem ejus in ingneo curru) 864 (IV Reg. 2, 11), după cum
poate să înţeleagă că Iona, când a fost ţinut în adânc şi
înghiţit în pântecele chitului, numai la porunca lui
Dumnezeu a fost aruncat nevătămat pe ţărm [Cf. Iona 2, 11].

Şi, tot la fel, Anania, Azaria şi Misael, care au fost
aruncaţi în cuptorul aprins, încins de 7 ori [Dan. 3, 19], nu
au rămas nevătămaţi printr-o vrajă, însă nici nu au simţit
atingerea focului de ei.

Ci Dumnezeu a fost împreună cu ei, făcând minuni -
minuni imposibil de făcut de către om - care au minunat pe
toţi. Căci cum altfel, decât în mod minunat, au fost ridicaţi
[din foc], dacă nu aveau fapte făcute în ascultare de voia lui
Dumnezeu şi a Tatălui?

Căci despre Fiul lui Dumnezeu ne spun Scripturile, că
a zis regele Nabucodonosor: „Oare nu am aruncat noi trei
bărbaţi în cuptor? Căci eu văd acum patru bărbaţi mergând
în mijlocul focului iar al patrulea este asemenea Fiului lui
Dumnezeu" [Dan. 3, 24, 25].

Căci niciun lucru creat şi nici slăbiciunea trupului nu
se pot împotrivi voii lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu
este supus lucrurilor create, ci toate lucrurile sunt create de
către Dumnezeu.

Şi toate lucrurile sunt ascultătoare voinţei Sale. Căci
de aceea spune Domnul: „Lucrurile, care sunt cu neputinţă
la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu" (Le. 18, 27).

De aceea, El poate arăta oamenilor de astăzi, care sunt
neştiutori ai lucrării lui Dumnezeu, un lucru incredibil şi
imposibil pentru oameni, ca un om să trăiască un anume

862 Sfinţii Enoh şi Ilie, vrea să spună Sfântul Irineu aici. Dar nu numai ei au fost
ridicaţi cu trupul şi cu sufletul la cer. Vieţile Sfinţilor amintesc de mulţi Sfinţi care
au fost ridicaţi cu trupul la cer şi, îndeosebi, de ridicarea cu trupul la cer, de către
Domnul, a Prea Curatei Lui Maici.

863 în trupul său netransfigurat sau cu un trup netransfigurat.

864 Lat. 2,p. 331.

349

număr de ani, în aşa fel încât să moară toţi cei care sunt de o
vârstă cu el, aidoma celor care au fost ridicaţi [la cer] şi
aveau lungime de zile şi sunt vii, ca mărturie pentru viitor
{ab exemplum futurae) .

Şi, ceea ce pare imposibil, ca să ieşi din pântecele
chitului sau să iasă oamenii dintr-un cupot aprins fără nicio
vătămare, care par imposibile pentru ei, pe acestea poate să
le facă mâna lui Dumnezeu, cu scopul de a- Şi arăta puterea
Sa.

De aceea, unii, care nu cunosc puterea şi făgăduinţa
lui Dumnezeu, se pot împotrivi mântuirii lor, considerând că
sunt imposibile acestea pentru Dumnezeu, ca El să ridice pe
cineva dintre morţi. Căci El are puterea de a le da viaţa
veşnică, deşi există oameni sceptici, care nu dau importanţă
acestui lucru şi fiind lipsiţi de credinţă, fac ca voia lui
Dumnezeu să nu lucreze întru ei.

865

Idem, p. 332.

350

Capitolul al 6-lea

Dumnezeu va revărsa mântuirea Sa peste întregul om,
adică peste omului în întregime, cu trup şi suflet, după cum
a spus Cuvântul şi-i va împodobi cu darurile Sfântului Duh,
pentru că trupurile noastre sunt temple ale Sale

1. Fiindcă Dumnezeu Se va preaslăvi întru lucrul
mâinilor Sale, care e potrivit cu Cel asemnea şi după
modelul cui este, adică a Fiului Său 866 . Pentru că prin
mâinile Tatălui, adică prin Fiul şi Sfântul Duh (per manus
enim Patris, id est, per Filium et Spiritum) , omul, şi nu
numai o parte din om, a fost făcut după asemănarea lui
Dumnezeu (similitudinem Dei ) . Sufletul şi duhul
(anima et spiritus) sunt, cu certitudine, o parte din om,
dar nu întregul om.

Căci omul desăvârşit constă în amestecarea şi unirea

— Q-7 1

sufletului, care a primit pe Duhul Tatălui , cu trupul,
amestecare care a fost creată după chipul lui Dumnezeu.

Pentru că din această raţiune spune Apostolul: „Noi
grăim înţelepciunea între cei desăvârşiţi (inter perfectos) S12 "
(I Cor. 2, 6), caracterizând ca desăvârşiţi pe acei oameni,
care au primit pe Duhul lui Dumnezeu şi prin care Duh al lui
Dumnezeu vorbesc în toate limbile, ca unii prin care
vorbeşte El însuşi.

Tot la fel se petrece şi cu noi [acum], care ascultăm pe
mulţi fraţi în Biserică, care au darul prorociei şi care, prin
Duhul, vorbesc în tot felul de limbi şi aduc la lumină tot
felul de lucruri ascunse oamenilor şi propovăduiesc tainele
lui Dumnezeu, pe care Apostolul le-a numit duhovniceşti,
ele fiind duhovniceşti, pentru că ei sunt părtaşi Duhului şi nu
fiindcă trupurile lor au fost descărnate sau ridicate [la cer] şi
ei sunt acum pe de-a-ntregul duhovniceşti.

Aici avem enunţul foarte cunoscut şi adevărat, cum că noi suntem creaţi după
chipul Fiului.

867 Lat. 2,p. 333.

868 Ibidem.

869 Şi aici Sfântul Irineu precizează în mod capital că omul este în întregime după
chipul lui Dumnezeu şi nu numai sufletul e după chipul Său.

870 Lat. 2,p. 333.

Omul desăvârşit este omul plin de Duhul Sfânt.
872 Lat. 2,p. 333.

351

Căci dacă cineva îndepărteză firea trupului [prin
cugetare], adică lucrul lui Dumnezeu, şi înţelege că o
asemenea fiinţă este pe de-a-ntregul duhovnicească, o
asemenea fiinţă nu poate fi un om duhovnicesc ci poate fi
duhul omului sau Duhul lui Dumnezeu. Dar când duhul este
unit cu sufletul şi acestea cu lucrul lui Dumnezeu, atunci
omul devine duhovnicesc şi desăvârşit prin izbucnirile [în el]
ale Duhului şi acesta este acela, care a fost făcut după chipul
şi asemănarea lui Dumnezeu.

Iar dacă Duhul nu este cu sufletul, atunci acela este
într-adevăr după firea animalelor, ca unul care e trupesc, şi
el va fi o fiinţă nedesăvârşită, având într-adevăr chipul lui
Dumnezeu în fiinţa lui, dar neprimind asemănarea prin
Duhul.

Şi de aceea acesta este o fiinţă nedesăvrâşită. De
asemenea, dacă cineva îndepărtează chipul şi elimină lucrul

Q-7T 874.

[lui Dumnezeu] , el nu poate să înţeleagă aceasta ca
fiind omul, ci doar o parte din om, după cum am spus sau să
vadă altceva decât un om.

Pentru că trupul care a fost creat [de Dumnezeu] nu
este omul însuşi, ci e doar trupul omului şi o parte din om.
Insă nici sufletul însuşi nu e omul, ci doar o parte din om.
Pentru că sufletul este al unui om şi e o parte dintr-un om.
Nici duhul unui om, pentru că e numit duh [şi nu om], nu
este omul.

Ci amestecul şi unirea dintre toate acestea constituie
omul desăvârşit. Şi pentru acest motiv Apostolul,
explicându-se pe sine, lămureşte faptul că omul mântuit este
un om desăvârşit, pentru că este un om duhovnicesc. Căci
astfel spune acesta în Prima Epistolă către Tesaloniceni:
„însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit,
şi întreg duhul, şi sufletul, şi trupul vostru să îl păzească,
fără prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos" [I
Tes. 5,23].

Astfel, de ce fac obiectul rugăciunii sale acestea trei,
adică sufletul, trupul şi duhul ianimae et corporis et
spiritui) 875 , dacă pot fi păzite întru venirea Domnului, dacă
acesta nu aştepta viitoarea reîntregire şi unire a celor trei,
pentru a se împărtăşi de una şi aceeaşi mântuire?

873 Adică trupul.

874 Ce mai rămâne din om.

875 Lat. 2, p. 335.

352

Căci din această cauză el şi spune faptul, că aceia sunt
desăvârşiţi, căci arată înaintea Domnului, că cele trei ale lor
sunt fără de prihană.

Astfel, aceia sunt desăvârşiţi, cei care au pe Duhul lui
Dumnezeu întru ei şi şi-au păzit sufletele şi trupurile lor fără
prihană, având credinţă puternică în Dumnezeu, adică acea
credinţă, care este îndreptată numai spre Dumnezeu şi care
lucrează cele ale dreptăţii faţă de aproapele lor.

2. Nu de aceasta a zis el, că lucrul mâinilor Sale este
„templu al lui Dumnezeu", după cum declară [corintenilor]:
„Oare nu cunoaşteţi voi că sunteţi temple ale lui Dumnezeu
şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru voi? De aceea,
dacă un om va pângări templul lui Dumnezeu şi Dumnezeu
îl va nimici pe el: pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu,
care sunteţi voi" [I Cor. 3, 16-17].

Şi el arată aici foarte clar că trupul este templul în care
locuieşte Duhul. De asemenea Domnul a spus cu referire la
Sine: „Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica" (In.
2, 19). „Şi acestea le-a zis", se spune acolo, „despre templul
trupului Său" (In. 2, 21).

Căci el cunoştea că trupurile noastre nu sunt numai
temple, ci sunt şi templul lui Hristos, după cum le spune
corintenilor: „Oare nu ştiţi că trupurile voastre sunt
mădularele lui Hristos? Voi lua atunci mădularele lui Hristos
şi le voi face pe ele mădularele unei desfrânate?" [I Cor. 6,
15]. Şi el spune aceste lucruri, fără ca să facă referire la ceva
din acest om duhovnicesc, ci pentru a arăta că o astfel de
fire nu are nimic în comun cu o femeie desfrânată.

Căci el spune: „trupul nostru", adică trupul care se
adânceşte în sfinţenie şi curăţie, sunt „mădularele lui
Hristos" şi că atunci când devin una cu desfânata, ele devin
mădularele unei desfrânate. Şi pentru această raţiune el
spune: „Dacă un om va pângări templul lui Dumnezeu şi
Dumnezeu îl va nimici pe el".

Atunci cum nu este cea mai mare blasfemie să afirmi,
că templul lui Dumnezeu, întru care Duhul Tatălui locuieşte
şi care este mădularele lui Hristos, nu are parte de mântuire
ci este destinat pierzaniei?

Căci, dacă trupurile noastre sunt vii nu prin firea lor,
ci prin puterea lui Dumnezeu, de aceea le spune corintenilor
acestea: „Trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru

876 Apostolul Pavel.
77 Un astfel de om, omul duhovnicesc.

353

Domnul, şi Domnul este pentru trup. Iar Dumnezeu, Care a
înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea Sa" [I
Cor. 6, 13-14].

354

Capitolul al 7-lea

Dacă Hristos a înviat în trupurile noastre, atunci şi
noi vom învia întru Sine. Iar învierea pe care ne-a făgăduit-
o nu se referă la sufletele noastre, care sunt nemuritoare
prin fire, ci la trupurile noastre, care sunt muritoare

1 . De aceea, în acelaşi fel, dacă Hristos a înviat firea
trupului Său şi le-a arătat Ucenicilor Săi semnele cuielor şi
coasta Sa străpunsă (semne ale unui trup înviat din morţi),
de aceea a zis acesta 878 : „ne va învia şi pe noi prin puterea
Sa" [I Cor. 6, 14]. Căci el a spus şi romanilor: „Iar dacă
Duhul Lui, al Celui care a ridicat pe Iisus din morţi locuieşte
întru voi, Cel care a înviat pe Hristos din morţi va face vii şi
trupurile voastre muritoare" [Rom. 8, 11]. Şi care sunt
trupurile acestea muritoare? Pot fi ele sufletele? In niciun
caz! Pentru că sufletele sunt netrupeşti, dacă este să le
comparăm cu trupurile muritoare.

Căci Dumnezeu „a suflat în faţa omului suflare de
viaţă şi omul s-a făcut suflet viu" [Fac. 2, 7]. Iar suflarea de
viaţă este un lucru netrupesc.

Şi, cu siguranţă, că ei nu pot susţine că suflarea de
viaţă este muritoare. Fiindcă de aceea a zis David: „sufletul
meu în El viază" [Ps. 21, 35], arătând prin aceasta că firea

Q-7Q

lui este nemuritoare. Pe de altă parte, ei nu pot spune nici
că duhurile sunt trupuri muritoare.

Căci de ce le mai numim „trupuri muritoare", dacă
acestea nu sunt zidite ca trupul, ci spunem că Dumnezeu le
va învia pe ele? Pentru că trupul e cel care moare şi se
descompune, dar nu şi sufletul sau duhul nostru.

Căci a muri înseamnă a ne pierde puterea de viaţă şi
a deveni fără suflare, neînsufleţiţi, ţepeni, lucru care e urmat
de descompunerea în acele elemente din care a fost zidită
firea trupului nostru.

Nu acelaşi lucru se petrece şi cu sufletul, pentru că
este suflare de viaţă şi la fel nici cu duhul, pentru că duhul
este simplu şi nu compus, şi nici nu se poate compune, ci
este însăşi viaţa celor care îl primesc.

Sfântul Apostol Pavel.

879 A sufletului.

355

De aceea noi trebuie să concluzionăm faptul că numai
trupul este cel care moare.

Căci trupul, după despărţirea lui de suflet, devine fără
suflare şi neînsufleţit şi că el se descompune în mod gradual
în pământul din care a fost luat. Astfel acesta este cel care e
muritor. Şi pentru aceasta a zis acela: „va face vii şi
trupurile voastre muritoare" [Rom. 8, 11].

Căci despre acest lucru a spus şi în Prima [Epistolă]
către Corinteni: „Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă
[trupul nostru] întru stricăciune, înviază întru nestricăciune"
[ I Cor. 15, 42]. Şi tot el spune aici: „Căci ceea ce tu semeni
nu poate să aibă viaţă, până nu moare mai întâi" [ I Cor. 15,
36].

2. Şi cine sunt acestea, care, aidoma cu bobul de grâu,
sunt puse în pământ şi putrezesc, fără numai trupurile, care
se pun în pământ, aidoma seminţelor aruncate în pământ?
Fiindcă pentru această raţiune şi spune acesta: „Se seamănă
întru necinste, înviază întru slavă" [I Cor. 15, 43].

Căci ce este mai de necinste decât moartea trupului?
Sau, tot la fel, ce este mai slăvit decât aceea, ca acela 880 să
învie şi să fie părtaş la nemurire? Şi de aceea: „se seamănă
întru slăbiciune, înviază întru putere" [I Cor. 15, 43], pentru
că este slab, ca unul care e din pământ şi e pământesc, dar
prin puterea lui Dumnezeu învie, învie din morţi.

Pentru că „se seamănă trup firesc, învie trup
duhovnicesc" [I Cor. 15, 44]. Şi, fără îndoială, că el s-a
gândit atunci, când a folosit aceste cuvinte, nu la suflet şi
duh, ci la trupurile care au murit. Pentru că acestea sunt
trupuri fireşti, adică părtaşe la viaţă, dar care au murit,
pentru că au fost răpuse de moarte. Insă ele învie prin
puterea Duhului, devenind trupuri duhovniceşti, pentru că
prin Duhul moştenesc viaţa veşnică.

Căci a spus acesta: „Pentru că acum în parte
cunoaştem şi în parte prorocim, dar atunci faţă către faţă" [I
Cor. 13,9, 12]. Şi acelaşi lucu a spus şi Petru când a zis: „Pe
El, fără să-L fi văzut, voi II iubiţi; întru El, deşi acum nu-L
vedeţi, voi credeţi şi crezând, vă veţi bucura cu bucurie
negrăită" [I Petr. 1, 8].

Pentru că feţele noastre vor vedea faţa Domnului şi ne
vom umple de bucurie negrăită, pentru că, aşa cum s-a spus,
vom vedea, în mod clar, bucuria Sa.

1 Trupul.

356

Capitolul al 8-lea

Darurile Sfântului Duh pe care noi le primim sunt
cele care ne pregătesc pentru nestricăciune, fâcăndu-ne pe
noi duhovniceşti şi separăndu-ne de oamenii trupeşti. Cele
două feluri de oameni sunt închipuite de animalele curate şi
necurate prescrise în Lege

1. Iar dacă noi vom primi din Duhul Său, tinzând
mereu către desăvârşire şi ne pregătim pentru nestricăciune,
atunci ne vom obişnui puţin câte puţin cu primirea şi
purtarea lui Dumnezeu (capere et portare Deum ) .

Pentru că, din acest motiv, şi Apostolul a folosit
termenul „în parte", adică o parte din slava, care ne-a fost
făgăduită de Dumnezeu, lucru pe care 1-a spus şi în Epistola
către Efeseni, când a zis: „întru care şi voi, auzind cuvântul
adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, crezând în El, aţi
fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduinţei, Care este
arvuna moştenirii noastre" [Efes. 1, 13-14].

De aceea, această arvună (pignus) , care locuieşte în
noi, ni s-a dat în mod duhovnicesc, pentru ca moartea să fie
înghiţită de nemurire. Căci spune el: „Pentru că voi nu
sunteţi în trup, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu
locuieşte întru voi" [Rom. 8, 9].

Şi aceasta nu se petrece printr-o părăsire a trupului ci
prin împărtăşirea de Duhul (Hoc autem non secundum
jacturam carnis, sed secundum communionem Spiritus
fit) 884 . Pentru că cei 885 despre care el a scris nu erau fără
trup, ci erau unii, care primiseră pe Duhul lui Dumnezeu,
„prin care noi strigăm: Avva! Părinte!" [Rom. 8, 15].

De aceea, dacă noi avem acum, în fiinţa noastră,
arvuna şi strigăm: „Avva! Părinte!", ce va fi atunci, când noi
vom învia şi ne vom vedea cu El faţă către faţă?

Ce vom face atunci, când din toate mădularele noastre
va ţâşni o continuă cântare de slavă, preaslăvind pe Cel care

881 Lat. 2, p. 339.

82 în măsura în care ne umplem de Duhul şi ne obişnuim cu purtarea Sa, cu prezenţa
Sa în noi, înţelegem intimitatea pe care trebuie să o avem cu Dumnezeu.

883 Lat. 2, p. 339.

884 Ibidem.

885 Oamenii duhovniceşti.

357

a înviat pe cei morţi şi ne-a dat darul vieţii veşnice?

Căci dacă arvuna este cea pe care omul o are în sine,
din cauza căreia strigăm: „Avva! Părinte!", ce va fi atunci,
când vom avea în noi întregul har al Duhului, care va fi dat
oamenilor de către Dumnezeu? Pentru că ne va da nouă să
fim ca El şi să săvârşim, în mod desăvârşit, voia Tatălui,
nouă, celor care ne-am făcut oameni după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu.

2. Astfel, acele persoane, care au în ele pe Duhul lui
Dumnezeu şi care nu sunt robi ai plăcerilor trupeşti, ci sunt
supuşi Duhului şi care, în toate lucrurile, merg după lumina
raţiunii , aceia sunt oameni duhovniceşti, după cum a spus
Apostolul, fiindcă Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru ei.

Astfel, oamenii duhovniceşti nu sunt duhuri
netrupeşti ci au firea noastră, adică au trupul unit cu duhul,
primind pe Duhul lui Dumnezeu, pentru a se face oameni
duhovniceşti.

Pe când aceia, care resping sfaturile Duhului şi sunt
robii poftelor trupeşti şi vieţuiesc contrar raţiunii şi care, fără
constrângere, se scufundă în grabă în poftele lor, nedorind
pe Duhul dumnezeisc, vieţuiesc asemenea porcilor şi
câinilor. Pe aceşti oameni, după cum am spus, Apostolul i-a
numit trupeşti, fiindcă nu gândesc la nimic altceva decât la
lucruri trupeşti.

3. De asemenea, pentru aceeaşi raţiune, şi Prorocii i-a
comparat pe unii ca aceştia cu animalele fără raţiune, pentru
că se conduc după iraţionalitatea lor, spunând: „Ei au ajuns
ca nişte cai care nechează după iepe, fiecare nechezând după
femeia aproapelui său" (Ier. 5, 8).

Şi iarăşi: „Omul, în cinste fiind, s-a asemănat
dobitoacelor" (Ps. 48, 21, cf. VUL). Şi aceasta arată, că
pentru căderea lui, el s-a asemănat vitelor, ca unii care au o
viaţă iraţională ca şi a acelora. Căci pentru aceea avem
obiceiul să numim pe un astfel de om aidoma vitelor şi a
fiarelor sălbatice.

4. Căci Legea a prefigurat pe toţi aceştia, atunci când
a comparat pe om cu diverse animale. Pentru că unele

Nu poate exista om raţional, cu raţiune luminată fără harul lui Dumnezeu, fără să
se supună Duhului. Mitul raţionalităţii, care a fost creat în afara Bisericii, toată
această tevatură orgolioasă creată în jurul minţii omului căzut nu arată decât că
elogierea minţii nerenăscute, a gândirii a-duhovniceşti e o lăudare a omului pătimaş.
Trebuie să demarăm în spaţiul ortodox un proiect imens de scanare a literaturii, a
filosofiei şi a ştiinţei căzute a oamenilor nerenăscuţi, pentru a arăta că ea este, în
esenţă, un întuneric, care nu ne duce la lumina lui Dumnezeu.

358

animale sunt cu copita despicată şi rumegătoare şi acelea
sunt curate [cf. Lev. 11, 3], pe când altele nu sunt astfel şi
sunt necurate. Şi cine sunt cei curaţii

Cei care îşi îndreptează şi îşi întăresc căile lor prin
credinţa în Tatăl şi Fiul. Pentru că aceasta arată tăria lor, că
ei sunt asemenea acelora cu copita despicată. Şi aceştia
cugetă ziua şi noaptea la cuvintele lui Dumnezeu, ca să se
împodobească cu fapte bune, pentru că aceasta înseamnă
puterea lor de rumegare. Pe când cei necuraţi sunt toţi aceia
care nu au copita despicată şi nici nu rumegă.

Pentru că aceste persoane nu au credinţă în Dumnezeu
şi nici nu cugetă la cuvintele Sale: căci aceasta este ocara
păgânilor.

Iar acele animale care rumegă dar nu au copita
despicată sunt tot necurate [cf. Lev. 11, 4-8], pentru că sunt
tipul care îi arată pe evrei, ca unii care au cuvintele lui
Dumnezeu în gura lor, dar nu se fixează adânc şi temeinic în
Tatăl şi în Fiul.

Pentru aceasta ei sunt popor şubred. Pentru că acele
animale, care au copita nedespicată alunecă repede, pe când
cei care au copita despicată au piciorul mai sigur, copitele
despicate ajutând să meargă repede, pentru că se ajută una
pe alta. La fel, sunt necuraţi cei care au copita despicată dar
nu rumegă.

Acestea ne arată pe toţi ereticii, care nu cugetă la
cuvintele Domnului şi nici nu se împodobesc cu faptele
dreptăţii. Despre aceştia a spus Domnul: „De ce Mă chemaţi,
Doamne, Doamne, dacă nu faceţi lucrurile pe care Eu vi le
spun?" (Le. 6, 46).

Pentru că oamenii, care se comportă ca aceştia, spun
că cred în Tatăl şi în Fiul, dar nu cugetă niciodată la lucrurile
lui Dumnezeu şi nici nu se împodobesc cu lucrările dreptăţii.
Şi, aşa cum am spus deja, ei au vieţi aidoma porcilor şi
câinilor, pentru că se dedau pe ei înşişi la toată murdăria,
lăcomia şi nepăsarea în toate lucrurile.

De aceea, pe drept i-a numit Apostolul: trupeşti sau
animale, pentru că din cauza necredinţei şi desfătării nu au
primit pe Duhul dumnezeiesc şi, în diferite feluri, au aruncat
de la ei Cuvântul cel dătător de viaţă şi au mers după poftele
lor prosteşti. Pentru că de aceea îi numesc Prorocii animale
de povară şi animale sălbatice, pentru că au obiceiuri care
se văd la vite şi la creaturile fără raţiune. Şi pentru aceasta
Legea i-a numit necuraţi.

359

Capitolul al 9-lea

Se prezintă acel cuvânt al Apostolului, pe care ereticii
l-au corupt, pentru a putea fi înţeles şi anume: „ trupul şi
sângele nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu "

1. între adevărurile vestite de Apostol, este şi acesta:
„trupul şi sângele nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu"
[I Cor. 15, 50]. Acesta e versetul pe care îl aduc toţi ereticii
ca să îşi sprijine nebunia lor şi încearcă prin aceasta să ne
supere pe noi, spunând astfel, că lucrul lui Dumnezeu 887 , nu
este mântuit. Ei nu iau acest lucru în considerare însă, acela
că există trei lucruri în om, după cum am arătat, din care este
compus omul desăvârşit şi anume: din trup, suflet şi duh.

Unii dintre ei vorbesc despre om ca despre un duh, pe
când alţii spun că el este unit şi creat, adică e un trup. Vin şi
alţii care vorbesc de ceva între cele două extreme, adică
despre suflet, şi despre duh, care e împreună cu el, dar care
simpatizează cu trupul şi care cad în pofte trupeşti.

Toţi aceştia, şi toţi ca ei, care nu s-au mântuit şi clădit
pentru viaţa veşnică, vor fi şi se vor chema numai: trup şi
sânge. Pentru că ei nu au pe Duhul lui Dumnezeu în ei
înşişi.

De aceea, despre oameni de acest fel Domnul a spus
că sunt morţi, atunci când a zis: „Lasă pe morţii lor să-şi
îngroape morţii" (Le. 9, 60). Pentru că ei nu aveau pe Duhul,
Care îi face vii pe oameni.

2. De asemenea, există şi mulţi care se tem de
Dumnezeu şi cred în venirea Fiului Său şi care, prin
credinţă, au făcut să Se sălăşluiască Duhul lui Dumnezeu în
inimile lor. Astfel de oameni sunt în mod propriu numiţi
curaţi, duhovniceşti sau cei care trăiesc în Dumnezeu,
fiindcă ei au pe Duhul Tatălui, Care îl curăţeşte pe om şi îl
ridică la viaţa lui Dumnezeu.

Pentru că Domnul ne-a încredinţat de faptul că „trupul
este neputincios" dar că „duhul este osârduitor" (Mt. 26, 41).

Iar cel din urmă 888 este capabil de efort numai dacă se
întraripează. De aceea, dacă cineva amestecă voinţa sa cu
Duhul, ca Unul care întăreşte neputinţa trupului, atunci unul

Trupul.
' Adică duhul nostru.

360

ca acesta e în stare să îşi depăşească neputinţa sa, pentru că
slăbiciunea trupului va fi absorbită de tăria Duhului.

Şi astfel, acest om nu va mai fi trupesc, ci
duhovnicesc, fiindcă e împreună cu Duhul. Pentru că astfel
îşi poartă Mucenicii (Martyres) mărturia lor şi
dispreţuiesc moartea 890 , nu din cauza slăbiciunii trupeşti ci
din cauza râvnei Duhului.

Căci atunci când sunt absorbite neputineţele trupeşti
se arată puternicia Duhului. Şi iarăşi, când Duhul este
absorbit de neputinţa trupească, atunci omul este luat în
stăpânire de slăbiciunea sa. Pentru că pe acestea le are omul
viu . Şi este viu, fiindcă este părtaş Duhului, dar şi om,
fiindcă prefire trupească.

3. De aceea, trupul moare când se desparte de Duhul
lui Dumnezeu, pentru că nu mai are viaţă şi din această
cauză nu poate moşteni împărăţia lui Dumnezeu, pentru că
este un sânge firesc, ca apa care vine din pământ. Fiindcă de
aceea a spus el: „Cum este cel pământesc, aşa sunt cei
pământeşti" [I Cor. 15, 48].

Dar când are pe Duhul Tatălui, atunci este un om viu,
fiindcă este un sânge raţional (sanguis rationalis) , ferit de
răzbunarea lui Dumnezeu 893 .

Căci trupul are pe Duhul, uitând toate în dorinţa sa şi
înfiat fiind prin Duhul, ajunge un om conform Cuvântului
lui Dumnezeu. Căci despre acest lucru, Apostolul spune:
„După cum am purtat chipul celui pământesc, aşa vom purta
şi chipul Celui ceresc" [I Cor. 15, 49].

Şi de ce este pământesc? Pentru că din acesta 894 a fost
zidit. Şi din cauza căruia este ceresc? Din a Duhului. Căci de
aceea a spus el, că în vremurile de odinioară, când noi am
pierdut Duhul ceresc, am mers în bătrâneţea trupului,
neascultând de Dumnezeu. Dar că noi, care am primit pe
Duhul, mergem întru înnoirea vieţii, ascultând de
Dumnezeu.

De aceea, pentru că fără Duhul lui Dumnezeu nu
putem să ne mântuim, Apostolul ne îndeamnă pe noi, ca prin
credinţă şi înfrânare să păstrăm pe Duhul lui Dumnezeu, ca
nu cumva, neparticipând la Duhul dumnezeiesc, să pierdem

,ffl Lat. 2, p. 343.

890 El însuşi murind ca Mucenic.

Are şi neputinţe dar şi pe Duhul lui Dumnezeu.

892 Lat. 2,p. 343.

893 Adică de judecata Sa.

894 Din pământ.

361

împărăţia Cerurilor. Şi de aceea a spus că trupul şi sângele
nu moştenesc împărăţia lui Dumnezeu.

4. Şi astfel, dacă trebuie să vorbim cu acrivie 895 ,
spunem că trupul nu moşteneşte, ci este moştenit. Pentru că
de aceea spune Domnul: „Fericiţi cei blânzi, căci aceia vor
moşteni pământul" (Mt. 5, 5).

Fiindcă în viitoarea împărăţie, pământul acesta, din
care este făcut trupul nostru, va fi în moştenirea lor. Aceasta
este raţiunea pentru care El doreşte ca templul 896 să fie curat,
pentru ca Duhul lui Dumnezeu să locuiască în el cu bucurie,
aidoma mirelui cu mireasa.

După cum mirele nu e cununat până nu se cunună,
până când mirele nu vine să îşi ia mireasa, tot la fel nici
trupul nu moşteneşte împărăţia lui Dumnezeu, până când nu
intră în moştenirea împărăţiei lui Dumnezeu. Iar la oameni,
cineva moşteneşte bunurile altuia numai după moartea
aceluia.

Pentru că una este să moşteneşti şi alta e să fii
moştenitor. Pentru că primul decide şi îşi manifestă puterea
[asupra proprietăţii sale], pe când al doilea moşteneşte
lucrurile pe care i le dă primul. Căci lucrurile primului sunt
în proprietatea sa şi sub decizia sa şi el decide persoana care
îl moşteneşte.

Şi cine ne face vii? Fără îndoială că Duhul lui
Dumnezeu. Şi care sunt lucrurile care se moştenesc de la cel
adormit? Evident: diverse lucruri ale omului, care sunt
pământeşti. însă cei care moştenesc pe Duhul, primesc
moştenirea atunci, când intră întru împărăţia Cerurilor.

Căci pentru aceasta a murit Hristos, ca Legământul
Evangheliei să se arate şi să fie cunoscut de întregul pământ,
în primul rând, pentru ca să îi dezrobească pe robii Săi iar, în
al doilea rând, aşa cum am arătat deja, să le poată da
moştenirea Sa, când Duhul îi va avea pe ei în moştenire.

Pentru că cel care e moştenitor are trupul său în
moştenire. Iar noi nu ne pierdem viaţa, dacă avem pe Duhul
în noi, după cum ne spune Apostolul, care învăţându-ne pe
noi de comuniunea Duhului, a spus, conform cu această
raţiune, cuvintele la care am făcut referire până acum:
„trupul şi sângele nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu"
[I Cor. 15, 50].

Căci el a vrut să spună: „Nu vă amăgiţi, căci dacă

895 Cu stricteţe.

896 Adică trupul nostru.

362

Cuvântul lui Dumnezeu nu locuieşte în voi, împreună cu
Duhul şi cu Tatăl, şi dacă nu veţi dori şi nu vă veţi îngriji de
aceasta, atunci trupul şi sângele nu pot moşteni împărăţia lui
Dumnezeu".

363

Capitolul al 10-lea

Prin compararea măslinilor sălbatici cu cei care nu
şi-au schimbat firea prin altoire, el dovedeşte lucruri foarte
importante. El spune că omul, fără Duhul Sfânt, nu este
capabil să dea roade şi nici să moştenească împărăţia lui
Dumnezeu

1 . De aceea, el spune şi acest adevăr, că noi nu trebuie
să respingem altoirea Duhului pentru a ne ghiftui trupul.
Căci spune acesta: „Dar tu, fiind un măslin sălbatic, ai fost
altoit pentru a fi măslin roditor şi ai fost făcut părtaş grăsimii
măslinului" [Rom. 11, 17].

Căci dacă măslinul sălbatic nu se altoieşte şi rămâne
după firea lui, atunci acel măslin „se taie şi se aruncă în foc"
[Mt. 7, 19]. Insă, dacă se altoieşte cu bunăvoinţă, atunci el se
schimbă într-un măslin roditor, care va da roadele sale, fiind
răsădit în pământul împărătesc.

La fel se întâmplă şi cu oamenii. Dacă vor creşte cu
adevărat în credinţă, prin lucruri bune şi vor primi pe Duhul
lui Dumnezeu şi vor aduce roadele lor, atunci vor fi
duhovniceşti şi vor fi răsădiţi în Paradisul lui Dumnezeu. Pe
când cei care vor izgoni pe Duhul din ei şi vor rămâne în
condiţia lor firească, dorind mai degrabă trupul decât pe
Duhul, aceia vor fi cu adevărat cei despre care s-a spus: „Că
trupul şi sângele nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu" [I
Cor. 15, 50].

Asta, numai dacă cineva va spune [şi va crede] că
măslinii sălbatici nu vor intra în Paradisul lui Dumnezeu.
Insă prin aceste imagini, Apostolul ne-a arătat, într-un mod
admirabil, firea noastră, cât şi universala lucrare a lui
Dumnezeu, atât în referirea sa la trup şi sânge, cât şi la
măslinul sălbatic.

Pentru că măslinii roditori, dacă sunt neîngrijiţi ceva
timp, încep să dea roade ca unii sălbatici, din pădure, adică
devin măslini sălbatici. Şi iarăşi, dacă măslinul sălbatic este
altoit şi îngrijit cu atenţie, atunci el ajunge să dea roade.

Tot la fel se petrece şi cu oamenii: când ei devin
delăsători şi aduc roadele poftelor trupeşti, încep să producă
roade ca unii sălbatici, pentru că dau roade, potrivit cu
căderea lor şi ca unii, care nu aduc roadele dreptăţii. Ei sunt

364

atunci ca omul care doarme şi duşmanul vine şi îi seamănă
neghine în lan. Căci pentru aceasta a poruncit Domnul
Ucenicilor Săi să fie atenţi.

Şi, iarăşi, acele persoane care nu aduc roadele
dreptăţii şi care îşi pierd mugurii, dacă devin sârguincioşi şi
primesc cuvintele lui Dumnezeu ca pe o altoire, ajung la
firea dintâi şi curată a omului. Căci astfel a fost creat omul:
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

2. Dar dacă măslinul sălbatic altoit nu îşi pierde firea
sa dar îşi schimbă calitatea roadelor şi primeşte astfel un alt
nume, atunci el numai este un măslin sălbatic, ci un măslin
roditor şi se numeşte astfel pe drept. Pentru că omul, atunci
când este altoit prin credinţă şi primeşte pe Duhul lui
Dumnezeu, nu pierde firea trupului, ci îşi schimbă doar
calitatea roadelor faptelor sale şi primeşte un alt nume,
arătând că el s-a schimbat cu schimbarea cea bună,
nemaifiind doar trup şi sânge, ci un om duhovnicesc şi se
numeşte astfel.

Şi iarăşi, măslinul sălbatic, dacă nu este altoit, rămâne
nefolositor Domnului, pentru că are o fire sălbatică. Şi
pentru că nu are roade se taie şi se aruncă în foc. Tot la fel,
omul, dacă nu primeşte prin credinţă altoirea Duhului,
rămâne întru firea lui cea veche şi fiind numai trup şi sânge
nu va moşteni împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, cu
dreptate spune Apostolul: „trupul şi sângele nu vor moşteni
împărăţia lui Dumnezeu" [I Cor. 15, 50] şi: „cei care sunt în
trup nu pot să placă lui Dumnezeu" [Rom. 8, 8].

Pentru că prin aceste cuvinte el nu respinge firea
trupului 897 , ci arată că ea trebuie umplută de Duhul. Şi
pentru această raţiune a spus el: „trebuie ca acest trup
muritor să se îmbrace în nemurire şi acest trup stricăcios să
se îmbrace în nestricăciune" [I Cor. 15, 53].

Şi iarăşi spune el: „Dar voi nu sunteţi în trup, ci în
Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru voi" [Rom. 8,
9]. Şi el a spus şi mai clar acestea, când a zis: „Trupul este
mort pentru păcat iar Duhul este viaţă datorită dreptăţii. Căci
dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte
întru voi, El, Cel care a înviat pe Hristos din morţi, poate să
învie şi trupurile voastre muritoare, din cauza Duhului Său
care locuieşte în voi" [Rom. 8, 10-11].

Şi tot în Epistola către Romani, el spune: „căci dacă

97 De la îndumnezeire.

365

veţi trăi după trup, veţi muri" [Rom. 8, 13].

Şi acestea nu interzic viaţa în trup, pentru că el însuşi,
cel care scria, era în trup, ci el taie drumul spre poftele
trupeşti, care sunt cele care aduc moartea oamenilor.

Şi pentru aceasta el şi spune în continuare: „Dar dacă
prin Duhul omorâţi lucrările trupului, veţi fi vii. Pentru că
toţi aceia, care sunt mânaţi / conduşi (ducuntur) 898 de Duhul
lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu" [Rom. 8, 13-14].

Lat 2, p. 347.

366

Capitolul al 11-lea

Discutarea faptelor trupeşti şi a realităţii persoanelor
duhovniceşti. De asemenea, faptul că curăţia duhovnicească
nu se referă la firea trupului ci la modul cum ne trăim viaţa

1. Apostolul, văzând mai dinainte vorbirea rea a
necredincioşilor, a vorbit pe larg despre ce însemnă a fi
trupesc. El se explică pe sine, pentru a nu da ocazie celor
care doreau să pervertească înţelegerea sa, spunând în
Epistola către Galateni: „Faptele trupului sunt vădite, căci
acestea sunt adulterele, desfrânările, necurăţia, destrăbălarea,
idolatriile, vrăjitoriile, duşmăniile, geloziile, furiile,
întrecerile [în rele], certurile, vorbirile răutăcioase,
neînţelegerile, ereziile, pizmuirile, beţiile, chefurile şi altele
de acest fel. Despre acestea v-am atenţionat şi iarăşi vă
atenţionez, că cei care fac astfel de lucruri nu vor moşteni
împărăţia lui Dumnezeu" [Gal 5, 19-21].

Astfel el le-a spus, în mod deschis, ascultătorilor săi,
ceea ce înseamnă: „trupul şi sângele nu vor moşteni
împărăţia lui Dumnezeu" [ I Cor. 15, 50].

Pentru că cei care fac astfel de lucruri merg după trup
şi nu au în ei puterea de viaţă a lui Dumnezeu.

Şi iarăşi, după aceea, el ne vorbeşte despre faptele
omului duhovnicesc, care îl fac viu pe om, adică despre
altoirea Duhului, când spune: „Dar roadă Duhului este
dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea,
facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia:
împotriva unora ca acestea nu există lege" [Gal. 5, 22-23].

De aceea, cel care se îndreaptă spre fapte bune şi
aduce roadă Duhului, acela este mântuit, fiindcă are
comuniune cu Duhul. Şi cel care continuă pe mai departe cu
faptele trupului, fiind, cu adevărat, un om trupesc, acesta nu
primeşte pe Duhul lui Dumnezeu şi nici nu are puterea să
moştenească împărăţia lui Dumnezeu.

Căci acelaşi Apostol mărturiseşte, spunând către
corinteni: „Oare nu cunoaşteţi voi, că cei nedrepţi nu vor
moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Să nu vă înşelaţi", spune
el, „căci nici desfrânaţii, nici idolatrii, nici adulterinii, nici

367

sodomiţii, nici cei care abuzează de sine 899 , nici hoţii, nici
zgârciţii, nici defăimătorii, nici răpitorii nu vor moşteni
împărăţia lui Dumnezeu. Şi voi aţi făcut acestea. Dar acum
v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele
Domnului Iisus Hristos şi întru Duhul Dumnezeului nostru"
[I Cor. 6,9-11].

Şi el a arătat astfel foarte lămurit lucrurile pe care le
face omul decăzut, dacă continuă să vieţuiască după trup, cât
şi lucrurile, care ne mântuie. Căci el spune că lucrurile care
ne mântuie sunt numele Domnului Iisus Hristos şi Duhul
Dumnezeului nostru.

2. De aceea, în acest pasaj, el vorbeşte despre acele
lucruri ale trupului, făcute fără Duhul, care ne aduc moartea,
după cum exclamă la sfârşitul epistolei sale, în acord cu cele
spuse până acum: „Şi după cum am purtat chipul celui
pământesc, să purtăm şi chipul Celui din cer. Căci de aceea
am spus, fraţilor, că trupul şi sângele nu moştenesc
împărăţia lui Dumnezeu" [I Cor. 15, 49-50].

Căci, „după cum am purtat chipul celui pământesc"
este la antipod cu ceea ce a spus mai înainte: „Dar acum v-
aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele
Domnului Iisus Hristos şi întru Duhul Dumnezeului nostru".
Căci când am purtat noi chipul celui pământesc? Fără
îndoială că atunci când am făcut acele lucruri despre care
ne-a spus că sunt „lucruri trupeşti". Şi iarăşi, când purtăm
chipul Celui ceresc?

Fără îndoială, când el zice: „v-aţi spălat", crezând în
numele Domnului şi primind Duhul Său. Iar dacă noi ne-am
spălat, nu am aruncat fiinţa trupului nostru şi nici chipul
nostru cel dintâi, ci lucrurile deşarte.

De aceea, în aceste mădulare ale noastre întru care am
decăzut lucrând lucruri stricăcioase, tot în acelea noi înviem
lucrând lucrurile Duhului.

99 Cei care îşi varsă sămânţa, care se masturbează.

368

Capitolul al 12-lea

Diferenţa dintre viaţă şi moarte. Despre suflarea de
viaţă şi învierea duhovnicească. Cum învie firea trupului
odată ce a murit

1. Pentru că trupul e pasibil de stricăciune, el este
stricăcios, fiind al morţii, cât şi al vieţii. Acestea două îl au
în mod reciproc. El nu poate să rămână în acelaşi loc, ci
merge de la o stare la alta, pentru că prezenţa uneia o
desfiinţează pe a celeilalte.

Căci atunci când moartea ia în stăpânire pe om, atunci
viaţa se scurge din el şi el se arată a fi mort, pentru ca, şi mai
multa viaţă, dată omului, să îl ridice din moarte şi să îi redea
viaţa întru Dumnezeu. Şi de ce a adus moartea mortalitatea
şi nu viaţa, care învie pe om?

Căci a spus Prorocul Isaia: „puterea morţii s-a
zdrobit" [îs. 25, 8, cf. LXX]. Şi iarăşi: „Dumnezeu a şters
toată lacrima de pe toată faţă" [Ibidem]. Pentru că a fost
aruncată viaţa noastră de mai înainte, care nu era dată de
Duhul, ci de moarte.

2. Căci suflarea de viaţă, care s-a dat omului ca să fie
fiinţă vie este un lucru şi învierea Duhului un altul, care îl
face pe cel în cauză să fie un om duhovnicesc. Căci pentru
această raţiune a spus Isaia: „Acestea zice Domnul, Care a
făcut cerul, Care a întemeiat pământul şi lucrurile din el şi
Care a dat suflare la tot omul de pe el şi Duh celor care
umblă pe el"[Is. 42, 5].

Astfel ne învaţă că suflarea este comună tuturor
oamenilor de pe pământ dar că Duhul este numai al acelora,
care calcă în picioare dorinţele trupeşti. Pentru că şi Isaia,
distingând între lucrurile despre care am vorbit, spune iarăşi:
„Pentru că Duhul va ieşi de la Mine şi Eu am dat fiecăruia
suflare" [îs. 57, 16, cf. LXX].

Şi, prin aceasta, el atribuie Duhului atributul specific
lui Dumnezeu, Care, în zilele din urmă, S-a revărsat peste
neamul omenesc şi ne-a înfiat pe noi.

Şi acesta 900 a arătat că suflarea este comună întregii

900

Sfântul Proroc Isaia.

369

creaţii, ca unele care sunt create. Fiindcă ceea ce s-a făcut
este diferit de Cel care le-a făcut.

Căci suflarea e temporară pe când Duhul este veşnic.
De asemenea, suflarea ţine în viaţă o anume perioadă şi un
anumit timp. După acesta se produce despărţirea, moment în
care nu mai rămânem cu suflare. însă când Duhul pătrunde
în om şi în cele ale lui, atunci el există şi nu îl va părăsi pe
el.

Căci Apostolul a spus: „Dar acesta nu este mai întâi
duhovnicesc", referindu-se la fiinţa noastră omenească, „ci
acesta e mai întâi trupesc, şi după aceea duhovnicesc" [I
Cor. 15, 46], conform cu raţiunea faptului.

De aceea e necesar ca, în primul rând, să fie creată
fiinţa umană şi aceasta, ca una creată, să primească suflet şi
apoi să primească comuniunea Duhului.

Fiindcă „Adam, primul om, a fost creat" de către
Domnul, „întru suflet viu, pe când al doilea Adam întru Duh
făcător de viaţă" (I Cor. 15, 45). Astfel, cel care a fost făcut
întru suflet viu 901 şi-a pierdut viaţa, pentru că s-a întors spre
ceea ce era rău şi, în acelaşi fel, când el s-a întors spre ceea
ce e bun, a primit Duhul făcător de viaţă şi a aflat viaţa.

3. Şi nu există un lucru, care moare şi altul, care este
viu şi niciun lucru, care e pierdut şi altul, care e găsit. Ci
Domnul caută aceeaşi oaie pierdută. Şi cine este cel care
moare? Fără îndoială că. firea trupului. De asemenea ceea ce
se pierde este suflarea de viaţă, fapt pentru care devenim
fără suflare şi morţi.

în acelaşi fel, ceea ce Domnul învie este ceea ce, în
Adam, toţi mor, fiind trupeşti după fire, pentru că în Hristos
toţi învie, ca fiinţe duhovniceşti, nu prin renunţarea la lucrul
lui Dumnezeu 901 , ci prin renunţarea la poftele trupeşti şi prin
primirea Sfântului Duh.

Fiindcă despre acest lucru a vorbit Apostolul în
Epistola către Coloseni, când a zis: „De aceea, omorâţi
mădularele voastre cele pământeşti" [Col. 3, 5]. Şi pe
acestea le arată el însuşi: „desfrânarea, necurăţia, patima,
pofta cea rea şi lăcomia, care este idolatrie" [Col. 3, 5].

Şi alături de acestea le punem şi pe toate celelalte pe
care Apostolul le-a proprovăduit. Căci el spune că cei care
fac asemenea lucruri, sunt trup şi sânge şi nu vor moşteni
împărăţia lui Dumnezeu.

901 Adam, Protopărintele nostru.

902 La trupul nostru.

370

Căci sufletul lor tinzând spre ceea ce e mai rău şi
coborând în poftele trupeşti, devine părtaş la cele pe care le-
am spus, care, atunci când Apostolul ne porunceşte să le
lepădăm de la noi, ne spune, în aceeaşi Epistolă: „v-aţi
dezbrăcat de omul cel vechi şi de faptele lui" [Col. 3,9]. Dar
când el spune aceasta, nu desfiinţează firea omului de
dinainte. Căci în acest caz nu ar face decât să ne împingă la
faptul de a ne sinucide.

4. Insă Apostolul, fiind şi el unul purtat în pântece, nu
susţine acest lucru, ci ne scrie şi mărturiseşte despre sine
acest fapt în Epistola către Filipeni, că: „a trăi în trup
înseamnă a da roadă lucrului meu" [Filip. 1, 22].

Şi această roadă nu este decât finalul lucrării Duhului
în mântuirea trupului. Căci ce alt rod văzut aduce Duhul cel
nevăzut, decât să ne întărească trupul şi să îl facă propriu
nestricăciunii? Căci de aceea spune: „dar, dacă trăiesc în
trup, aceasta este pentru mine ca să dau rodul lucrărilor
mele" [Filip. 1, 22]. Şi prin aceasta nu dispreţuieşte firea
trupului, dacă, într-un verset ca acesta spune: „v-aţi
dezbrăcat de omul cel vechi şi de faptele lui" [Col. 3,9].

Ci el vrea să ne spună că trebuie să ne depărtăm de
comportamentul nostru cel vechi, de omul vechi şi
stricăcios. Căci pentru această raţiune spune acesta: „şi v-aţi
îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte în cunoaştere 903 ,
după chipul Celui care 1-a creat pe el" [Col. 3, 10].

De aceea, atunci când zice: „care se înnoieşte în
cunoaştere", el spune că omul a fost un neştiutor în trecut,
adică nu L-a ştiut pe Dumnezeu, Care înnoieşte prin
cunoaştere pe cel care îl iubeşte pe El. Căci cunoaşterea lui
Dumnezeu înnoieşte pe om. Şi când el spune: „după chipul
Creatorului", atunci vorbeşte despre asumarea / recapitularea
aceluiaşi om, care a fost făcut, dintru început, după
asemănarea lui Dumnezeu.

5. Căci şi el, Apostolul, a fost un om născut din
pântece, adică, după firea trupului, după cum spune despre
sine în Epistola către Galateni: „Dar când a binevoit

903 Una din particularităţile cele mai evidente ale omului duhovnicesc este aceea că el
se schimbă mereu, că se înnoieşte în cunoaştere, se îmbogăţeşte în ştiinţa tainică a
îndumnezeirii. Cunoaşterea lui nu e statică ci e plină de un dinamism copleşitor, de o
continuă îmbogăţire de evidenţe harice.

Cunoaşterea lui este experenţială. Cunoaşterea lui este una cu viaţa lui, pentru că
simte şi trăieşte şi înţelege ceea ce harul lui Dumnezeu îi sugerează. De aceea Sfântul
Pavel vorbeşte despre cunoaştere şi despre schimbare, pentru că aşa arată omul
duhovnicesc: mereu nou, mereu plin de o nouă înţelegere, de o nouă iubire, de un
nou dor, de un nou proiect.

371

Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele maicii mele şi m-a
chemat prin harul Său, Să descopere pe Fiul Său întru mine,
pentru ca să-L binevestesc între neamuri..." [Gal. 1, 15-16].

Căci, după cum am spus deja, nu o persoană s-a
născut din pântece şi o alta a propovăduit pe Fiul lui
Dumnezeu, ci acelaşi om a făcut asta, care la început era
neştiutor şi a persecutat Biserica, până când a avut o
descoperire din cer (revelatione de coelo) 904 şi Domnul i-a
rânduit lui, după cum am arătat în a treia noastră carte, să
predice Evanghelia lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Care a fost răstignit sub Ponţiu Pilat.

Căci neştiinţa lui de la început a fost urmată de
cunoaştere. Şi, după cum Domnul a vindecat pe orbi de
orbirea lor, făcând ochii lor sănătoşi şi dându-le puterea să
vadă cu aceeaşi ochi cu care nu vedeau, tot la fel întunericul
a căzut [peste Pavel] din cauza vedeniei, fără ca firea ochilor
să fie desfiinţată.

Şi cu acei ochi, cu care nu mai vedea, cu care nu mai
avea putere să vadă, când i-a mulţumit Lui, Acela i-a redat
vederea. Şi el, care i-a vindecat pe alţii cu atingerea mâinii
sale şi pe toţi pe care i-a vindecat, nu le-a schimbat trupurile
cu care au ieşit din pântece, ci le-a dat să aibă o sănătate
împrospătată.

6. Pentru că Făcătorul tuturor lucrurilor, Cuvântul lui
Dumnezeu, Care a dat chip dintru început omului, când
lucrul manilor Sale s-a slăbit prin răutate, Acesta i-a dat
vindecare în multe feluri. Şi El a rânduit o vreme în care să
se separe mădularele, pe care El le-a făcut şi iarăşi altă
vreme când să restaureze întregul om în mod deplin,
fâcându-1 pe el, prin Sine, desăvârşit prin învierea Sa.

Pentru că, cum putea să vindece Acesta mădularele
trupului şi să le readucă la starea cea dintâi, dacă mădularele
vindecate de El nu au puterea să primească mântuirea? Iar
dacă e numai un dar temporar ceea ce El le-a dat, El nu a
dat nimic important acelora, pe care El i-a vindecat.

Sau cum pot spune ei, că trupul este incapabil să
primească viaţa, care curge de la El, când au primit
vindecarea prin El? Căci viaţa vine prin vindecare şi
nestricăciunea prin viaţă. De aceea, El le-a dat vindecare şi,
în acelaşi timp, viaţă. Şi Cel care dă viaţa este Cel care dă
lucrului Său 905 nestricăciunea.

904 Lat. 2, p. 354.

905 Trupului.

372

Capitolul al 13-lea

Prin moartea din care a înviat Hristos noi avem cea
mai mare dovadă a învierii. Şi inimile noastre se dovedesc
capabile să primească viaţa veşnică, fiindcă ele pot primi pe
Duhul lui Dumnezeu

1 . Să audă cei care ni se împotrivesc - adică cei care
vorbesc împotriva mântuirii lor - ceea ce le spunem acum.
Fiica marelui preot, care a adormit [Mc. 5, 22 sq], fiul femeii
văduve, care a fost înviat la porţile oraşului [Le. 7, 12 sq] şi
Lazăr, cel care a stat patru zile în mormânt [In. 1 1, 39 sq], cu
ce trupuri au înviat? Fără îndoială că au înviat cu aceleaşi
trupuri în care muriseră. Căci dacă nu au înviat cu aceleaşi
trupuri, atunci, toţi cei care au murit nu au înviat nicidecum.

Căci e scris: „Domnul, luând de mână pe cel adormit,
i-a zis lui: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Şi s-a ridicat cel
adormit, şi El a poruncit lui să îi dea să mănânce şi 1-a dat pe
el mamei sale" [Le. 7, 14-15] 906 . Şi iarăşi El 1-a strigat pe
Lazăr : „1-a strigat cu voce tare şi i-a zis: Lazăre, vino afară!
Şi a ieşit cel mort legat cu fâşii de pânză 907 la picioare şi la
mâini" [In. 11,43-44].

înfăţişarea lui estre un simbol al omului, care e legat
de păcate. Căci de aceea a spus Domnul: „Dezlegaţi-1 şi
lăsaţi-1 să meargă!" [In. 11, 44]. Căci de aceea, cei care s-au
vindecat s-au făcut sănătoşi în toate mădularele în care erau
bolnavi şi au înviat în aceleaşi trupuri, mădularele şi
trupurile lor primind sănătate.

Iar această [a doua] viaţă pe care Domnul le-a dăruit-
o, este o prefigurare a lucrurilor celor veşnice în acest veac
şi dovada că El poate să dea sănătate şi viaţă lucrului
mâinilor Sale 908 , după cum va da învierea, prin cuvintele
Sale, aşa după cum credem.

Căci, la sfârşit, când la porunca lui Dumnezeu şi „la
sunetul trâmbiţei" [I Cor. 15, 52] morţii vor învia, [se vor
petrece cele pe care ni] le-a spus El: „Căci vine ceasul în
care, toţi cei din morminte vor auzi glasul Fiului Omului şi

90 în variantele româneşti nu apare fragmentul cu mâncarea, ci el apare în cazul
învierii fiicei lui Iair, cf. Le. 8, 5.

In original: cu bandaje.
908 Trupului nostru.

373

vor învia. Cei care au făcut cele bune spre învierea vieţii iar
cei care au făcut cele rele spre învierea judecăţii / a
osândirii" [In. 5, 25, 29].

2. De aceea, deşerţi şi cu adevărat vrednici de milă
sunt aceia, care nu aleg ceea ce este evident şi clar, adică
strălucirea luminii adevărului, ci se orbesc pe ei înşişi ca
tragicul Oedip (tragicum Oedipodem) 909 .

Căci cei care nu se întrec în lupte [după regula
jocului], atunci când se luptă cu alţii [în arenă], ci numai se
ţin de trupul acelora, pierd din cauza acestui fapt, [şi,
pierzând], îşi imaginează că ei au învins, pentru că s-au ţinut
cu obstinaţie de trupul adversarului, lucru care îi face să
piardă lupta şi să fie de râsul tuturor, tot la fel se petrece şi
cu ereticii, care tot repetă: „trupul şi sângele nu vor moşteni
împărăţia lui Dumnezeu" [I Cor. 15, 50].

Căci ei au luat două ziceri ale lui Pavel, dar nu au luat
şi înţelesul pe care îl dă Apostolul sau nu au citit cu atenţie
sensul acelor cuvinte, ci se ţin numai de expresii ca atare, ele
fiind răstălmăcite de către ei, pentru că răstălmăcesc prin
minciunile lor întreaga iconomie a lui Dumnezeu 910 .

3. Fiindcă ei vor să spună că acest pasaj se referă cu
stricteţe la trup şi nu la fapte le trupeşti, după cum am arătat,
dând ideea că Apostolul se contrazice pe sine. Insă imediat
după aceea, urmează, în aceeaşi Epistolă, concluzia sa, cu
referire la trup: „Pentru că acest trup stricăcios trebuie să se
îmbrace în nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace
în nemurire. Astfel, atunci când acest trup muritor se va
îmbrăca în nemurire, atunci se va petrece cuvântul care este
scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă! O, moarte, unde
este boldul [sting] tău? O, moarte, unde este biruinţa ta?" [I
Cor. 15, 53-55].

Aceste cuvinte sunt proprii acelei vremi când acest
trup muritor şi stricăcios, care este suspus morţii, care este
supus domniei morţii, va învia la viaţă, pentru că va fi
îmbrăcat în nestricăciune şi nemurire.

Căci, cu adevărat, moartea va fi înfrântă, când trupul,

909 Lat. 2, p. 356.

910 Acesta este modul în care acţionează mereu ereticii: preiau numai cuvintele şi le
fac să pară confuze sau le fac să fie antagonice cu alte cuvinte ale unui Sfânt. Nu iau
tot sensul cuvintelor, adâncimea lor, ci preiau numai ideile, care le convin sau preiau
idei pe care le deformează.

Căci un om care doreşte să creadă acceptă toate cele ale credinţei şi nu le acceptă
preferenţial. Preferenţialitatea în materie de credinţă arată o enorm de mare mândrie,
pentru că se crede că individul singular este mai înţelept decât Tradiţia şi
comunitatea largă a Bisericii.

374

care acum este ţinut de către ea, va învia de sub stăpânirea
ei.

Şi iarăşi, el spune filipenilor: „Cât pentru noi cetatea
noastră este în cer, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe
Domnul Iisus, care va transfigura trupul smereniei noastre ca
să fie asemenea trupului slavei Sale, ca Cel care poate să
lucreze ca să îl supună Sieşi" [Filip. 3, 20-21].

Şi când va transfigura trupul smereniei noastre ca să
fie asemenea trupului slavei Salel Căci se ştie, că acest trup
[de acum] e de carne şi e smerit, pentru că se întoarce în
pământ. Insă atunci când va fi transfigurat, va deveni din
muritor şi stricăcios unul nemuritor şi nestricăcios, nu din
cauza firii sale, ci prin puterea lucrării Domnului, Care poate
să dea celui muritor nemurirea şi celui stricăcios
nestricăciunea.

Căci de aceea a spus el: „ceea ce este muritor să fie
înghiţit de viaţă. Căci Cel care ne-a desăvârşit pe noi spre
aceasta este Dumnezeu, Care ne-a dat nouă arvuna Duhului
(pignus Spiritus ; the earnest ofthe Spirity , [II Cor. 5, 4-

5]-

Şi, după cum se observă, el foloseşte aceste cuvinte cu
referire la trup, pentru că sufletul nu este muritor şi nici
duhul. Iar dacă ceea ce e muritor va fi înghiţit de viaţă,
atunci trupul nu rămâne mort mult timp, ci [va învia şi] va
rămâne viu şi nestricăcios, aducând laudă lui Dumnezeu,
Celui care ne-a desăvârşit pe noi pentru aceasta. De aceea,
noi vom fi desăvârşiţi pentru aceasta, după cum a spus, pe
scurt, corintenilor: „Slăviţi pe Dumnezeu în trupul vostru"[I
Cor. 6, 20], fiindcă El este Cel care dă nemurirea.

4. Că el foloseşte aceste cuvinte cu privire la trupul
acesta al nostru şi nu la altul, el o arată în mod deschis
corintenilor, fără să existe vreo ambiguitate, în cuvintele
sale: „Purtând întotdeauna în trupurile noastre moartea lui
Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus Hristos să se arate în
trupurile noastre. Pentru că noi, cei vii, suntem daţi la
moarte pentru Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul
nostru muritor" [II Cor. 4, 10-1 1].

Iar despre faptul că Duhul locuieşte în trup, el
vorbeşte în aceeaşi Epistolă: „Că voi sunteţi epistolă a lui
Hristos, slujită de către noi, scrisă nu cu cerneală ci cu
Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe

911 Lat. 2,p. 358.

375

tablele de carne ale inimii" [II Cor. 3, 3].

De aceea, dacă acum inimile de carne sunt făcute
părtaşe Duhului, ce lucru minunat este, ca la înviere acestea
să primească viaţa ca un dar al Duhului?

Căci despre înviere Apostolul spune acestea în
Epistola către Filipeni: „făcându-mă asemenea cu El în
moartea Lui, ca prin aceasta să câştig învierea din morţi"
[Filip. 3, 10-11].

De aceea, dacă în ceea ce priveşte trupul muritor,
viaţa poate fi observată numai dacă ea există, cine atunci e
dat morţii, în acord cu mărturia dată de Dumnezeu? Căci el a
spus: „Dacă eu, ca om, m-am luptat cu fiarele Efesului, ce
folos am dacă morţii nu învie [If, as a man, I have fought
with beasts at Ephesus, what advantageth it mei d the dead
rise notl]f n [I Cor. 15,32].

Căci dacă morţii nu învie, nici Hristos nu a înviat. Iar
dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este propovăduirea
noastră, zadarnică şi credinţa voastră. Pentru că în acest caz,
ne aflăm ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că
am mărturisit că El L-a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a
înviat, [potrivit supoziţiei noastre]. Căci dacă morţii nu
învie, nici Hristos nu a înviat.

Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credinţa
voastră, pentru că sunteţi încă în păcatele voastre. Şi atunci
cei, care au adormit în Hristos, au pierit. Căci dacă
nădăjduim în Hristos numai în această viaţă, atunci suntem
mai de plâns decât toţi oamenii. Dar acum Hristos a înviat
din morţi, fiind primul-rod al celor adormiţi. Pentru că aşa
cum printr-un om a venit moartea, tot printr-un om a venit şi
învierea morţilor" [I Cor. 15, 13-21].

5. Şi astfel, în toate aceste versete, după cum am spus
deja, ei spun că Apostolul se contrazice pe sine, în legătură
cu mărturisirea: „trupul şi sângele nu vor moşteni împărăţia
lui Dumnezeu" [I Cor. 15, 50]. însă, cei care au forţat şi au
pervertit sensul, care au interpretat cu vicleşug acest pasaj,
nu au făcut decât să denatureze cuvintele şi să le dea un alt
sens.

Căci despre ce alt lucru văzut pot ei vorbi, dacă doresc
să interpreteze în alt fel cuvinte ca acestea: „Pentru că acest

912 Din aceste cuvinte ale lui Pavel, înţelegem că el s-a luptat cu oamenii din Efes,
care s-au comportat ca nişte fiare, pe tema învierii morţilor. Sensul frazei ar fi acesta:
dacă m-am luptat cu acei oameni păgâni pentru învierea morţilor, ce folos am din
disputa cu ei, dacă morţii nu învie?

376

trup stricăcios trebuie să se îmbrace în nestricăciune şi acest
trup muritor să se îmbrace în nemurire" [I Cor. 15, 53] şi:
„pentru ca şi viaţa lui Iisus Hristos să se arate în trupurile
noastre" [II Cor. 4, 11], ca şi toate celelalte pasaje ale
Apostolului, în care el a vorbit în mod clar despre învierea şi
nestricăciunea trupurilor?

Căci ei vor să dea o falsă interpretare acestor pasaje şi
a altora ca ele, pentru ca să nu aleagă şi să înţeleagă sensul
lor adevărat.

377

Capitolul al 14-lea

Dacă trupul nu poate fi mântuit, atunci Cuvântul nu a
putut lua un trup aidoma cu al nostru. Şi dacă nu a putut să
ia trup, să Se întrupeze, atunci nu ne-am împăcat prin El

1. Şi faptul că Apostolul nu a vorbit împotriva firii
trupului şi a sângelui, ca şi când acestea nu ar moşteni
împărăţia lui Dumnezeu, [o vedem din aceea], că acelaşi
Apostol foloseşte pretutindeni formula „trupul şi sângele" cu
privire la Domnul Iisus Hristos, pentru a indica firea Sa
umană (căci El vorbea despre Sine ca despre Fiul omului) şi
pentru a confirma mântuirea trupului nostru.

Căci dacă trupul nu este în stare să fie mântuit, atunci
Cuvântul lui Dumnezeu nu a procedat înţelept să se
întrupeze. Iar dacă sângele Drepţilor nu strigă către El,
atunci nici Domnul nu are sânge în trupul Său. Căci ştim că
sângele [lui Abel] striga către Dumnezeu împotriva lui Cain,
atunci când acesta a fost ucis de fratele său: „Glasul sângelui
fratelui tău strigă către Mine" [Fac. 4, 10].

Şi sângele oamenilor va fi cerut [de la fiarele
sălbatice], după cum i-a spus El lui Noe: „Eu voi cere şi
sângele şi sufletele voastre de la toate fiarele sălbatice" [Fac.
9, 5]. Şi iarăşi: „Cel care va vărsa sânge de om, sângele
acelui om va fi vărsat" [Fac. 9, 6].

Tot astfel a spus Domnul şi despre cei care i-au vărsat
sângele Său: „Sângele tuturor Drepţilor care a fost vărsat pe
pământ strigă către Mine, de la sângele Dreptului Abel, până
la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi omorât
între templu şi altar. Adevărat vă spun vouă: Toate aceste
lucruri vor veni peste acest neam" [Mt. 23, 35-36].

Şi El face o recapitulare a acestor lucruri în propria Sa
persoană, în care a curs sânge de la început 913 . Pentru că toţi
Drepţii şi Prorocii, ca şi sângele Său, strigă către Dumnezeu
prin sângele lor.

Şi acest sânge [al Domnului] nu poate să strige către
Dumnezeu, dacă el nu are capacitatea de a se mântui. Sau
Domnul nu 1-a recapitulat / nu 1-a asumat întru Sine [dacă nu

913

Din prima clipă a întrupării Sale.

378

s-a mântuit], atâta timp cât El a făcut pe om cu trup şi sânge
dintru început şi acum a mântuit, prin Sine, întregul om, care
a pierit în Adam, la început.

2. Insă, dacă Domnul S-a întrupat în altceva şi a luat
altă fire a trupului, atunci El nu a recapitulat firea umană în
propria Sa persoană şi, în acest caz, nu se poate spune că El
are trup. Pentru că trupul perpetuează acea fire, care a fost
făcută, din ţărână, dintru început.

Iar dacă a fost necesar ca El să ia altă fire pentru
trupul Său, atunci Tatăl a făcut trupul nostru, la început,
dintr-o altă fire [decât cea luată de Hristos]. Insă lucrurile
stau altfel, pentru că Cuvântul a mântuit ceea ce El a creat,
adică pe omul cel pierdut, făcând acest lucru prin
comuniunea cu ceea ce şi-a însuşit 914 , pentru că a urmărit
mântuirea noastră. Iar ceea ce era pierdut avea tocmai trup şi
sânge.

Pentru că Domnul a luat ţărână din pământ şi 1-a făcut
pe om. Şi din această cauză, prin asumarea lui 915 , El a adus
tuturor iconomia [mântuirii] prin venirea Domnului. Căci El
a luat trupul şi sângele nostru, recapitulând în Sine nu
altceva, ci lucrul dintru început al mâinilor Tatălui, fiindcă a
căutat lucrul cel pierdut.

Şi, pentru aceasta, a spus Apostolul, în Epistola către
Coloseni, zicând: „Şi pe voi, care eraţi odinioară înstrăinaţi
şi duşmani ai cunoaşterii Sale prin faptele cele rele, acum aţi
fost împăcaţi în trupul cărnii Sale, prin moartea Sa şi sunteţi
Sfinţi şi curaţi şi fără greşeală în ochii Săi" [Col. 1, 21-22].
Şi el spune că: „aţi fost împăcaţi în trupul cărnii Sale",
fiindcă trupul a fost pe drept împăcat, fiindcă acest trup, care
a fost ţinut sub stăpânirea păcatului, a căpătat iarăşi prietenie
cu Dumnezeu {in amicitiam adduxit Deo) 916 .

3 . Astfel, dacă cineva spune că trupul Domnului a fost

Q 1 7

întru aceasta diferit de al nostru, acesta nu păcătuieşte,
fiindcă nu a fost înşelătorie în sufletul Său, în comparaţie cu
noi, care suntem păcătoşi. Dar dacă cineva pretinde că
Domnul a avut altă fire a trupului [decât noi], atunci
cuvintele despre împăcare nu au legătură cu acest om.
Pentru că se împacă [cu Dumnezeu] lucrul, care a fost, din
vechime, în duşmănie [cu El].

914 Umanitatea noastră, firea trupului nostru.

915 A trupului.

916 Lat. 2, p. 362.

917 în faptul că nu a fost sub stăpânirea păcatului, ca unul care nu a păcătuit.

379

Şi dacă Domnul a luat trupul dintr-o altă fire, atunci
El nu a luat firea noastră şi nu ne-a împăcat cu un Dumnezeu
cu care eram vrăjmaşi prin căderea noastră.

Insă acum, prin comuniunea cu Sine, Domnul a
împăcat pe om cu Dumnezeu Tatăl, împăcându-ne pe noi în
Sine prin carnea trupului Său şi răscumpărându-ne pe noi
prin sângele Său, după cum le-a spus Apostolul efesenilor:
„întru care noi avem răscumpărare, prin sângele Său,
iertarea păcatelor" [Efes. 1, 7].

Şi tot el spune: „Voi, care eraţi odinioară departe, aţi
fost apropiaţi prin sângele lui Hristos" [Efes. 2, 13]. Şi
iarăşi: „desfiinţând în trupul Său vrăjmăşia, legea poruncilor
şi învăţăturile ei" [Efes. 2, 15]. Şi în toate Epistolele sale
Apostolul ne mărturiseşte lămurit, că noi am fost mântuiţi
prin trupul Domnului nostru şi prin sângele Său.

4. Dar dacă trupul şi sângele sunt lucruri care ne fac
să existăm, dar nu sunt mărturisite ca trup şi sânge, în
înţelesul lor propriu, atunci ele nu pot moşteni împărăţia lui
Dumnezeu.

Pentru că aceste cuvinte sunt aplicate la faptele cele
trupeşti, care, după cum am spus deja, îl duc pe om în păcat
şi îl lipsesc de viaţă.

Fiindcă pentru această raţiune a spus el, în Epistola
către Romani: „De aceea să nu lăsaţi păcatul să împărătească
în trupul vostru cel muritor, ca să vă supună stăpânirii lui.
Nici să puneţi mădularele voastre ca unelte ale nedreptăţii
întru păcat, ci supuneţi- vă pe voi Domnului, ca nişte oameni
înviaţi din morţi şi mădularele voastre ca unelte ale dreptăţii
întru Dumnezeu" [Rom. 6, 12-13].

Căci aceleaşi mădulare pot lucra păcatul, ca să
rodească moartea, dar El doreşte ca noi să ne supunem
dreptăţii, pentru ca să aducem roadele vieţii. De aceea,
aminteşte-ţi, iubitul meu prieten, că tu ai fost răscumpărat
prin trupul Domnului nostru şi ai fost rezidit prin sângele
Său.

Şi „ţinut fiind de Cap, prin care întregul trup al
Bisericii, fiind ţinut împreună, creşte" [Col. 2, 19], adică
cunoscând venirea în trup a Fiului lui Dumnezeu şi
dumnezeirea Lui.

Căci privind cu tărie către firea Sa umană, îţi vei
scoate mărturii folositoare din Scriptură, pentru ca să poţi să
răstorni cu uşurinţă, după cum am arătat, toate învăţăturile

380

AlO

eretice (haereticorum sententias) , care au fost născocite
de către ei.

918 Lat 2,p. 363.

381

Capitolul al 15-lea

Mărturii despre înviere din Isaia şi Iezechiel. Acelaşi
Dumnezeu care ne-a creat pe noi, acelaşi ne va şi învia din
morţi. Consecinţele care pot fi trase din învierea celui orb
din naştere

1. Şi pentru că El a fost Cel care 1-a creat pe om dintru
început, tot El i-a promis acestuia o a doua naştere după
moarte, după cum spune Isaia: „Morţii vor învia şi cei care
sunt pe pământ se vor bucura. Pentru că rouă, care vine de la
Tine, este viaţa lor" [îs. 26, 19].

Şi iarăşi: „Eu vă voi mângâia pe voi şi veţi fi
mângâiaţi în Ierusalim. Şi veţi vedea şi inimile voastre se
vor bucura şi oasele voastre vor înflori ca iarba. Şi mâna
Domnului se va cunoaşte de către cei, care îi slujesc Lui"
[îs. 66, 13-14].

Iar Ezechiel a spus următoarele: „Şi a fost mâna
Domnului peste mine şi Domnul m-a dus întru Duhul şi m-a
aşezat în mijlocul unui câmp şi acesta era plin de oase. Şi El
m-a purtat împrejurul lor. Şi, iată!, că acestea erau multe pe
acest câmp şi foarte uscate. Şi El a zis către mine: Fiul
omului vor învia aceste oase? Şi eu am zis: Doamne, Tu,
care 1-e ai făcut pe ele cunoşti asta! Şi El a zis către mine:
Proroceşte asupra acestor oase şi le spune: Oase uscate,
ascultaţi cuvântul Domnului!

Aşa grăieşte Domnul acestor oase: Iată! Eu voi face să
intre în voi duh de viaţă şi vă voi da putere şi voi ridica
trupurile voastre şi voi întinde piele peste voi şi voi pune în
voi Duhul meu şi veţi fi vii. Şi veţi cunoaşte că Eu sunt
Domnul. Şi am prorocit aşa cum îmi poruncise mie Domnul.
Şi când am prorocit, iată!, s-a făcut cutremur şi oasele au
început să se apropie, fiecare la articulaţiile sale. Şi am privit
şi, iată!, articulaţii şi carne crescuseră pe ele şi piele crescuse
împrejurul lor, dar nu aveau viaţă întu ele.

Şi El a zis către mine: Proroceşte duhului, fiul omului,
şi spune acestea duhului: Acestea zice Domnul, vino din
cele patru vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi ei vor învia.
Şi am prorocit după cum Domnul mi-a poruncit şi a intrat
suflare în ei. Şi ei au înviat şi s-au ridicat pe picioarele lor şi
era mulţime foarte mare de oameni.

382

Şi mi-a zis iarăşi: Acestea spune Domnul, iată!, Eu
voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi din
mormintele voastre şi vă voi duce în ţara lui Israel. Şi voi
veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul, când voi deschide
mormintele voastre şi când voi ridica pe poporul Meu din
morminte. Şi voi pune Duhul meu în voi şi veţi învia. Şi vă
voi pune pe voi în ţara voastră şi veţi cunoaşte că Eu sunt
Domnul. Şi ce am zis, Eu voi face, zice Domnul" [Iez. 37, 1-
10, 12-14].

Şi după cum se poate vedea în acest pasaj, Făcătorul
nostru este prezentat ca Cel care învie trupurile noastre
moarte şi le făgăduieşte învierea şi învie pe oameni din
mormintele lor, dându-le nemurirea.

Căci el a spus: „pentru că le va da viaţă şi vor avea
zile". Şi El este arătat aici ca singurul Dumnezeu, Care
împlineşte aceste lucruri şi însuşi Tatăl cel bun, căci
binevoieşte să dea viaţă celor lipsiţi de ea.

2. Şi pentru această raţiune Domnul S-a arătat pe Sine
întru totul şi pe Tatăl Ucenicilor Săi, pentru ca aceştia să nu
caute alt Dumnezeu afară de El, Care să fii făcut pe om şi
Care i-a dat viaţă. Şi pentru aceasta ei nu au căzut într-o
astfel de jalnică nebunie ca să născocească un alt Tată în
locul Făcătorului. Şi, de asemenea, El a vindecat, prin
cuvânt, pe toţi cei care erau slăbiţi din cauza păcatului.
Pentru că de aceea a spus El: „Iată, te-ai făcut sănătos pe de-
a-ntregul, de acum să nu mai păcătuieşti, pentru ca să nu-ţi
fie ţie şi mai rău" [In. 5, 14].

Şi a spus aceasta, pentru că păcatul neascultării a adus
neputinţe în viaţa oamenilor. Iar omului, care era orb din
naştere, nu i-a dat vederea prin cuvânt, ci printr-o acţiune
[In. 9, 6]. Şi aceasta nu a fost fără un scop anume sau aşa, la
întâmplare, ci pentru ca să se arate mâna lui Dumnezeu, care
1-a făcut dintru început pe om.

Şi, de aceea, când Ucenicii au întrebat despre cauza
pentru care acel om s-a născut orb, dacă e de vină el sau
părinţii lui, Acesta a răspuns: „Nici el nu a păcătuit şi nici
părinţii lui, ci pentru ca să se arate în El lucrările lui
Dumnezeu" [In. 9, 3].

Căci facerea omului a fost lucrul lui Dumnezeu
{Opera autem Dei plasmatio est hominis) 919 .

De aceea şi Scriptura spune că El a făcut pe om printr-

919

Idem, p. 365.

383

o lucrare: „Şi a luat ţărână din pământ şi 1-a făcut pe om"
[Fac. 2, 7].

Şi, de aceea, şi Domnul a scuipat jos şi a făcut tină şi a
uns cu ea ochii acestuia [In. 9, 6], vorbindu-ne astfel de
facerea omului dintru început, cum a fost făcut el, şi a arătat
astfel acelora mâna lui Dumnezeu, ca ei să poată să înţeleagă
că omul a fost făcut din ţărână.

Pentru aceasta acest Meşteşugar, adică Cuvântul, a
lăsat aceasta 920 în pântece, pentru ca El să îl vindece la
vedere şi pentru ca în acest fel lucrările lui Dumnezeu să se

Q9 1

manifeste în el , pentru ca noi să nu căutăm altă mână în
afara celei care ne-a zidit şi nici alt Tată.

Căci prin aceasta cunoaştem că mâna lui Dumnezu
ne-a făcut pe noi dintru început şi că tot ea ne zămisleşte în
pântece, pentru că în timpurile din urmă noi am văzut, cei
care eram pierduţi, că El ne-a legat în spatele Său şi ne-a
cărat pe umerii Săi, pe noi, oaia cea rătăcită şi că ne-a redat
viaţa cu bucurie [Le. 15,5/ Zah. 11, 16].

3. Căci Cuvântul lui Dumnezeu ne zămisleşte pe noi
în pântece, cum a spus El către Ieremia: „Te-am cunoscut pe
tine mai înainte ca să te zămislesc pe tine în pântece. Şi
înainte de a ieşi tu din pântece, te-am sfinţit pe tine şi te-am
rânduit Proroc printre neamuri" [Ier. 1,5].

Şi într-un mod asemănător a spus şi Pavel: „Dar când
a binevoit Dumnezeu, Care m-a scos pe mine din pântecele
maicii mele... pe acesta îl vestesc printre neamuri" [Gal. 1,
15, 16].

Astfel noi suntem zămisliţi de Cuvântul în pântece (in

099

ventre a Verbo plasmemur) , de acelaşi Cuvânt, Care a dat
puterea vederii celui orb din naştere. Şi, prin aceasta, a arătat
în mod deschis ceea ce El face cu noi în mod tainic, atunci
când Cuvântul ne face să fim oameni. Şi tot acum s-a arătat
zidirea dintru început a lui Adam şi modul în care el a fost
creat şi mâna care 1-a făcut, indicând întregul prin parte 923 .

Pentru că Domnul a dat putere să vadă acestuia,
fiindcă tot El este Cel care 1-a făcut pe om pe de-a-ntregul,
după voia Tatălui. Şi, pentru că omul aşa a fost făcut şi, ca şi
Adam, a căzut în păcat, era nevoie de o renaştere a lui.

920 Orbirea celui orb din naştere.

921 în cel orb.

922 Lat. 2, p. 366.

923 Vindecarea ochilor orbului, adică vindecarea unei părţi a omului, arată că omul a
fost făcut în întregime de către Dumnezeu. Căci Cel care 1-a făcut pe om pe de-a-
ntregul poate să vindece o parte a omului, dacă El binevoieşte.

384

Căci de aceea a spus Domnul, după ce 1-a uns cu tină:
„Mergi la Siloam şi te spală" [In. 9, 7]: pentru ca acesta să
aibă o confirmare deplină 924 şi pentru ca să constate
regenerarea ochilor.

Şi pentru această raţiune el s-a spălat ca să vadă,
pentru ca să cunoască că Acela este Cel care 1-a zidit şi
pentru ca să înveţe că El i-a dat viaţă.

4. De aceea, toţi cei care îl urmează pe Valentin pierd
în acest caz, căci ei spun că omul nu a fost zidit din pământ,
ci dintr-un substanţă lichidă şi difuză. Insă, pentru că
pământul a fost folosit de către Domnul ca să zidească ochii
omului, tot acelaşi pământ a folosit, ca să facă, întru început,
pe om. Şi nu se poate ca ochii să fie făcuţi dintr-o substanţă
iar trupul din alta.

Căci dacă ar fi aşa atunci cineva a creat trupul iar
altcineva ochii. Dar El, fiind Acelaşi care 1-a creat pe Adam
dintru început, după cum a spus Tatăl zicând: „să facem pe
om după chipul şi asemănarea Noastră" [Fac. 1, 26], ni S-a
arătat nouă pe Sine, în timpurile cele din urmă, dând organul
vederii celui care era orb [şi care avea trup] din Adam. De
aceea Scriptura ne arată ceea ce s-a petrecut, când Adam nu
a ascultat, atunci dând Domnul a venit seara şi 1-a strigat
zicând: „Unde eşti?" [Fac. 3,9].

Căci, la fel, în timpurile cele din urmă, acelaşi Cuvânt
al lui Dumnezeu a venit şi a chemat pe om, reamintindu-i
faptele sale, adică viaţa pe care el o are în ascuns de
Domnul. Pentru că din acea vreme Dumnezeu cheamă pe
Adam, din acea seară, şi îl tot caută pe om. Şi, la fel, în
zilele cele din urmă, cu acelaşi glas îi cheamă pe urmaşii
acestuia 925 , cercetându-i El însuşi.

92 Mergând spre apa Siloamului, cu porunca de a se spăla şi de a vedea, orbul din
naştere îşi dă seama că cuvântul Său s-a împlinit aidoma şi că el vede. S-a împlinit
astfel şi prorocia Domnului dar s-a produs şi minunea vindecării.
925 Ai lui Adam.

385

Capitolul al 16-lea

Trupurile noastre se reîntorc în pământ pentru că am
fost luaţi din pământ. Prin venirea Cuvântului chipul lui
Dumnezeu în noi apare în adevărata sa lumină

1. Că Adam a fost creat din pământul pe care noi
locuim, acest lucru ne învaţă Scripturile, căci Dumnezeu a
zis către acesta: „In sudoarea ta îţi vei mânca pâinea şi te vei
întoarce în ţărâna din care ai fost luat" [Fac. 3, 19]. De
aceea, după moarte, trupurile noastre se întorc în aceeaşi
fire, fâcându-se aidoma cu firea pământului. Şi dacă se
întorc în pământ prin aceasta se arată, că omul a fost creat.
Iar Domnul ne arată lămurit aceasta, când, ungând cu tină,
dă vedere acelui om.

Căci astfel s-a arătat că mâna lui Dumnezeu a fost cea
prin care Adam a fost zidit şi prin care şi noi suntem zidiţi.
Căci există unul şi acelaşi Tată, al Cărui glas, de la început
şi până la sfârşit, este mereu cu lucrul mâinilor Sale iar firea
din care noi am fost zidiţi este mărturisită lămurit în
Evanghelie.

De aceea noi nu căutăm alt Tată în afară de El şi nicio
altă fire din care am fost zidiţi, după cum am spus mai
înainte şi pe care ne-a arătat-o Domnul; nici alt Dumnezeu
în afară de Acesta, Care de la început şi până la sfârşit ne-a
creat pe noi şi ne-a pregătit pe noi pentru viaţă, pentru că
suntem lucrul mâinilor Sale şi suntem, în mod desăvârşit,
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

2. Şi iarăşi, dacă Cuvântul S-a arătat, când Cuvântul
lui Dumnezeu 1-a făcut pe om, atunci când El însuşi şi-a
însuşit omenitatea şi S-a făcut om, pentru ca prin aceasta
omul să fie asemenea Fiului, acesta 926 a devenit iubit
[precious] de către Tatăl.

Pentru că, dintru început, omul a fost făcut după
chipul lui Dumnezeu, dar până acum nu se arătase /
evidenţiase acest lucru.

Căci Cuvântul, deşi nevăzut, după chipul Său a fost

926 Omul, datorită asumării firii umane de către Hristos.

386

,927

creat omul .

Dar el şi-a pierdut asemănarea [cu Acesta] foarte uşor.
Dar când Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup, El a
confirmat ambele lucruri: a arătat adevăratul chip [după care
a fost făcut omul] şi a devenit El însuşi chipul Său. Şi prin
aceasta a restabilit asemănarea chipului, prin aceea că a
asumat pe om în nevăzutul Tatălui prin venirea Cuvântului
[la noi] 928 .

3. Şi nu numai prin lucrurile prorocite S-a arătat pe
Sine ci şi prin Patima Sa. Căci pentru a izbăvi pe om de
consecinţele neascultării dintru început, prin mâncarea din
pom, „El S-a făcut pentru noi ascultător până la moarte, şi
încă moarte pe cruce" [Filip. 2, 8]. Şi, prin aceasta, a
îndreptat neascultarea noastră făcută prin pom, prin
ascultarea pe care a avut-o fiind ţinuit pe pom 929 .

Şi El nu s-a ferit de ea 930 . Căci dacă făcea astfel,
perpetua neascultarea pe care am avut-o noi faţă de
Făcătorul nostru, proprovăduind un alt Tată. Şi prin acele
lucruri, prin care noi suntem neascultători lui Dumnezeu, nu
facem decât să necinstim cuvintele Sale, cuvinte prin care El
ne chemaă la ascultare şi la primire a cuvintelor Sale.

Căci prin ele, El Şi-a arătat dumnezeirea Sa, pe care a
necinstit-o primul Adam, atunci când nu a împlinit porunca
Sa. Insă al doilea Adam ne-a împăcat pe noi, fâcându-Se
ascultător până la moarte. Căci eram datori nu altcuiva, ci
Celui a Cărui poruncă am călcat-o dintru început.

)J Un adevăr esenţial precizat de Sfântul Irineu. Am fost creaţi după chipul
Cuvântului, al Logosului şi El întrupându-Se a arătat adevăratul chip, adevărata
înfăţişare a omului, la care e chemat omul.
28 Hristos a dus umanitatea Sa în sânul Treimii prin întruparea Sa.

929 Pe lemnul crucii.

930 De moartea pe cruce.

387

Capitolul al 1 7-lea

Există un singur Domn şi Dumnezeu, Tatăl, Făcătorul
tuturor lucrurilor, Care ne-a iubit pe noi în Hristos, ne-a dat
porunci şi ne-a iertat păcatele. Fiul şi Cuvântul lui
Dumnzeu, Hristos, Domnul nostru a dovedit acest lucru,
când ne-a iertat păcatele

1. Şi acesta fiinţă era Făcătorul nostru, care după
dragostea Sa este Tatăl iar după puterea Sa este Domnul iar
după înţelepciunea Sa este Făcătorul şi Ziditorul nostru. Iar

QO 1

noi, prin păcatul acelora , am devenit duşmanii Săi. Căci
de aceea, în zilele cele din urmă, Domnul ne-a restaurat pe
noi în intimitatea cu El prin întruparea Sa, devenind
„Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni" [I Tim. 2, 5].

Căci ne-a împăcat pe noi cu Tatăl, împotriva Căruia
păcătuiserăm şi a stricat neascultarea noastră prin ascultarea
Sa, dându-ne nouă darul comuniunii şi al supunerii faţă de
Făcătorul nostru. Pentru această raţiune ne-a învăţat pe noi
să ne rugăm şi să zicem: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre"
[Mt. 6, 12], pentru că El este Tatăl nostru, pe când noi
suntem datornicii Săi, pentru că am călcat poruncile Sale. Şi
cine este această Fiinţă? Este cumva una necunoscută nouă
şi un Tată, care nu ne-a dat nicio poruncă? Sau este
Dumnezeul pe Care îl propovăduiesc Scripturile şi Căruia
noi îi suntem datornici, pentru că l-am călcat poruncile?

Căci porunca a fost dată omului de către Cuvântul
(Datum est autem praeceptum homini per Verbum) .
Pentru că i s-a spus lui Adam: „ascultă glasul Domnului
Dumnezeu!" [Fac. 3, 8 şi 10]. Şi de aceea era drept ca
Cuvântul să zică omului: „Iertate îţi sunt păcatele tale!" [Mt.
9, 2]. Căci El era Acela faţă de Care noi am păcătuit la
început şi tot El ne-a dat iertarea de păcate în cele din urmă.
Iar dacă noi am fost neascultători faţă de porunca altuia, şi
altul ne-a spus: „Iertate îşi sunt păcatele tale!", atunci
niciunul dintre ei nu este Dumnezeu adevărat şi nici drept.

Căci cum poate să fie bun, dacă nu ne dă din cele care
ţin de El? Şi cum poate fi drept, unul care răpeşte bunurile
altuia? Şi cum ne poate ierta păcatele cu adevărat, dacă nu

931 A Sfinţilor Protopărinţi.

932 Lat. 2, p. 369.

388

am păcătuit împotriva Sa, dar El ne-a dat iertarea păcatelor
„prin măruntaiele milei Dumnezeului nostru (per viscera
misericordiae Dei noştri) 933 " şi ne-a „cercetat pe noi" [Le. 1,
78] prin Fiul Său?

2. Şi, de aceea, atunci când El a vindecat pe omul
paralitic, Evanghelistul a spus: „poporul a dat slavă lui
Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere" [Mt. 9, 8].
Şi de ce a fost slăvit Dumnezeu de către martori [the
bystanders] 934 ?

Era oare vorba de acest Tată nescunoscut al ereticilor?
Căci cum ar putea să slăvească pe cineva, pe care nu îl
cunosc? Şi de aici este evident, că israeliţii L-au slăvit pe El,
pe Cel care S-a mărturisit ca Dumnezeu prin Lege şi Proroci,
adică pe Tatăl Domnului nostru. Şi de aceea El a învăţat pe
oameni, prin evidenţa pe care o aduceau simţurile lor, care
vedeau semnele pe care El le împlinea, ca să dea slavă lui
Dumnezeu.

Căci dacă El ar fi venit de la alt Tată şi oamenii ar fi
preaslăvit un alt Tată la vederea minunilor Sale, atunci El S-
ar fi arătat nemulţumitor faţă de Tatăl, Care i-a dat darul
vindecării. Insă El fiind Fiul Unul-Născut [al Tatălui] a venit
să-1 mântuie pe om, pentru că El este Dumnezeu şi prin
minunile Sale a stârnit şi pe necredincioşi, ca prin faptele
Sale să dea slavă Tatălui. Căci fariseii nu admiteau venirea
Fiului Său şi nu credeau în iertarea păcatelor dăruită de către
El, atunci când Acesta a zis: „Să ştiţi dar, că Fiul omului are
puterea de a ierta păcatele" [Mt. 9, 6].

Insă când a zis aceasta, El a poruncit paraliticului să
îşi ridice patul pe care era întins şi să meargă la casa sa
[Ibidem]. Şi prin fapta Sa El i-a uimit şi pe necredincioşi şi
le-a arătat că El este însuşi glasul lui Dumnezeu, prin care
omul a primit poruncile, care, dacă sunt încălcate, te fac om
păcătos. Pentru că paralizia era o consecinţă a păcatelor (ex
peceatis enim paralysis subsecuta est) .

3. De aceea, prin iertarea păcatelor, El a vindecat pe
om şi S-a arătat pe Sine cine era. Căci dacă omul nu poate să
ierte păcatele ci numai Dumnezeu, Domnul iertându-i
păcatele şi vindecându-1, a arătat că El este însuşi Cuvântul
lui Dumnezeu, Care S-a făcut Fiul omului şi Care a primit
de la Tatăl puterea de a ierta păcatele.

933 Idem, p. 370.

934 De către cei care au văzut vindecarea paraliticului din Capernaum.

935 Lat. 2, p. 370.

389

Căci El a fost şi Dumnezeu şi om, adică om, Care a
suferit pentru noi dar, în acelaşi timp, Dumezeu, Care suferă
pentru noi şi ne iartă păcatele, pentru că noi suntem greşiţii /
datornicii lui Dumnezeu, Făcătorul nostru.

Căci de aceea a zis David, prorocind: „Fericiţi sunt cei
cărora li s-au iertat păcatele şi ale căror păcate li s-a
acoperit. Fericit este omul căruia Domnul nu îi va socoti lui
păcatul" [Ps. 31, 1-2, cf. LXX]. Fiindcă aici ni se arată că
iertarea păcatelor ţine de venirea Lui, venire prin care „El a
stricat înscrisul [the handwriting\" datoriilor noastre şi 1-a
„ţintuit pe cruce" [Col. 2, 14].

Căci dacă prin pom ne-am făcut datornicii lui
Dumnezeu, tot prin pom trebuie să primim şi iertarea
păcatelor noastre.

4. Acest fapt a fost arătat şi de alţii, în special de
Prorocul Elisei. Căci atunci când el a urmat pe Prorocii, care
au construit un altar din lemn şi când cineva a scăpat toporul
în Iordan şi nu l-au mai găsit, atunci Elisei a venit acolo şi
aflând ce i s-a întâmplat, a aruncat o bucată de lemn în apă
[IV Reg. 6, 6].

Iar când s-a făcut aceasta, toporul a ieşit la suprafaţa
apei şi ei au luat din apă lucrul pierdut [IV Reg. 6, 7]. Căci
această lucrare prorocească vorbea despre faptul, că
cuvântul lui Dumnezeu, pe noi, care ne-am pierdut, din
neatenţie, prin pom şi care nu ne puteam salva, ne-a înnoit
prin iconomia pomului 936 (per ligni dispositionem) 931 .

Căci cuvântul lui Dumnezeu este asemenea unei
securi, după cum spune Ioan Botezătorul: „Iată, securea stă
la rădăcina pomilor" [Mt. 3, 10]. Şi Ieremia spune acelaşi
lucru: „Cuvântul lui Dumnezeu despică piatra ca o secure
OeXuO" [Ier. 23, 29, cf. LXX].

Căci acest cuvânt [al lui Dumnezeu], ascunzându-se
în noi, face să se arate iconomia pomului, după cum am spus
mai sus. Căci noi, care ne-am pierdut prin pom, tot prin pom
se arată tuturor înălţimea şi lungimea lui, lăţimea şi
adâncimea lui 938 .

Căci s-au petrecut faptele aşa cum cineva dintre
înaintaşii noştri a spus: „Prin întinderea mâinilor Fiului lui
Dumnezeu [pe cruce], s-au strâns la un loc cele două
popoare întru unul Dumnezeu" (per extensionem manuum,

936 Adică prin moartea pe cruce.

937 Lat. 2,p. 371.

938 Adică a crucii.

390

duos populus ad unum Deum congregans) 939 .

Căci Şi-a întins ambele braţe [pe cruce] pentru ca să
strângă de la marginile lumii cele două popoare 940 . Şi a făcut
astfel ca să fie un singur Cap în mijlocul lor, adică un singur
Dumnezeu, Care e mai presus de toate şi prin toate şi în noi
toţi.

939 Lat. 2, p. 372.

940 Pe Israel şi pe neamurile păgâne.

391

Capitolul al 18-lea

Dumnezeu Tatăl şi Cuvântul Său au făcut toate
lucrurile prin puterea şi înţelepciunea Lor şi nu dintr-un
defect sau neştiinţă. Fiul lui Dumnezeu, Care a primit toată
puterea de la Tatăl, nu S-a dezbrăcat niciodată de trupul pe
care L-a luat

1. Şi astfel, ceea ce este important aici e aceea că
iconomia Sa nu se face faţă de o creaţie făcută de altcineva,
ci de Sine. Şi nici faţă de lucruri, care au fost create dintr-un
defect sau neştiinţă, ci pentru aceia, care îşi au firea lor
provenită din înţelepciunea şi puterea Tatălui Său.

Căci El nu a fost nedrept, adică invidios pe lucrul
altuia şi nici neputincios, ca unul care nu ar fi putut să dea
viaţă, ci pentru că suntem creaţia Sa El l-a mântuit pe om.
Căci nu creaţia L-a sprijinit pe El [atunci când era pe cruce].
Dacă ar fi fost invers El ar fi fost un simplu împuternicit [să
sufere], din cauza acestui rod al neştiinţei sau din cauza
defectului 941 .

însă, aşa după cum am tot spus aici, Cuvântul lui
Dumnezeu întrupat a fost spânzurat pe lemn şi ereticii
cunosc foarte bine că El a fost răstignit.

Astfel, cum a fost El cauza unei ignorante sau a unui
defect, când El are cunoaşterea tuturor lucrurilor şi este
adevărul şi desăvârşirea? Sau cum se poate ca această
creaţie, care a fost tăinuită de către Tatăl, să fie schimbată
de către El şi să fie ţinută de Cuvântul Său?

Iar dacă această lume a fost făcută de către îngeri
(lucru care nu ne miră că îl susţin, la câtă necunoaştere au
faţă de Dumnezeul cel desăvârşit), când Domnul spune: „Eu
sunt în Tatăl şi Tatăl este întru Mine" [In. 14, 11], cum poate
acest făcător al îngerilor să poarte [creaţia] şi să fie purtat
[în acelaşi timp], împreună cu Tatăl şi cu Fiul? Şi iarăşi, cum
poate această creaţie, care este mai presus de Plenitudine, să
fie conţinută de către Cel, care conţine întreaga Plenitudine?

Căci toate aceste lucruri sunt imposibil de argumentat
şi de dovedit, căci învăţătura Bisericii este singurul adevăr
(solum verum est Ecclesiae praeconium) 942 , care

941 s~\ t~ ■ ■ ■

Care ar fi iniţiat existenţa.

942 Lat. 2,p. 373.

392

propovăduieşte că El îşi poartă creaţia Sa, creaţie care e
făcută prin puterea, lucrarea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

Şi aceasta este susţinută, în mod nevăzut, prin Tatăl,
dar fără să existe contradicţie iar într-un mod văzut e purtată
de către Cuvântul Său şi Acesta este Cuvântul Cel adevărat.

2. Căci Tatăl poartă / ţine [bears] 943 creaţia în acelaşi
timp [simul ; simultaneously] cu Cuvântul Său şi Cuvântul
o poartă prin Tatăl, Care dă pe Duhul tuturor acelora, cărora
Tatăl doreşte. Astfel, pe de o parte, El lucrează după felul
creaţiei pe care a facut-o iar, pe de altă parte, după modul
înfierii, adică după naşterea din Dumnezeu 945 .

Şi acest singur Dumnezeu este Tatăl, Care e mai
presus de toate şi prin toate şi în noi toţi 946 [Efes. 4, 6]. Căci
Tatăl este mai presus de toate cu adevărat şi El este Capul
lui Hristos. Insă Cuvântul este prin toate lucrurile şi este El
însuşi Capul Bisericii [Efes. 5, 23]. Iar Duhul este în noi toţi
şi El este apa vie [In. 7, 38-39], pe care Domnul o dă
acelora, care cred drept în El şi îl iubesc pe El şi care cunosc
că „există un singur Tată, Care este mai presus de toate şi
prin toate şi în noi toţi" [Efes. 4, 6].

Şi aceste lucruri le-a spus Ioan, Ucenicul Domnului,
care a mărturisit şi a spus adevărul în Evanghelia sa, zicând:
„întru început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi
Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era dintru început cu
Dumnezeu. Toate lucrurile s-au făcut prin El şi fără El nimic
nu s-a făcut" [In. 1, 1-3].

Şi acestea le spune despre Cuvântul însuşi: „El era în
lume şi lumea prin El s-a făcut şi lumea pe El nu L-a
cunoscut. La lucrurile Sale a venit şi poporul Său nu L-a

943 Acest a purta de aici vine să sublinieze realitatea adâncă de Atotţiitor, de
Pantocrator a Treimii, Care susţine toate. Tatăl susţine lumea în acelaşi timp cu Fiul
şi cu Duhul. Treimea susţine toate, pentru că este fundamentul creaţiei. Porunca
Treimii este fundamentul creaţiei şi porunca Treimii este prezenţa energetică a
Treimii în lume, care susţine lumea.

O idee capitală pentru cosmologie şi antropologie, pentru că Treimea e Cea care a
făcut lumea şi Ea o ţine în slava Sa.

944 Lat. 2, p. 373.

945 Treimea susţine lumea şi o conduce, pe de o parte, prin modul creaţiei, în sensul
că toţi sunt susţinuţi în viaţă şi îndemnaţi la unirea cu Dumnezeu, pe când, într-un
mod lăuntric, intens, Ea lucrează în cel renăscut prin Botez, ajutându-1 la
îndumnezeirea lui.

Una este susţinerea tuturor şi alta e susţinerea şi conclucrarea cu cei ai Săi, renăscuţi
prin Botez. Distincţia aceasta e foarte importantă pentru că arată, că cei ai Bisericii
au un mod de viaţă şi o intimitate cu Dumnezeu mult mai mare şi sfinţitoare în
comparaţie cu cei indiferenţi, eretici şi necredincioşi, care beneficiază de darurile lui
Dumnezeu, dar nu pentru a spori în unirea cu El, ci în a se îndepărta de El.

946 Prin harul Său.

393

primit. Dar celor care L-au primit, le-a dat puterea să se facă
fiii lui Dumnezeu, adică celor care cred în numele Său" [In.
1, 10-12].

Şi iarăşi, arătând iconomia cu privire la firea Sa
umană, Ioan spune: „Şi Cuvântul carne / trup S-a făcut şi S-a
sălăşluit între noi" [In. 1, 14]. Şi, în continuare, acesta
spune: „Şi noi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut
din Tatăl, plin de har şi de adevăr" [Ibidem].

Şi prin acestea toate ne-a arătat, în mod deschis,
tuturor, care vor să audă, adică tuturor care au urechi de
auzit, că există un singur Dumnezeu, Tatăl cel peste toate şi
un singur Cuvânt al lui Dumnezeu, Care este prin toate, prin
Care toate lucrurile s-au făcut. Şi că această lume Ii
aparţine 947 şi a fost făcută de către El, după voia Tatălui şi
nu prin îngeri, nici printr-o cădere, defect sau neştiinţă şi
nici prin vreo putere a lui Prunicus, cum o numesc aceştia pe
„Mamă" şi nici nu a fost făcută de un alt făcător, care nu
cunoştea pe Tatăl.

3. Pentru că Creatorul lumii este cu adevărat Cuvântul
lui Dumnezeu. Şi Acesta este Domnul nostru, Care în
timpurile din urmă S-a făcut om, a trăit în această lume şi
Care, într-un mod nevăzut, poartă / susţine / ţine toate
lucrurile create şi este interior întregii creaţii 948 {secundum
invisibilitatem continet quaefacta sunt omnia, et in universa
conditione infixus) 949 , căci Cuvântul lui Dumnezeu
stăpâneşte şi orânduieşte toate lucrurile (quoniam Verbum
Dei gubernans et disponens omnia) .

Şi de aceea El a venit la ale Sale într-un mod văzut şi
S-a făcut carne / trup şi a fost spânzurat pe lemn, ca El să
poată recapitula [sum up] toate lucrurile întru Sine. „Şi El la
ai Săi a venit dar ei nu L-au primit" [In. 1, 11], după cum a
spus Moise despre aceşti oameni: „Şi viaţa ta va fi
spânzurată în faţa ochilor tăi şi tu nu vei crede în viaţa ta"
[Deut. 28, 66, cf. VUL].

Iar cei care nu L-au primit pe El nu au primit viaţa.
„Dar celor care L-au primit, le-a dat puterea ca să se facă fiii

947 Lui Dumnezeu Cuvântul

948 Un pasaj capital pentru teologia creaţiei. Dumnezeu Cuvântul nu numai din afară
ci şi dinăuntru sau, mai ales, dinăuntru susţine şi umple lumea de slava Sa.
Dumnezeu nu depăşeşte numai creaţia dar El este şi interior ei prin harul Său. El este
şi în afara dar şi înăuntrul ei prin slava Sa. Căci lumea, creaţia nu poate sta fără El,
dacă El nu ar susţine-o, nu ar ţinea-o în slava Sa şi nu i-ar purta de grijă.

949 Lat. 2, p. 374.

950 Ibidem.

394

lui Dumnezeu" [In. 1, 12].

Pentru că Cel care are putere de la Tatăl peste toate
lucrurile, căci este Cuvântul lui Dumnezeu şi om cu
adevărat, comunică cu lucrurile nevăzute după modul minţii
şi stabileşte o lege, care se lucrează mai presus de simţuri,
ca toate lucrurile să meargă în această rânduială 951 .

Şi stăpânirea Sa se arată peste toate lucrurile văzute şi
peste cele care ţin de oameni şi le poartă pe toate cu dreapta
Sa judecată şi prin puterea Sa cea peste toate.

Căci de aceea a zis David, în mod clar, acestea, când a
zis: „Dumnezeul nostru va veni în mod arătat şi nu va tăcea"
[Ps. 49, 3, cf. VUL] . Căci el a arătat că judecata se va face
prin El, zicând: „Un foc va arde în ochii Săi şi furtună mare
va sufla împrejurul Lui. El va chema cerul cel mai de sus şi
pământul ca să judece pe poporul Său" [Ps. 49, 3-4, cf.
VUL].

951 în rânduială vieţii duhovniceşti, care e mai presus de simţuri, adică e o viaţă care
e umplută de Duhul şi simţurile noastre experiează prezenţa Lui în fiinţa noastră

952 Conţinutul versetului este identic, numai că, din punct de vedere morfematic,
VUL e diferită de textul scriptural al Sfântul Irineu, lucru foarte evident cel mai
adesea.

Spre exemplu, în varianta Sfântului Irineu avem pentru acest verset : Deus noster
manifeste veniet, et non tacebit. In VUL avem: Deus manifeste veniet, Deus noster et
non silebit.

De aceea, când spun că e conform LXX sau VUL, cel mai adesea vreau să spun că e
aproximativ ca acolo, pentru că, de multe ori, din punct de vedere morfematic,
textele diferă. Uneori diferă si la nivelul conţinutului.

395

Capitolul al 19-lea

Paralelismul dintre Eva cea neascultătoare şi
păcătoasă şi Fecioara Măria, măngăietoarea ei. Sunt
prezentate diferite erezii care se exclud una pe alta

1. Astfel Domnul S-a arătat venind la lucrurile Sale şi
la cei pe care îi poartă, pentru că creaţia este ţinută prin El şi
a făcut o recapitulare a celor care au păcătuit şi care au
legătură cu pomul, prin ascultarea pe care a arătat-o pe

pro

pom . Căci prin aceasta urmările întristării au fost
înlăturate.

Căci fecioarei Eva, care era soţia bărbatului, care a
fost dusă în greşeală, în mod nefericit, i s-au vestit cele de
bucurie, prin adevărul grăit, prin înger, Feciorei Măria, Care
era logodită cu un bărbat. Căci aceasta din vechime, s-a
rătăcit prin cuvântul unui înger [căzut], şi prin aceasta s-a
depărtat de Dumnezeu, când i-a călcat cuvântul Său, pe când
Cea din urmă, prin vestirea îngerului, a primit vestire de
bucurie, că îl va purta pe Dumnezeu, fiind ascultătoare
cuvântului Său.

Iar dacă cea din vechime a fost neascultătoare lui
Dumnezeu, Cea din urmă s-a lăsat purtată de ascultarea de
Dumnezeu şi, prin aceasta, Fecioara Măria s-a făcut
mângâietoarea Fecioarei Eva. Şi astfel, cum neamul
omenesc a căzut în robia morţii printr-o fecioară, tot printr-o
Fecioară este şi mântuită.

Căci ascultarea Fecioarei a întrecut neascultarea
fecioarei. Pentru că în acest fel păcatul primului om creat a
fost înlăturat prin Patima Fiului Unul-Născut şi venirea
şarpelui a fost învinsă de nevinovăţia porumbelului şi cei
robiţi au fost eliberaţi, prin care am scăpat din legătura
morţii 954 .

2. însă ereticii, fiind cu totul neînvăţaţi şi neştiutori ai
rânduielilor lui Dumnezeu, şi nefiind familiarizaţi cu această
iconomie, prin care El a luat firea noastră umană, sunt orbi
ca să vadă adevărul şi vorbesc împotriva mântuirii lor.

953 Fiind răstignit pe cruce.

954 Celebru pasaj mariologic al Sfântului Irineu, unde Prea Curata Fecioară este
prezentată ca fiind la antipodul fecioarei Eva, căci prin ascultarea Ei noi ne-am
mântuit de păcat, de diavol şi de robia morţii.

396

Pentru că unii introduc alt Tată în afara Făcătorului,
pe când alţii, spun că lumea şi materia au fost create de către
îngeri. Alţii spun că ne desparte o mare distanţă de
Margine, pe care ei îl prezintă ca fiind Tatăl, care a apărut
din sine şi se poartă pe sine.

Pe când alţii spun că acesta ţine materia în acele
lucruri, care sunt conţinute de către Tatăl, dintr-un defect sau
din neştiinţă. Vin alţii şi dispreţuiesc venirea Domnului
văzută de către toţi, pentru că aceştia nu admit întruparea Sa.
Alţii însă, neştiind taina rânduielii Lui, că El se va naşte din
Fecioară, se pierd spunând că El a fost fiului lui Iosif.

Unii afirmă că nici sufletul şi nici trupul lor nu vor
primi viaţa veşnică, ci numai omul interior. Pentru că ei
vorbesc de un om interior, pe care îl înţeleg a fi în ei şi pe
care ei îl decretează ca fiind singurul lucru din om, care
atinge desăvârşirea.

Alţii spun - şi despre ei am vorbit în prima carte - că
sufletul este mântuit, dar trupurile lor nu participă la
mântuirea, care vine de la Dumnezeu.

în această primă carte eu am arătat toate părerile
acelor oameni, pe când în a doua am arătat slăbiciunile şi
inconsistenţa gândirii lor.

397

Capitolul al 20-lea

Acei păstori trebuie ascultaţi, care au învăţătura pe
care Apostolii au dat-o Bisericilor şi au aceeaşi învăţătură a
mântuirii cu ei. Ereticii sunt oameni deşerţi, fără adevăr.
Noi trebuie să gândim cu înţelecpiune tainele credinţei

1 . Toţi aceşti eretici sunt mai târzii, decât episcopii pe
care Apostolii i-au trimis Bisericilor 955 . Acest lucru l-am
demonstrat în a treia carte, unde am arătat toate erorile lor.

Astfel, după cele spuse până acum, toţi aceşti eretici
menţionaţi de către noi sunt orbi pentru adevăr şi s-au
depărtat de la cale 956 şi merg pe căi diferite. Şi, de aceea,
căile diferite ale învăţăturilor lor sunt dispersate, pentru că
nu există înţelegere şi unire între ei.

Insă calea celor ai Bisericii din întreaga lume, care au
adevărata Tradiţie de la Apostoli, ne dă să vedem că credinţa
tuturor este una şi aceeaşi, că aceştia toţi primesc pe unul şi
acelaşi Dumnezeu Tatăl şi cred în aceeaşi iconomie a
întrupării Fiului lui Dumnezeu şi sunt cunoscători ai
aceluiaşi dar al Duhului şi sunt familiarizaţi cu aceleaşi
porunci, şi păstrează aceeaşi formă de organizare
bisericească, şi aşteaptă aceeaşi venire a Domnului şi aceeaşi
mântuire a omului în integralitatea sa, adică a trupului şi a
sufletului 957 .

Şi, fără îndoială, propovăduirea Bisericii este
adevărată şi puternică, pentru că una şi aceeaşi cale a
mântuirii este vestită în întreaga lume. Pentru că ea este
încredinţarea luminii lui Dumnezeu. Şi de aceea
înţelepciunea lui Dumnezeu, prin care aceasta mântuieşte pe
tot omul, „este vestită cu putere şi vesteşte credincioşia pe
străzi, este propovăduită pe vârful munţilor şi vorbeşte
neîncetat la porţile cetăţii" [Prov. 1, 20-21, cf. LXX].

Pentru că Biserica propovăduieşte adevărul
pretutindeni şi ea este candelabrul cel cu şapte braţe, care

955 Ereticii nu vin de la Apostoli, ci ei sunt cei care luptă cu învăţătura acelora, care îi

ascultă pe Apostoli.

956 De la calea cea d

957 Un pasaj magisti
de organizare bisericească moştenită de la Apostoli.

956 De la calea cea dreaptă.

957 Un pasaj magistral, în care se arată continuitatea de învăţătură, de har, de viaţă şi

398

poartă lumina lui Hristos .

2. De aceea, cel care ia în deşert propovăduirea
Bisericii, ia în calcul cunoaşterea Sfinţilor prezbiteri, nu
pentru ca să devină un om mult mai evlavios, ci pentru a-şi
face un crez al lui, aidoma unui sofist blasfemiator şi
neruşinat (a blasphemo et impudente sophista) 959 .

Căci aşa sunt toţi ereticii şi cei care îşi imaginează că
ei au ceva mai mult decât adevărul şi urmează lucrurilor pe
care le-am spus până acum, mergând pe căi diverse şi fără
armonie între ele şi prosteşti, nu au întotdeauna aceeaşi
opinie cu privire la aceleaşi lucruri, ci sunt ca nişte orbi
conduşi de alţi orbi, care cad cu propria lor voie în groapa
neştiinţei mincinoase urmând căilor lor, întotdeauna căutând
adevărul şi niciodată găsindu-1.

De aceea, se cuvine ca noi să ne depărtăm de deşartele
lor învăţături şi să luăm amainte ca nu cumva să suferim
vreo pagubă de la ei, ci să zburăm spre Biserică şi să stăm la
sânul ei şi să ne hrănim cu Scripturile Domnului. Pentru că
Biserica a fost sădită ca o grădină / un paradis în această
lume (Plantata est enim Ecclesia Paradisus in hoc
mundo) 960 .

De aceea a spus Duhul lui Dumnezeu: „Poţi să
mănânci din orice pom al grădinii" [Fac. 2, 16], adică poţi să
mănânci din orice Scriptură a Domnului, dar să nu mâncaţi
cu minte înfumurată şi nici atinşi de [duhul] de ceartă al
ereticilor.

Căci aceşti oameni dovedesc că au în ei cunoaşterea
binelui şi a răului, dar îndrăznesc să gândească cu minţile lor
neevlavioaseceva mai presus decât Dumnezeul, Care i-a
făcut pe ei. Căci ei îşi fac păreri despre ceea ce este mai
presus de marginile înţelegerii.

Şi, din această cauză, Apostolul spune: „Nu fi înţelept
mai presus de ceea ce e potrivit cu înţelepciunea, ci fii
înţelept cu atenţie" [Rom. 12, 3]. Căci noi nu trebuie să
mâncăm înţelepciunea acestor oameni (căci cunoaşterea este
cunoaştere mai presus de toate) din paradisul vieţii. Căci în
paradisul Domnului intră cei care sunt ascultători chemării
Sale, ca Unul, Care a „recapitulat în Sine toate lucrurile, care
sunt în cer şi pe pământ" [Efes. 1, 10].

958 O imagine profetică de la Sfântul Zaharia [Zah. 4, 2, 10] devine dezvăluită,
evidentă în realitatea Bisericii, care având braţe peste tot, aduce tuturor lumina lui
Hristos.

959 Lat. 2, p. 379.

960 Ibidem.

399

Iar lucrurile din cer sunt duhovniceşti, pe când aceia
sunt oameni trupeşti după iconomia firii umane. Insă El a
recapitulat în Sine acele lucruri, căci a unit pe om cu Duhul
şi a făcut ca Duhul să locuiască în om. Căci El însuşi 961 este
Capul duhului şi dă duhului ca să fie cap omului. Şi prin
El 962 noi vedem, auzim şi grăim.

961 Hristos.

962 Prin Duhul Sfânt.

400

Capitolul al 21-lea

Hristos este Capul tuturor lucrurilor. El a împlinit
toate cele pe care L-a trimis Tatăl ca să le facă şi ca
Făcător al tuturor lucrurilor Şi-a însuşit firea umană, a fost
ispitit de Satana, a împlinit cele făgăduite şi a repurtat o
biruinţă preaslăvită şi desăvârşită

1. Şi, de aceea, în lucrarea Sa de recapitulare, de
asumare a tuturor lucrurilor, a dus război împotriva
vrăjmaşului nostru şi l-a zdrobit pe cel care ne-a dus pe noi
în robie prin Adam, şi i-a zdrobit capul, după cum poţi citi la
Facere, când Dumnezeu a zis către şarpe: „Şi voi pune
vrăjmăşie între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei.
El îţi va urmări ţie capul şi tu îi vei urmări Lui călcâiul"
[Fac. 3, 15, c/VUL].

Căci, din acea vreme, de când El S-a născut din
Femeie, din Fecioară, după asemănarea lui Adam, a
propovăduit şi a ţinut sub supraveghere capul şarpelui.

Acesta 963 este sămânţa despre care Apostolul a zis în
Epistola către Galateni: „că faptele Legii au ţinut până când
sămânţa (semen) 964 sl venit, ca să se împlinească făgăduinţa"
[Gal. 3, 19, c/VUL].

Şi acest lucru este exprimat foarte clar în aceeaşi
Epistolă, când se spune: „Dar când a venit plinirea vremii,
Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie" [Gal. 4,
4]. Căci, într-adevăr, vrăjmaşul nu fusese învins desăvârşit
[de către cineva], pentru că niciun om, născut din femeie, nu
îl putea birui.

Căci prin femeie el 965 îl câştigase pe primul om şi se
făcuse potrivnicul oamenilor. Şi, de aceea, Domnul S-a
arătat pe Sine ca Fiul omului, pentru ca să cuprindă în Sine
acest om de la început, din care a fost făcută femeia. Şi prin
aceasta, firea noastră care căzuse în moarte prin înfrângerea
omului, [întru El], noi putem să ne ridicăm la viaţă prin
biruinţa Unuia.

Căci dacă printr-un om moartea a primit laurii
victoriei împotriva noastră, tot la fel, printr-un Om, noi am

963 Hristos.

964 Lat. 2, p. 381.

965 Satana.

401

primit laurii victoriei împotriva morţii.

2. Căci Domnul nu a recapitulat întru Sine acea
duşmănie veche şi de la început împotriva şarpelui,
împlinind făgăduinţa Făcătorului şi împlinind porunca Sa,
dacă vine de la alt Tată. Insă El este unul şi acelaşi, Cel care
ne-a făcut pe noi la început şi Care a trimis pe Fiul Său la
sfârşit, pentru ca Domnul să împlinească porunca Sa, să fie
născut de o Femeie şi prin aceasta să biruie pe vrăjmaşul
nostru şi să desăvârşească pe om după chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu.

Şi pentru această raţiune El nu ne-a lăsat să îl
confundăm pe acesta 966 [cu altcineva], ci ne-a dat să îl
cunoaştem din cuvintele Legii şi ne-a dat poruncile Tatălui,
ca ajutor împotriva căderii şi a confuziei aduse de către
îngerul căzut.

De aceea [Domnul] a postit 40 de zile, ca Moise şi
Ilie, şi după aceea a flămânzit. Şi aceasta, ca noi să putem
vedea că El este om în mod real şi fiinţial, pentru că, fiind
om a suferit de foame în timp ce a postit dar şi pentru ca
adversarul 967 să aibă ocazia să îl atace.

Pentru că, dacă la început, prin hrană, vrăjmaşul a
convins pe om, deşi acesta nu suferea de foame, încălcând
astfel poruncile lui Dumnezeu, tot la fel acum, el nu 1-a
ocolit nici pe El, Cel care dă celor înfometaţi hrana, care
vine de la Dumnezeu.

Pentru că, atunci când L-a ispitit pe Acesta, el I-a zis:
„Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, porunceşte acestor pietre
ca să se facă pâini" [Mt. 4, 3]. Insă Domnul l-a respins pe el
prin porunca Legii, zicând: „Scris este: Omul nu numai cu
pâine va trăi" [Mt. 4, 4]. Şi, la aceste cuvinte [ale
vrăjmaşului Său]: „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu",
Domnul nu le-a făcut niciun reproş, ci prin cunoaşterea firii
Sale umane El a ruşinat pe adversarul Său şi a respins cu
putere primul său atac, prin cuvântul Tatălui Său.

Căci căderea omului, care s-a petrecut în Paradis,
când ambii noştri părinţi au mâncat a fost îndepărtată de
către Domnul, Care dă hrană acestei lumi.

Iar el, fiind biruit prin Lege, a vrut să facă un al doilea
atac la adresa Sa folosind un citat din porunca Legii. Pentru
că ducându-L pe El pe cea mai înaltă aripă a templului, i-a
zis Lui: „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos, căci

966 Pe Satana.

967 Satana.

402

scris este: Dumnezeu va trimite îngerii Săi ca să Te sprijine
pe Tine şi Te vor purta pe mâinile lor, ca nu cumva să se
lovească de piatră piciorul Tău" [Mt. 4, 5-6].

Căci astfel se ascunse falsitatea sub veşmântul
Scripturii, lucru pe care îl fac toţi ereticii. Căci, într-adevăr,
e scris: „El va trimite pe îngerii Săi ca să Te sprijine pe
Tine" [Ps. 90, 11].

Dar „aruncă-Te jos" nu e spus în Scriptură cu referire
la El, ci aceasta este o ispită a diavolului, scornită de către
el. De aceea Domnul îl respinge pe el tot cu Legea [şi a treia
oară], când îi spune: „Iarăşi este scris: Să nu ispiteşti pe
Domnul Dumnezeul tău" [Mt. 4, 7], arătând că cuvintele
Legii sunt datoria omului şi că el nu trebuie să-L ispitească
pe Dumnezeu. Şi, cu privire la Sine, arătându-S pe Sine cu
chip de om, spune că acesta nu trebuie să ispitească pe
Domnul Dumnezeul său.

Şi, de aceea, mândria şarpelui a fost arătată de nimic
de umilinţa Omului [de Hristos] şi în mod dublu diavolul
afost învins prin Scriptură, căci s-a dovedit vorbind lucruri
contrare poruncilor lui Dumnezeu şi s-a arătat vrăjmaş al lui
Dumnezeu prin gândurile sale.

Şi astfel a fost biruit în mod deplin, căci cel care îşi
centra întreaga forţă ca să îi tragă pe toţi sub puterea
falsităţii, a treia oară „i-a arătat Lui toate împărăţiile lumii şi
slava lor", zicând, aşa cum ne spune Luca: că „toate mi-au
fost date mie - pentru că ei îmi sunt daţi mie şi pe care, dacă
Tu îi vrei, ţi-i voi da Ţie - dacă Tu vei cădea şi mi te vei
închina mie" [Le. 4, 5-7/ Mt. 4, 8-9].

Insă Domnul arată adevărata realitate a cuvintelor
sale, când spune: „Depărtează-te, Satano, pentru că scris
este: Domnului Dumnezeului Tău să I te închini şi numai
Lui singur să-I slujeşti" [Le. 4, 8]. Şi El a arătat, deopotrivă,
numele aceluia şi a arătat şi cine este El însuşi.

Pentru că în ebraică cuvântul „Satana" înseamnă
apostat I căzut. Şi astfel, 1-a biruit pe el şi a treia oară, El
dispreţuind cu totul pe acela şi biruind prin cele ale Legii. Şi
prin aceasta a îndepărtat călcarea poruncii lui Dumnezeu
făcută de Adam, prin cele ale Legii, căci Fiul omului,
ascultând Legea, nu a călcat porunca lui Dumnezeu.

3. Şi atunci, cine este Domnul Dumnezeu pe care
Hristos L-a mărturisit, pe Care omul nu trebuie să îl
ispitească, Căruia toţi trebuie să I ne închinăm şi numai Lui
singur să-I slujim? Acesta este, mai presus de orice îndoială,

403

Dumnezeul care a dat Legea.

Pentru că toate acele lucururi au fost prescrise în Lege
şi prin cuvintele Legii Domnul a arătat că Legea este cea
care vorbeşte despre Cuvântul lui Dumnezeu, Care vine de
la Tatăl. Iar îngerul căzut al lui Dumnezeu este biruit prin
cuvânt şi este arătată astfel adevărata sa fire şi este învins de
către Fiul omului, de Cel care ţine poruncile lui Dumnezeu.

Pentru că, după cum la început a ispitit / a momit pe
om ca să calce Legea Făcătorului, pentru ca prin aceasta să îl
ia în puterea sa şi puterea lui 968 având putere din păcatul şi
căderea [omului] şi prin acestea 1-a legat pe om, tot la fel şi
acum, era nevoie ca printr-un Om să fie biruit, să fie legat de
aceleaşi lanţuri cu care el a legat pe om şi prin aceasta omul
să fie eliberat, ca să se întoarcă la Domnul său, părăsind
lanţurile aceluia, prin care el fusese înlănţuit, adică păcatul.

Căci atunci când Satana e legat, omul este eliberat.
Pentru că „nu poţi să intri la stăpânul puternic al casei şi să-i
jefuieşti bunurile sale, până când nu e legat stăpânul" [Mt.
12, 29; Mc. 3,27].

Căci prin aceasta Domnul 1-a arătat pe acesta 969 ca
vorbind contrar cuvântului lui Dumnezeu, Care a făcut toate
lucrurile şi 1-a biruit pe el prin poruncă. Pentru că Legea este
porunca lui Dumnezeu. Iar omul s-a arătat repede ca un
călcător al Legii, ca un apostat de la Dumnezeu.

De aceea Omul, adică Cuvântul, 1-a legat pe el în
grabă şi desăvârşit şi 1-a jefuit de bunurile sale, adică de
oamenii pe care îi ţinea legaţi şi pe care, în mod nedrept, îi
folosea după poftele sale. Şi pe drept a fost legat, el, cel care
a ţinut pe om în robie pe nedrept.

Şi omul, care fusese ţinut în robie în veacurile trecute,
a fost izbăvit din mâna tiranului nedrept, pentru că a primit
mila lui Dumnezeu Tatăl, Care S-a milostivit de lucrul
manilor Sale şi i-a dat mântuire, restaurându-1 pe el prin
Cuvântul, adică prin Hristos. Şi din aceasta omul poate să
înveţe că el nu a primit nestricăciunea prin sine, ci prin darul
gratuit al lui Dumnezeu.

905 A Satanei.
969 Pe Satana.

404

Capitolul al 22-lea

Adevăratul Domn şi unul Dumnezeu este mărturisit
prin Lege şi Acesta a fost arătat de Hristos, Fiul Său, în
Evanghelie. Pe acesta singur noi toţi trebuie să îl adorăm şi
la El noi trebuie să privim, spre a primi toate lucrurile bune,
şi nu spre Satana

1. Astfel Domnul ne arată în mod dezvăluit că
adevăratul Domn şi unul Dumnezeu este Cel care a dat
Legea. Pentru că El, Cel pe care Legea îl propovăduieşte ca
Dumnezeu, pe Acelaşi Hristos îl numeşte drept Tată, pe
Care se cuvine ca ucenicii lui Hristos, numai Lui singur să-I
slujească.

Căci prin mărturiile Legii El a pus pe vrăjmaşul nostru
în totală confuzie iar Legea ne învaţă pe noi să-L lăudăm pe
Dumnezeu ca pe Făcătorul nostru şi numai Lui unuia să îi
slujim. Şi, în acest caz, noi nu mai trebuie să căutăm alt Tată
în afară de El sau mai presus de El, pentru că există un
singur Dumnezeu, Care a îndreptat prin tăierea împrejur,
prin credinţă 970 şi acum prin netăierea împrejur, prin
credinţă.

Căci dacă exista un alt Tată desăvârşit mai presus de
Acesta, atunci Hristos nu mai biruia pe Satana prin cuvintele
şi poruncile Acestuia. însă o neştiinţă ne face să ne alipim de
altă neştiinţă şi un defect de alt defect. Iar dacă Legea este
plină de neştiinţă şi defecte, cum pot poruncile ei să
nimicească neştiinţa demonului şi să învingă pe stăpânul

07 1

puternic al casei ?

Pentru că omul acesta puternic nu poate fi învins de
către unul inferior sieşi sau de un egal al său, ci de Unul care
are putere mai mare deât el. Iar Cuvântul lui Dumnezeu este
superior tururor, pentru că El mărturiseşte cu putere în Lege:
„Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul tău este un singur
Dumnezeu" [Deut. 6, 4]; şi: „Să iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău cu toată inima ta" [Deut. 6, 5]; şi: „Numai pe
El să îl adori şi numai Lui singur să îi slujeşti" [Deut. 6, 13].

970 Pe evreii de până la Hristos.

971 Adică tot pe demon, pentru că se face referire la parabola stăpânului casei, la
diavolul, căruia Hristos i-a jefuit bunurile prin Crucea Sa, adică pe oamenii pe care îi
ţinea robiţi prin păcat.

405

Astfel, în Evanghelie, se arată învingerea căderii
noastre prin aceste expresii, pentru că El a biruit pe omul cel
puternic 97 prin cuvintele Tatălui Său şi a arătat că El
cunoştea porunca Legii ca o expresie a simţirii Sale, atunci
când a spus: „să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău".
Căci El nu 1-a biruit pe vrăjmaş prin cuvintele altuia, ci prin
cele ale Tatălui Său şi cu ele a învins pe omul cel puternic.

2. El a gândit prin poruncile Sale că noi trebuie să fim
eliberaţi. Căci atunci când ne e foame trebuie să mâncăm
mâncarea care e dată de Dumnezeu. Dar când dorim să ne
umplem de har, nu putem să facem asta decât prin
încrederea în faptele dreptăţii sau când ne împodobim cu un
dar mai mare al lucrării preoţeşti şi prin aceasta nu ne
umplem de mândrie şi nici nu-L ispitim pe Dumnezeu, ci
simţim umilinţă în toate lucrurile noastre, căci auzim aceste
cuvinte pe care le-am spus deja: „să nu ispiteşti pe Domnul
Dumnezeul tău".

Şi de aceea a gândit Apostolul zicând: „Nu gândiţi
lucururi mari [despre voi], ci consimţiţi cu lucrurile cele
smerite" [Rom. 12, 16]. Căci noi nu trebuie să cădem în
mrejele bogaţilor, nici în slavă omenească, nici în moda
timpului nostru, ci trebuie să se cunoască faptul, că în noi [se
petrec acestea:] „să te închini Domnului Dumnezeului tău şi
numai Lui singur să-I slujeşti".

Şi că noi nu trebuie să ţinem seama de falsele lui
promisiuni, pentru că lucrurile nu sunt ale sale, chiar dacă el
a spus: „toate acestea Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea la
pământ şi mi Te vei închina mie".

Căci prin aceasta [Satana] s-a arătat că se adoră pe
sine şi face voia lui, ca unul căzut din slava lui Dumnezeu.
Şi ce lucru plăcut şi bun poate avea omul, care e căzut? Sau
la ce altceva poate să spere o asemenea persoană, în afară de
moarte?

Căci moartea este în vecinătatea celui căzut. De aceea,
cel care îl urmează pe el [pe diavol] nu ia ce i s-a promis.
Căci cum poate să ne dăruie ceva, cel prin care am căzut?

De aceea, dacă legile lui Dumnezeu stăpânesc peste
oameni şi peste el 974 , şi fără voia Tatălui nostru din cer nicio
pasăre nu cade la pământ [Mt. 10, 29], cele ce a spus el:
„toate aceste lucruri îmi sunt date mie şi eu le dau celor care

972 Pe Satana.

973 Ale Satanei.

974 Peste Satana.

406

doresc" [Le. 4, 6] nu arată decât semeţie şi mândrie din
partea lui.

Pentru că creaţia nu este supusă puterii sale, ci el
însuşi este unul dintre lucrurile create. Şi nici nu stăpâneşte
peste oameni, ci toate lucrurile câte există şi toate vieţile
omeneşti se petrec după voia şi îngăduinţa lui Dumnezeu
Tatăl.

Şi nu numai atât putem spune, ci şi ceea ce a spus
Domnul, că „diavolul este mincinos dintru început şi adevăr
nu este întru el" [In. 8, 44].

Iar dacă el este un mincinos şi adevărul nu este întru
el, atunci, cu siguranţă că nu a spus adevărul, atunci când a
zis: „Pentru că toate aceste lucruri îmi sunt date mie şi eu le
dau celor care doresc".

407

Capitolul al-23-lea

Diavolul seamănă peste tot mincinuna, prin care
Adam s-a rătăcit, păcătuind în a şasea zi a creaţiei, în ziua
în care el a fost reînnoit prin Hristos

1 . Şi el era învăţat să mintă împotriva lui Dumnezeu,
pentru că în acest fel 1-a dus pe om la rătăcire. Pentru că,
dintru început, când Dumnezeu a dat omului o varietate de
lucruri pentru mâncarea sa şi i-a poruncit să nu mănânce din
pomul acela, Scripturile ne spun că acestea i-a spus
Dumnezeu lui Adam: „Din toţi pomii care sunt în grădină tu
să iei să mănânci, dar din pomul cunoştineţi binelui şi răului,
din acela să nu mănânci. Pentru că în ziua în care vei mânca
din el, vei muri" [Fac. 2, 16-17].

Dar el, minţind împotriva Domnului, a ispitit pe om,
căci Scriptura spune că şarpele a spus către femeie: „A spus
oare Dumnezeu: să nu mâncaţi din pomii grădinii?" [Fac. 3,

!]•

Şi când ea 1-a arătat mincinos, când i-a spus porunca,

pe care El o spusese, adică: „Din toţi pomii grădinii puteţi

mânca, dar din rodul pomului care este în mijlocul grădinii,

Dumnezeu a zis: Să nu mâncaţi, nici să vă atingeţi de el, că

veţi muri" [Fac. 3, 2-3], el a învăţat porunca lui Dumnezeu

de la femeie, dar prin viclenia sa el a reuşit să o înşele cu

minciuna lui, zicându-i: „Nu veţi muri, pentru că Dumnezeu

cunoaşte că în acea zi în care veţi mânca vi se vor deschide

ochii voştri şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul"

[Fac. 3, 4-5].

Şi atunci, prima oară, în grădina lui Dumnezeu, el s-a
opus lui Dumnezeu.

Iar dacă Dumnezeu nu era acolo, el nu putea să ştie
despre mărirea lui Dumnezeu. Pe când, a doua oară, după ce
a învăţat de la femeie că Dumnezeu a zis că ei vor muri,
dacă vor mânca din pom, şi-a deschis gura şi a spus a treia
minciună: „Nu veţi muri!".

însă, că Dumnezeu a spus adevărul iar şarpele a
minţit, a fost dovedit prin aceea, că moartea i-a luat în
stăpânire când au mâncat.

Căci odată cu rodul acela ei au căzut sub puterea
morţii, fiindcă mâncaseră cu neascultare. Şi neascultarea de

408

Dumnezeu atrage moartea. De aceea, când ei s-au pierdut
prin moarte, din acel moment au fost daţi pe mâna ei.

2. Căci în acea zi când au mâncat, atunci au şi murit şi
au devenit datornici morţii, prima dată de la crearea lumii.
Adică din acea zi de când s-a zis: „A fost seară şi a fost
dimineaţă, zi una" [Fac. 1, 5]. Pentru că în acea zi în care au
mâncat, aceştia au şi murit.

însă în acord cu ciclul şi desfăşurarea zilelor, după
care prima zi e urmată de a doua şi de a treia, dacă cineva
caută cu atenţie să înţeleagă ziua, din cele şapte, când a
murit Adam, el poate afla asta din cercetarea iconomiei
Domnului. Pentru că prin recapitularea / asumarea întru Sine
a întregului neam omenesc de la început şi până la sfârşit, El
a recapitulat / asumat şi moartea.

Şi este evident că Domnul a suferit moartea, în
ascultare de Tatăl Său, din cauza acelei zile în care Adam a
murit prin neascultarea sa de Dumnezeu. Iar acela a murit în
aceeaşi zi în care a mâncat. Pentru că Dumnezeu a spus: „în
acea zi în care veţi mânca din el, cu moarte veţi muri".

De aceea, Domnul, recapitulând în Sine acea zi, a
pătimit chinurile Sale în ziua de dinaintea sabatului, adică în
a şasea zi a creaţiei, tocmai în ziua când a fost făcut omul.

Şi prin aceasta el a primit o a doua facere prin Patima
Sa, adică o facere în afară de moarte. Şi de aceea există unii
care vorbesc de moartea lui Adam după o mie de ani, pentru
că, [spun ei] : „o zi a Domnului este ca o mie de ani" [II
Petr. 3, 8].

însă el nu a ajuns la o mie de ani, ci a murit, purtându-
şi povara păcatului său. Căci unde e neascultare e şi moarte.
Şi credem, referitor la acea zi, că ei au fost daţi morţii şi au
devenit datornicii ei.

Şi referitor la ziua în care au murit, aceasta este una şi
aceeaşi zi cu ziua în care au fost creaţi. Căci, în ceea ce
priveşte ciclul zilelor, ei au murit în ziua în care au mâncat,
adică în ziua pregătirii, numită şi a „cinei celei curate", adică
în ziua a şasea a sărbătorii, lucru arătat de Domnul, Care a
suferit în acea zi.

Căci noi credem că Adam nu a depăşit o mie de ani, ci
a murit în limitele acestei perioade, de unde urmează toate
celelalte consecinţe, după adevărul spus de Dumnezeu.

Căci ei au murit când au gustat din pom. Iar şarpele s-
a dovedit prin aceasta un mincinos şi cu ucigaş (mendax et

409

homicida) 975 , după cum a spus Domnul: „Pentru că el este
un ucigaş dintru început şi adevăr nu este întru el" [In. 8,
44].

975 Lat 2, p. 388.

410

Capitolul al 24-lea

Despre continua înşelare a demonilor şi despre
puterile şi stăpânirile lumii. Noi se cuvine să ascultăm de
cele spuse de Dumnezeu şi nu de diavol

1. Şi astfel, diavolul a minţit dintru început, şi face
asta până la sfârşit, după cum a spus-o: „toate aceste lucruri
îmi sunt date mie şi eu le dau celor care doresc". însă nu este
el cel care a alcătuit împărăţiile lumii, ci Dumnezeu, pentru
că „inima împăraţilor este în mâna Domnului" [Prov. 21,1,
cf. VUL]. Şi Cuvântul acestea a zis prin Solomon: „prin
mine împărătesc împăraţii şi conducătorii fac dreptate. Prin
mine se ridică conducătorii şi prin mine împăraţii stăpânesc
pământul" [Prov. 8, 15-16, cf. VUL].

Pavel, Apostolul, spune acelaşi lucru: „Să vă supuneţi
cu toţii înaltelor stăpâniri, pentru că nu este putere decât de
la Dumnezeu şi cei care sunt au fost rânduiţi de către
Dumnezeu" [Rom. 13, 1].

Şi iarăşi, în legătură cu aceştia, el spune: „căci cel
care poartă sabia nu o poartă în zadar. Pentru că el este
slujitorul lui Dumnezeu, răzbunător al mâniei Lui asupra
celui ce face răul" [Rom. 13, 4].

Iar el a spus aceste cuvinte nu despre Puterile
îngereşti, nici despre Incepătoriile nevăzute, cum vor unii să
speculeze pe seama acestui pasaj, ci despre stăpânirile de
acum, omeneşti, după cum tot el a spus: „Din această cauză
şi plătiţi dări, pentru că ei sunt slujitorii lui Dumnezeu, care
fac această slujire" [Rom. 13, 6].

Şi acest lucru 1-a confirmat şi Domnul, când El nu a
făcut ceea ce II ispitea diavolul să facă. Insă a poruncit să fie
plătită dajdia către cei care percepeau taxele, pentru Sine şi
pentru Petru, fiindcă: „ei sunt slujitorii lui Dumnezeu, care
fac această slujire".

2. Pentru că omul, prin depărtarea sa de Dumnezeu, a
ajuns la acea nenorocită mânie, din cauza căreia priveşte pe
fratele său ca pe un duşman şi se angajează fără nicio
teamă, în lucruri pe care le plănuieşte fără răgaz, la crime şi
lăcomie.

Căci de aceea a dat Dumnezeu oamenilor acea frică de

411

om 976 , dacă nu vor să cunoască frica de dumnezeu, pentru
ca, supunându-se puterii omeneşti şi ţinuţi fiind sub
restricţiile legilor, aceştia să poată ajunge la acel nivel al
dreptăţii, din cauza răbdării pe care o au în faţa celui de care
se tem şi care poartă sabie, după cum a spus Apostolul: „căci
cel care poartă sabia nu o poartă în zadar. Pentru că el este
slujitorul lui Dumnezeu, răzbunător al mâniei Lui asupra
celui ce face răul" [Rom. 13, 4].

Şi pentru această raţiune, înşişi judecătorii, având
legile ca un veşmânt al dreptăţii, fac în toate cele drepte şi
legitime, fapt pentru care nu sunt traşi la răspundere pentru
purtarea lor şi nici nu sunt daţi pedepsei.

Insă oricine nu respectă dreptatea şi se arată nedrepţi
şi necuviincioşi, făcând cele ilegale sau fiind tirani, din
cauza acelor lucruri ei vor şi muri. Pentru că dreapta
judecată a lui Dumnezeu vine în mod egal peste toţi şi este
fără prihană. De aceea, stăpânii pământului au fost
încuviinţaţi de Dumnezeu pentru folosul neamurilor şi nu de
către diavol, care nu stăpâneşte peste neamuri.

Ba, mai mult, cei care nu iubesc să vadă neamurile
conduse în pace, adică având frică de conducătorii omeneşti,
nu vor decât să se mănânce unii pe alţii ca peştii. Căci prin
acesta, prin rolul pe care îl au legile, se poate ţine în frâu
excesul de răutate al neamurilor.

Şi, din acest punct de vedere, noi îi considerăm pe cei
care cer dajdie de la noi ca pe „slujitorii lui Dumnezeu, care
fac această slujire".

3. Şi astfel, când el a spus: „stăpânirile au fost

077

rânduite de Dumnezeu", s-a dovedit foarte clar că el a
minţit când a zis: „toate aceste lucruri îmi sunt date mie şi eu
le dau celor care doresc".

Pentru că Legea a fost dată de aceeaşi Fiinţă, Care a
chemat pe oameni la existenţă şi Care încuviinţează pe
împăraţi, [alegându-i] după felul acelor oameni, pe care ei îi
au sub conducerea lor.

Căci unii sunt daţi pentru a te îndrepta şi pentru a te
ajuta prin stăpânirea lor şi pentru a fi respectată dreptatea, pe
când alţii cu scopul de a te înfricoşa şi de a te pedepsi şi
dojeni, pe când alţii sunt pentru a ne supune lor, pentru că
am fost mincinoşi, făcând fapte de ocară şi mândrii.

însă dreapta judecată a lui Dumnezeu, după cum am

976 De autorităţi şi lege, de pedeapsă.

977 Satana.

412

spus deja, îi judecă pe toţi în mod egal. Iar diavolul, ca un
înger căzut, nu poate să facă decât ce a făcut dintru început,
când a amăgit şi a făcut mintea omului să rătăcească şi să nu
mai asculte de poruncile lui Dumnezeu şi să întunece pe
fiecare zi inima acelora, care vor să-i slujească lui, fâcându-i
să uite de adevăratul Dumnezeu şi care încep să se adore pe
ei în locul lui Dumnezeu.

4. însă el este un apostat, care vine şi se luptă pe
teritoriul oamenilor cu ei, hărţuindu-i pe cei de pe pământ,
proclamându-se pe sine ca având slava unui împărat, în faţa
unora care nu ştiu că este un apostat şi un hoţ.

Căci diavolul este unul dintre cei care se luptă cu noi
din văzduh, după cum a spus Apostolul Pavel în Epistola
către Efeseni, pentru că a devenit gelos pe om, ca unul căzut
din legea dumnezeiască: căci invidia este un lucru străin de
Dumnezeu.

Şi căderea lui a fost dată în vileag prin om, pentru că

Q-7Q

omul poate să cerceteze gândurile sale şi cu toate că avea
mai mare putere de determinare, în opoziţie cu omul, el a
invidiat viaţa aceluia şi a dorit să îl facă pe acela 979 să fie în
puterea lui.

De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu, Făcătorul tuturor
lucrurilor, 1-a învins pe el prin firea omenească şi 1-a arătat
pe el ca pe unul căzut şi 1-a pus pe el să fie sub puterea
omului.

Pentru că El a spus: „Iată, vă dau vouă puterea de a
călca peste şerpi şi peste balauri şi peste toată puterea
vrăjmaşului" [Le. 10, 19], în sensul că, cel care a obţinut
putere asupra omului prin căderea acestuia, este lăsat acum
fără puterea [primită] din căderea lui, prin aceea că omul se
poate întoarce la Dumnezeu.

978 Ale Satanei.

979 Pe om.

413

Capitolul al 25-lea

înşelătoarea, mândra şi tiranica împărăţie a lui
Antihrist este descrisă de către Daniel şi Pavel

1. Căci nu numai despre unele fapte s-a menţionat
deja, ci şi despre ce înseamnă evenimentele care se vor
petrece în vremea Antihristului. Căci el se va arăta atunci, ca
un apostat şi ca un hoţ, care va căuta cu nelinişte să fie
adorat ca Dumnezeu. Şi pentru că el este numai un rob va
dori să se proclame pe sine ca împărat.

Pentru că el 980 , fiind îmbrăcat cu puterea diavolului,
va veni şi se va arăta nu ca un împărat drept sau ca unul
legitim, care se supune lui Dumnezeu, ci ca unul neevlavios
şi nedrept şi fără nicio lege.

Va fi un apostat, un netrebnic şi un ucigaş. Va fi un
hoţ, pentru că va concentra în sine căderea satanică şi va fi
asemenea idolilor, încercând să-i convingă pe oameni că el
este Dumnezeu.

Şi el se va arăta ca singurul idol (unum idolum) m ,
care are în sine multiplele păcate ale idolilor. Şi el va face
aceasta cu aceia, care îi slujesc diavolului prin multele lor
fărădelegi şi care îl vor sluji ca pe un idol, despre care
Apostolul a spus în A Doua Epistolă către Tesaloniceni:
„căci acea zi 982 nu va veni, până ce nu va veni mai întâi
căderea şi omul păcatului nu se va arăta, fiul pierzării,
potrivnicul, care se înalţă pe sine mai presus de ceea ce se
numeşte Dumnezeu sau este închinat. Căci acesta se va
aşeza în templul lui Dumnezeu, arătându-se pe sine drept
Dumnezeu" [II Tes. 2, 3-4].

Iar Apostolul ne vorbeşte foarte clar despre apostazia
lui şi despre faptul că se înalţă pe sine mai presus decât tot
ceea ce se numeşte Dumnezeu sau este închinat, adică se
arată ca un idol. Pentru că ei aşa sunt numiţi de către
oameni dar nu sunt dumnezei. Şi acesta va dori ca, într-un
mod tiranic, să se arate pe sine ca Dumnezeu.

™ u Antihristul.
981 Lat. 2,p. 391.
82 Ziua Domnului.
983 Idolii.

414

2. De aceea, el 984 a arătat în multe feluri, că templul
de la Ierusalim a fost făcut prin călăuzirea adevăratului
Dumnezeu.

Pentru că Apostolul însuşi, vorbind în numele său, 1-a
numit pe acesta templu al lui Dumnezeu. Şi după cum am
arătat în a treia carte, nu există alt Dumnezeu, despre care
Apostolii să fi vorbit, în afară de Cel care este adevăratul
Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru, prin ale Cărui călăuziri a
fost construit templul de la Ierusalim, pentru motivele despre
care am vorbit la un moment dat.

în acesta 981 va sta vrăjmaşul, dându-se pe sine de
Hristos, după cum a spus Domnul: „Dar când veţi vedea
urâciunea pustiirii, după cum a spus Prorocul Daniel, stând
în locul cel sfânt, atunci voi cei din Iudeea să alergaţi în
munţi. Iar cel care este pe acoperişul casei, să nu se dea jos
ca să ia ceva din casă, pentru că atunci va fi o aşa de mare
strâmtorare / greutate, cum n-a fost alta de la începutul lumii
până acum şi nici nu va mai fi" [Mt. 24, 15-17, 21].

3. Pentru că Daniel a văzut mai dinainte începutul şi
sfârşitul împărăţiei, adică a celor 10 regi, prin care regatele
au dăinuit, cât şi cele despre venirea fiului pierzării, spunând
că 10 coarne vor ieşi din fiară şi că un altul, mai mic, va
răsări în mijlocul lor şi că trei dintre cornele dintâi au fost
smulse înaintea feţei lui [Dan. 7, 7-8].

Şi spune acesta 986 : „Şi iată, că acest corn avea ochi ca
ochii de om şi gura lui vorbea lucruri mari şi acesta se arăta
mai mare decât celelalte. Şi am privit, şi acest corn a făcut
război împotriva Sfinţilor şi a biruit asupra lor, până ce a
venit Cel vechi de zile [the Ancient of days] şi a făcut
judecată Sfinţilor Dumnezeului Celui Preaînalt, până ce s-a
plinit vremea şi Sfinţii au primit împărăţia" [Dan. 7, 20-22].

Şi apoi tot el ne dă şi tălmăcirea acestei vederi, când
spune: „Fiara a patra înseamnă un al patrulea rege
pământesc, care va întrece pe ceilalţi regi, care va mânca
întregul pământ şi îl va călca în picioare şi îl va face bucăţi.
Şi cele zece coarne sunt cei 10 regi care se vor ridica, şi
după aceştia se va ridica un altul, care va întrece în fapte rele
pe toţi cei de dinaintea lui şi acesta va doborî trei regi.

Şi el va grăi cuvinte împotriva Dumnezeului Celui
Preaînalt şi se va lupta / se va război cu Sfinţii Dumnezeului

984 Apostolul.

985 în templu.

986 Sfântul Daniel.

415

Celui Preaînalt, şi îşi va propune să schimbe vremurile şi
legile. Şi aceştia vor fi daţi în mâna lui o vreme din vremi şi
o jumătate de vreme" [Dan. 7, 23-25].

Adică pentru 3 ani şi 6 luni, cât va dura vremea, când
el 987 va veni şi va stăpâni pe pământ.

Căci Apostolul Pavel a spus în A Doua [Epistolă]
către Tesaloniceni acelaşi lucru şi a anunţat aceeaşi vreme a
venirii lui, când a zis: „Şi atunci se va arăta cel rău, pe care
Domnul îl va ucide cu Duhul gurii Sale şi îl va nimici cu
prezenţa venirii Sale.

Iar venirea aceluia se va face prin lucrarea Satanei, cu
tot felul de puteri şi semne şi minuni mincinoase, şi cu tot
felul de amăgiri ale răutăţii, pentru cei pierduţi. Pentru că nu
au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuie. Şi de aceea,
Dumnezeu le va trimite o lucrare a amăgirii, ca ei să creadă
minciuna. Ca toţi să fie judecaţi, care nu au crezut
adevărului, ci au consimţit cu nedreptatea" [II Tes. 2, 8-12].

4. De aceea Domnul le spune celor care II însoţeau dar
nu credeau în El: „Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi
nu M-aţi primit. Când un altul va veni în numele său, voi îl
veţi primi" [In. 5, 43], numind aici prin altul pe Antihrist,
fiindcă el este înstrăinat de Domnul. Acesta este judecătorul
nedrept, despre care a spus Domnul, că „de Dumnezeu nu se
temea şi la om nu se uita" [Le. 18, 2] şi care a lăsat pe
văduvă în uitarea lui Dumnezeu, adică Ierusalimul, şi care
va fi zdrobit de adversarul său 988 .

Căci el 989 va avea o vreme împărăţia lui. El îşi va
muta scaunul împărăţiei sale în acest oraş 990 şi va sta în
templul lui Dumnezeu, conducând la rătăcire pe cei care i se
vor închina lui, crezând că el este Hristos. Căci pentru
aceasta a spus iarăşi Daniel: „Şi el va pustii sfântul locaş şi
păcatul va înlocui jertfa şi dreptatea va fi măturată de pe
pământ şi el se va îmbogăţi şi va prospera" [Dan. 8, 11-12].

Iar îngerul Gavriil, când i-a explicat lui vedenia, a
spus cu privire la această persoană 991 : „Şi de aceea la
sfârşitul stăpânirii lor, se va ridica un rege sălbatic la
înfăţişare, unul care înţelege lucrurile [întunericului].

Acesta va creşte foarte mult în putere prin tot felul de
miuni. Şi el va strica, pe faţă, va stăpâni şi va prăvăli la

987 Antihrist.

988 De Hristos.

989 Antihristul.

990 în Ierusalim, presupun, căci despre el s-a pomenit mai înainte.

991 La Antihrist.

416

pământ chiar şi neamul Sfinţilor. Jugul lui va fi pe faţă, ca
ştreangul [în jurul gâtului] . înşelăciunea va fi în mâna lui şi
el se va semeţi în inima sa. Şi el va ruina pe mulţi prin
înşelăciune şi va conduce pe mulţi la pierzare şi îi va strivi
în mâna lui cape nişte ouă''' [Dan. 8, 23-25] " 2 .

Şi apoi tot el 993 spune că vremea tiraniei sale va lua
sfârşit, timp în care Sfinţii vor fi războiţi, ei dându-se pe ei
înşişi ca nişte jertfe curate lui Dumnezeu: „şi la mijlocul
săptămânii", spune acesta, „jertfa şi prinosul vor înceta şi
urâciunea pustiirii va fi adusă în templu, până când sfârşitul
vremurilor va veni peste locul pustiirii" [Dan. 9, 27]. Şi cei
trei ani şi 6 luni sunt o jumătate de săptămână.

5. Din toate aceste pasaje nouă ni se revelează, nu
numai o apostazie particulară, ci despre cel care
concentrează în sine căderea satanică, însă că există un
singur şi acelaşi Dumnezeu Tatăl, Care a grăit prin Proroci,
şi Care S-a făcut cunoscut prin Hristos.

Căci ceea ce Daniel a prorocit despre sfârşit a fost
confirmat de către Domnul, când a zis: „Dar când veţi vedea
urâciunea pustiirii, după cum a spus Prorocul Daniel..."
[Mt. 24, 15 sq].

Căci îngerul Gavriil a dat tălmăcirea vedeniei lui
Daniel şi el este Arhanghelul Făcătorului, care a binevestit
Măriei că va naşte, cu trup, pe Hristos. Şi este unul şi acelaşi
Dumnezeu, Care S-a arătat nouă, Care a trimis pe Proroci şi
a făgăduit pe Fiul şi ne-a chemat pe noi la cunoaşterea Lui.

92 Cele două fragmente de text subliniate de către noi nu apar în versiunea BOR
1988, dar nici în VUL.
993 Sfântul Daniel.

417

Capitolul al 26-lea

Ioan şi Daniel au vorbit despre destrămarea şi
prăbuşirea Imperiului roman, care va preceda sfârşitul
lumii şi veşnica împărăţie a lui Hristos. Gnosticii sunt cei
respinşi, sunt uneltele Satanei, care inventează un alt Tată
diferit de Făcătorul lumii

1 . Şi, într-un mod foarte explicit, Ioan, în Apocalipsă,
a arătat ceea ce Domnul a spus Ucenicilor că se va petrece în
zilele cele din urmă, referitor la cei 10 regi, care se vor
ridica, ai imperiului, care conduce acum lumea, până el se va
împărţi.

Căci el ne-a învăţat cine sunt cele 10 coarne, care au
fost văzute de către Daniel, spunându-ne nouă cele spuse de
acela 994 : „Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt 10
regi, care nu au primit încă împărăţia, dar care vor lua
puterea de împăraţi o oră, împreună cu fiara. Aceştiau au o
singură minte şi tăria şi puterea lor o dau fiarei. Ei vor face
război cu Mielul şi Mielul îi va birui, fiindcă El este Domnul
domnilor şi împăratul împăraţilor" [Apoc. 17, 12-14].

Şi este vădit că pe aceste puteri, atunci când acela 99
va veni şi va ucide pe cei trei [regi], le va supune sub
puterea sa şi va fi al optulea dintre ei [cf. Apoc. 17, 11]. Şi ei
vor nărui Babilonul şi îl vor arde cu foc şi va da regatul
fiarei şi vor prigoni Biserica. După aceasta ei vor fi zdrobiţi
de venirea Domnului nostru. Pentru că împărăţia trebuie să
se împartă şi să ajungă ruină, După cum a spus Domnul:
„Fiecare împărăţie care este împărţită în ea însăşi se ruinează
şi fiecare oraş sau casă, care este împărţită întru sine, nu
poate să stea" [Mt. 12, 25].

De aceea, trebuie ca această împărăţie, cetatea şi casa
aceasta să se împartă în zece. Şi pentru această raţiune el a
vorbit, mai dinainte, despre părţi şi împărţirea care va urma.
Daniel

Internet Archive Audio

Featured

Top

Images

Featured

Top

Software

Featured

Top

Books

Featured

Top

Video

Featured

Top

Mobile Apps

Browser Extensions

Archive-It Subscription

Save Page Now

Full text of "Sfantul Irineu al Lyonului, Contra ereziilor, vol. 2 (2009)"

See other formats